Publicat pe 3 comentarii

Cluj EcoTrail de Florin Ione

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Cluj EcoTrail de Florin Ione

Povestea de la Cluj Ecotrail prin ochii și picioarele mele.

Am început cursa pe un viscol venit parcă de nicăieri. Era primul meu contact cu ninsoarea în această iarnă. Chiar dacă părea că o să ne îngreuneze ziua mă bucuram, nu știu de ce.

Am făcut o alergare ușoară de încălzire cu Gicu și Peter și ajungem la start cu câteva minute înainte de ora 8.

Așteptarea trece mai repede decât mă așteptam, 3, 2, 1 și am pornit.

Primul kilometru l-am făcut ușurel, prudent cumva după care am accelerat puțin în următorii doi, dar fără să realizez și fără să îmi doresc neapărat asta.

Primii 3 kilometri au trecut ok, dar parcă ceva nu se simte în regulă, și de pe la kilometrul 4 simt o stare de greață și am pulsul mult prea mare pentru efortul pe care îl depun. Încerc să îmi dau seama din ce cauză, ce am făcut greșit. Sau poate nu am am făcut nimic greșit, dar uneori se întâmplă lucrurile astea. 

Mai iau o gură de maurten (320 cu cofeină) și îl simt incredibil de dulce.

Era prima dată când iau această concentrație, de obicei am luat 160. M-am gândit că nu sunt obișnuit cu el și din cauza asta nu mă simt bine. Nici geluri nu am mai luat de 3 săptămâni, de la Wizz Air Marathon, m-am gândit că mi s-a dezobișnuit organismul. Pfft, greșeli banale. Dar mi-am amintit ce îmi tot spunea Peter, într-o cursă de anduranță dacă te simți rău îți trece, dacă te simți bine, îți trece (el îmi spune de fapt că asta i-a spus Robert). 

Florin Ionce – Cluj Ecotrail

Așteptam așadar să îmi treacă în timp ce am mers doar pe apă și geluri.

Ajung la primul punct de control de la kilometrul 9 și realizez că sunt totuși în obiectiv până acuma. Urma și urcarea, unde de obicei mă simt mai bine, până acolo am avut în mare parte doar coborâre.

Următorii kilometri au trecut agonizant, nu mă simt mai bine, dar continui să mă alimentez, știu că dacă nu fac asta o să rămân fără energie. La kilometrul 15 am luat-o puțin greșit pe traseu și mi-am mai adăugat și o urcare extrem de dificilă. A fost așa abruptă cu așa mult noroi încât mă prindeam cu mâinile de pământ ca să pot urca. Super, nu? După toate astea, îmi zic un kilometru mai târziu că probabil o să abandonez la kilometrul 26, la finalul primei bucle. Nu trec 10 secunde și îmi spun “să nu te aud cu așa ceva, n-ai nimic, hai aleargă” ceea de am și făcut.

Pe ultima secțiune din buclă (km 16 – km 26) e aproape numai urcare și m-am simțit mai bine, am călcat puțin pedala de accelerație. Reușeam să alerg în locuri în care mă gândeam că ar trebui să o iau la pas. Super, încep să îmi revin.

Am ajuns la finalul primei bucle fără apă și am mai băut din maurten așa că trecuse mai mult de jumate din flask. Perfect, pot să pun apă peste pentru a-l dilua. Am stat puțin mai mult în acest punct (1-2 minute), am băut și niște cola și am luat-o la vale. Eram la jumătate și mă gândeam cum anul trecut am avut un moment psihologic mai dificil când a trebuit să plec de la zona de finish pentru a mai parcurge încă o dată traseul. De data aceasta am fost bine. M-am bucurat și am luat-o la vale.

În a doua buclă am vorbit mai mult cu alți alergători și parcă a trecut mai ușor timpul. Totuși am ajuns la primul punct de control de la kilometrul 35 și am constatat că am coborât considerabil mai încet decât prima dată. N-are nimic, dacă accelerez de acuma pot termina in 5 ore jumate, îmi spun eu nu prea convins.

Au venit totuși secțiunile cu mai multe urcari și mă simțeam puternic. Pe plat și pe coborâri era mai dureros, simțeam o durere în genunchiul drept. Bine că nu am mai prea avut astfel de secțiuni.

Kilometrii trec și mai reușesc să fac câte o depășire din când în când. Am reușit să și cad, dar din fericire nu s-a lăsat cu o accidentare.

La ultimul punct de control (cred că era pe la kilometrul 49-50) am reușit să depășesc în alergare un grup mai mare de alergători de la altă probă, iar voluntarul din PC mi-a strigat “Bravo ultra, bravo, ești meseriaș”. Sună ciudat, dar nu știu cum a reușit acea încurajare să mă umple de energie, mi-a venit să plâng fără să înțeleg de ce. Nu aveam însă timp de așa ceva, urma să o fac după cursă în mașină, din nou, fără să înțeleg ce se întâmplă.

Până la final mai erau 2km de urcare pe care am reușit să îi alerg în mare parte, mai făceam power hike în zonele ceva mai abrupte, dar într-un ritm nesperat de bun (pentru nivelul meu, sunt totuși doar un amator).

Am ajuns la finish, simțeam că pot sprinta, dar ce rost avea? 

Am ales să mă bucur de ultimii pași din concurs și să alerg într-un ritm confortabil. 

După finish, mă uit la ceas, indica 5 ore 27 de minute. Deși nu este un timp nici măcar aproape de locurile din față, pentru mine însemna că mi-am îndeplinit obiectivul și am reușit să progresez în acest an.

Deseori mă întreb de ce alerg, și deși nu am (încă?) un răspuns, zilele ca asta cu siguranță fac parte din motivele pentru care alerg.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe blog.

Citește și:

Publicat pe Lasă un comentariu

Povestea Primului Podium de la Hoia Baciu Night Run după un an de Antrenamente

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Povestea Primului Podium de la Hoia Baciu Night Run după un an de Antrenamente

În câteva zile o să am un an de când am avut prima interacțiune cu Robert și am intrat în programul lui de antrenament. Nici nu-mi puteam imagina un mod mai potrivit de a sărbători un an de TrailRunning Academy.

Am participat la Hoia Baciu Night Run și în 2019, atunci la proba de 10 km și țin minte și acum euforia de la finalul cursei.

Era prima mea alergare la frontală și eram fascinat, de la luminile alergătorilor din față, la atmosfera din Poiana Rotundă și de la finish. Deși pe atunci nu alergasem încă distanța de semimaraton, mi-am setat în minte să mă întorc în 2020 să alerg proba de 21km. 

În 2020 trebuia să fie primul meu concurs de când mă antrenez cu TrailRunning Academy, dar nu s-a mai organizat în 2020 din cauza pandemiei așa că am păstrat înscrierea pentru ediția din 2021. 

Ca de obicei înainte de o cursă aveam calculele făcute, știam în ce timp îmi doream să mă încadrez, aveam și un scenariu optimist și unul pesimist. Și tot ca de obicei, obiectivele mele nu se legau de poziția în clasament ci despre timpul pe care îl reușesc. 

Fiind la doar două săptămâni după ce am alergat la Bucovina Ultra Rocks, nu mă așteptam să fac o cursă foarte bună. Urma să fie prima alergare mai tare și nu știam cum o să-mi reacționeze corpul.

 

S-ar putea să-ți placă și:

 

Înainte de start eram relaxat, cunoșteam și majoritatea traseului deoarece făcusem recunoaștere cu doar câteva zile înainte. Era deja întuneric, startul parcă mă ia prin surprindere, aud numărătoarea inversă dar nu reacționez, iau startul confuz, dar în scurt timp mă concentrez și intru în cursă. 

Am fost de la început în față, eram în prima linie cu Bogdan Ibănescu, dar eram un grup de 4-5 alergători la conducerea cursei. Deși era devreme în cursă, simțeam că pot ține același ritm până la final. Am continuat același grup până pe la kilometrul 3, când am luat-o greșit cu toții. A fost o greșeală banală, am urmat marcajul de la una din cursele scurte. A fost foarte frustrant, mai alergasem acolo cu câteva zile înainte și am făcut o plimbare pe traseu până în poiana rotundă cu doar câteva ore înainte, simțeam că nu aveam voie să fac așa o gafă.

Am revenit pe traseu cu moralul la pământ, m-am trezit în mijlocul plutonului și nu mai aveam motivație să forțez. A urmat un kilometru în care am alergat cumva fără motivație și puțin frustrat, dar pe măsură ce avansam mă simțeam tot mai bine. Atunci mi-am propus să mă concentrez pe ceea ce pot controla – pe cursă. Am mărit puțin ritmul și am reușit să depășesc un grup de mai mulți alergători până la punctul de control din poiana rotundă (era cam pe la kilometrul 5-6). Mă simțeam bine și după calculele mele, eram aproape de poziția 10 (eram pe 6). 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

HOIA BACIU NIGHT RUN

Pădurea bântuită mi-a adus euforie și adrenalină

 

Când am ieșit din punctul de control eram copleșit de la adrenalină și simțeam un fior pe spate. Parcă eram la vânătoare. Până la următorul punct de control din Suceagu aveam un singur obiectiv, să mă apropiu de grupul din față. Purtat de adrenalină, eram într-o zonă necunoscută. Picioarele nu mai dureau, terenul parcă nu mai avea denivelări, corpul făcea tot ce trebuie, eu doar mă concentram la lanterna din fața mea. Lanternă de care nu mă puteam apropia oricât forțam. Au fost câțiva kilometri rapizi, dar părea că orice fac, distanța față de cei din față rămâne constantă. Știam însă că după punctul de control urmează cea mai lungă urcare din concurs și în ea îmi puneam toate speranțele. În general mă simt mai bine pe urcări decât pe coborâri și acea noapte nu a fost o excepție.

 

Am ajuns în punctul de control pe locul 5, dar eu credeam că sunt mai în spate. Am stat sub 30 de secunde în punct și am început să alerg ușor pe urcare. În mod normal, aș face power-hike pe acea urcare, nu aș alerga dar acuma simțeam că nu am de ales. Și a fost o decizie bună, am reușit să fac câteva depășiri pe acea urcare și l-am ajuns pe Cosmin din urmă. Și el era în grupul care a luat-o greșit la kilometrul 3. Am început să vorbim puțin și să alergăm împreună. Pe coborâri simțeam că îmi e dificil să țin pasul cu el, dar pe urcări recuperam și chiar treceam în față.

 

Kilometrii treceau repede și parcă nu simțeam efortul. Am fost surprins când am ajuns pentru a doua oară la poiana rotundă și un voluntar mi-a spus că sunt pe locul 3. Am sperat că ne putem apropia de Bogdan, dar am realizat că are un avans considerabil când am ajuns într-un punct din care vedeam destul de mult în față și el nu era în câmpul vizual. 

 

Atunci a dispărut și senzația care preluase controlul asupra mea, am înțeles că “vânătoarea” s-a încheiat. Știam că o să alergăm în doi până spre final și acolo o să încercăm fiecare să o luăm în față. Următoarea secțiune a trecut la fel de repede, picioarele se simțeau la fel de bine, corpul nu dădea niciun semn de slăbiciune. Păream amândoi mai relaxați, am început să discutăm despre alergare, concursuri și antrenamente. 

 

La puțin timp după intrarea în muzeu o aud pe Iulia, venise cu bicicleta să mă aștepte la finish dar i-am stricat puțin socoteala pentru că eram în fața finish-ului cu aproximativ 15 minute mai devreme decât estimasem (a fost și traseul mai scurt decât în 2019).  M-am bucurat să o aud, am încercat să o salut (nu știu exact ce sunete am reușit să scot) și am accelerat.

 

Eram din nou euforic, am luat-o puțin în față dar înaintea liniei de sosire Cosmin a revenit și trebuie să recunosc, a trecut linia cu un pas în fața mea, cel puțin eu așa am văzut. Eram foarte fericit și mulțumit de cursa pe care am făcut-o. După câteva minute am verificat clasamentul și am văzut că și eu și Cosmin am avut exact același timp. Eram surprins, am început să mă gândesc dacă e vreo greșeală. Aparent nu a fost, pur și simplu am trecut linia de start puțin mai târziu astfel că a avut loc o coincidență fericită.

 

În câteva zile o să am un an de când am avut prima interacțiune cu Robert și am intrat în programul lui de antrenament. Nici nu-mi puteam imagina un mod mai potrivit de a sărbători un an de TrailRunning Academy.

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și: