Publicat pe 1 mai 20231 mai 2023 de Robert Hajnal — Un comentariu

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Devino un atlet mai puternic, mai rapid, cu risc minim de accidentare.

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Încă de când am ajuns pe insulă am avut o senzație extrem de plăcută, cu aerul, căldură plăcută și peisajul absolut minunate.

Am mers la start pentru check-in și deja am început să am niște fluturi în stoma. Urma să iau startul la prima cursa în afară țării și simțeam ceva diferit. Tot la check-in am întâlnit și unii dintre favoriți curselor. I

I-am văzut pe Petter Engdahl, Abby Hall, Thibaut Garrivier, atleți pe care îi admir, le cunosc rezultatele și asta mi-a confirmat că e o cursa importantă iar eu trebuie să fiu focusat.

În dimineață cursei m-am simțit excelent, am dormit bine și totul a decurs conform planului. Atmosfera era super, temperatura bună de alergat. Cu o zi înainte de cursă am mers vreo 2 km de la start să văd cum merge drumul, dacă e larg, dacă e single track, pentru a ști cum să mă poziționez.

Am făcut foarte bine că am mers pentru că imediat după plecare, la aprox 1km, șoseaua intră pe single track și aia a fost pentru câțiva km. Așa că m-am poziționat în primul grup și totul a fost bine.
Am ajuns în primul checkpoint, mi-am umplut flaskurile și am scos bețele, de aici urmau vreo 12km cu 1500m+.

Am avut un ritm constant, bun, am fost într-un grup cu 2 francezi și un canadian, am râs, am discutat și am zis:

„olallala!”,lLa fiecare peisaj .

Am rămas cu ei până cu 2 km înainte de vârf când am văzut că încep să le tremure picioarele așa că mi-am luat rămas bun și am plecat în treaba mea – nu aveam să ne mai vedem până la finish.

Am ajuns la Pico Ruivo foarte bine, mi-am luat apă și am mers mai departe. Înainte de Pico Areiro, am căutat geluri în vestă și nu mai aveam, atunci mi-am dat seama că am mâncat foarte mult pe urcare, 1 gel la fiecare 15 minute plus carbohidratul din Isotonic.

Gelurile din vestă trebuiau să mă țînă până la checpoint 4, unde urmă să scot pachețelul cu geluri din spate. Începea să mă ia foamea, așa că fix înainte de Pico Areiro am oprit, mi-am scos pachetul din spate, mi-am îndesat gelurile în vestă și am mers mai departe.

Am continuat să mănânc și să beau bine, la Chao de Lagoa am trecut prin punct și eram pe locul 28, nu știam că am mers atât de bine. Începuse coborârea, traseul, totuși încă era valonat cu mici urcări, ceea ce îmi convenea, nu eram pregătit de coborâre dintr-o bucată.

Am intrat pe o „levada” single track și am auzit în spatele meu pași grăbiți, m-am panicat deoarece mergeam foarte bine, era un grup de trei băieți, parcă erau cai de curse, au trecut pe lângă mine de mi-au fluturat urechile și nu știam ce se întâmplă. După câteva sute de metri când au început să mai treacă și alții, mi-am dat seama că sunt cei de la cursa scurtă și m-am liniștit.
Eram pe coborârea lungă din vârful Areiro și trebuia să cobor până la nivelul marii. Problema nu era că e mult că și diferența de nivel ci natură terenului, pante extrem de abrupte și scări – nu vrei să ai combinația asta!

Am ajuns la Portela și acolo am găsit un francez de la cursa mea care era terminat în checkpoint, am vb cu el ceva și cu 5 biscuiți tuk în mâna fiecare am dat-o la vale spre Porto da Cruz, știam că acolo mă așteaptă Elena și că orice stare de spirit aș avea ea poate să mă reînvie și să mă readucă la formă competitivă.

Am ajung în check-point cu 8 minute mai târziu decât preconizasem, ceea ce mi se pare ceas elvețian având în vedere că nu știam ce teren mă așteaptă și că totuși făcusem 45km până atunci.

M-am spălat pe față, am umplut flaskurile și am început să alerg, mai aveam 500m+ de nivel și știam că nu pot să îmi stea în cale.

Pe drum, am mers o bucată tot cu fratele francez din Portela, am discutat, am ras și la un mom dat când ceasul mi-a arată că e “x:15min” știam că trebuie să mănânc, l-am auzit și pe el că sfâșiat un ambalaj de gel să baton ce a mâncat el, „I don’t know”și am zis că trebuie să mănânc și eu.

Când am băgat mâna în buzunarele din vestă…nimic.

Vlad Buda - MIUT 60, Porto da Cruz — Vlad Buda – MIUT 60, Porto da Cruz

Rămăsesem fără mâncare, mai aveam aprox 13km și eu nu mai aveam mâncare și nici nu mi-am luat cola în flask, cum a zis Robert, după cursă.

Asta e… i-am zis tovarășului francez că „nous vedem a fin de la course, a bient-tot!” Și l-am lăsat în treaba lui, că eu nu aveam juice de competiție doar de supraviețuire iar în cvadricepsi pe coborâre nu mai aveam nici măcar de supraviețuire, am suferit mult!

Am ajuns la finish unde mă aștepta Elena, cu o ultima zvâcnire am alergat la linia de finish unde am terminat tot juice-ul, nu mai puteam.

Pe ultimele 2-3 ore fusese cald rău, pierdusem mult prin transpirație, eram epuizat dar fericit că am terminat MIUT cum îmi propusesem, în top 35, fix cum vorbeam cu Fane la antrenamente.

Nu e timpul pe care mi l-am propus, dar nici terenul la care m-am așteptat nu era… „așa că taci din gură!”

Mulțumesc Robert pentru toate sfaturile și antrenamentel faine pe care mi le-ai dat! Ne așteaptă Lavaredo și pe urmă CCC! Let’s have some fun!

Antrenor de alergare?

Vlad Buda .

Este antrenat cu mândrie de Robert Hajnal din Septembrie 2020.

Află cum poți alerga mai rapid la următorul tău concurs!

S-ar putea să te intereseze:

Reducere

Maraton Montan (42km): Plan de Antrenament de Alergare, nivel intermediar de 18 săptămâni cu exerciții de Forță și Condiționare

Ți-ai propus să alergi un maraton montan în următoarea perioadă? Ți-am pregătit un plan de antrenament…

250,00 lei – 550,00 lei

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Întreaga comunitate de alergare montană din lume își va îndrepta atenția către Austria la început de Iunie pentru Campionatele Mondiale de Alergare Montană. România participă și ea cu cei mai buni alergători de la noi.

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Povestea lui Vlad Buda de la prima lui cursă de alergare montană internațională. Cum a rămas fără sursă de calorii pe ultimii 15 kilometri și cum a reușit să ajungă cu ultimele resurse la finish.

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Evenimentul a oferit multiple distanțe pentru toate gusturile alergătorilor, fiind destinate atât celor mai începători în alergarea pe poteci, cât și celor mai experimentați și adunând la start atleți de pe tot globul, chiar și dintre cei mai bun, astfel:

Atleții TrailRunning Academy au alergat la toate probele de la Istria100. Fiecare a plecat cu un DNF sau cu o medalie de finisher însă toată lumea cu lecții învățate care-i vor pregăti pentru următoarele provocări.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 7 februarie 20238 februarie 2023 de Robert Hajnal — Lasă un comentariu

Cum a fost la Halcyon Făget Winter Trail – Alergat de Cosmin L.

Devino un atlet mai puternic, mai rapid, cu risc minim de accidentare.

Cum a fost la Halcyon Făget Winter Trail – Alergat de Cosmin L.

După aproape 4 luni de antrenamente bine structurate am așteptat cu nerăbdare cursa asta.

Pentru mine cursa avea sa fie in primul rând un test al progresului meu de când ma antrenez cu Robert, dar și o validare in același timp, pentru ca după atâția km alergați in ultimele luni și atâta intensitate, mă simțeam mai pregătit decât la orice altă cursă la care am participat.

La Halcyon Făget Trail Race targetul era sa termin in primii 10 sub 1h:15’.

In săptămâna dinaintea concursului am povestit puțin cu Robert despre cum sa abordez cursa. Simplu la nivelul discuției noastre: mi-a recomandat sa împart cursa in părți mai mici, sa mențin un ritm Ok in prima jumătate in așa fel încât sa am in vizor grupul din fata, dar sa nu trag foarte tare, iar după jumătatea distantei sa-i dau tare si sa termin cursa in viteza (RPE 10+)…băgat la cap!

M-am așezat la start cu aceasta strategie, am reușit să ma poziționez chiar in față și s-a dat startul.
Cursa a început direct cu o urcare, iar băieții din față au pornit ca din pușcă. Pe prima bucată de urcare am avut și eu un ritm bun in spatele lor (am prins vreo 25 de min de încălzire înainte de ora de start si aveam pulsul sus), deci totul părea ca merge conform planului. A urmat după aceea o porțiune dreapta care a fost de fapt o confirmare pentru mine ca nu pot sa țin ritmul celor din fata, nici măcar sa-i păstrez in vizor, așa ca după vreo 2 km am decis sa o las mai moale și sa-mi intru in propriul ritm.

Au mai urmat vreo 2 km de urcare foarte ușoră, deci am avut timp sa ma calibrez, urmând după aceea o coborâre care m-a ajutat sa ma relaxez puțin și sa-mi intru in ritm. Ba chiar am întrecut pe cineva care părea deja sa aibă probleme cu respirația și câte a redus vizibil ritmul.
In spate aveam pe cineva care părea sa se țină după ritmul meu, dar nu pentru mult timp ca pe finalul coborârii a trecut glonț pe lângă mine. M-am poziționat in spatele lui și am decis sa-i țin ritmul care era Ok și pentru mine. A urmat o noua urcare care ne-a dat de furcă la amândoi (care a fost și cea mai grea de altfel), și tipul parca ma invita sa trec de el ca sa nu ma țină pe loc. Lucru pe care l-am și făcut pentru ca simțeam ca scade prea tare ritmul.

Am uitat sa menționez ca zapada din pădure nu doar ca era destul de mare, dar era și afânată, bătătorită doar de cei din fata și ceva voluntari înaintea noastră.

Am ieșit din pădure sub un soare puternic care strălucea in zăpada proaspăt așternută. Suna bine ca și peisaj, dar ca teren de alergare destul de dificil. Am parcurs cam un km pe acea porțiune de deal neîmpădurită și eram deja aproape de jumătatea cursei. Am văzut ca vine iar un deal serios, dar scurt, așa ca am băgat un gel și am băut niște apă pregătit de a doua jumătate care avea sa fie cu viteză maximă.

De departe se zăreau sus in deal câțiva de pe primele locuri, așa ca am simțit că totuși n-am pierdut prea mult cu tempo-ul de la început. Doar că din vârful dealului urma o coborâre lungă cu zăpadă parcă și mai mare cu și mai puține urme. Pe coborârea care a urmat m-am simțit de parcă eram pe un off-piste prin Poiana Brasov si parca alergam după snowboard-ul scăpat la vale :)).

Tipul era tot in spatele meu, se ținea scai de ritmul meu. In momentul ăla mi-aș fi dorit sa fiu eu in spatele lui sa văd cum curge terenul in fata sa știu pe unde calc. Dar n-am mai cugetat și mi-am dat drumul la vale. Picioarele roiau, si respirația devenea ușor mai grea.

Ajuns in vale, am intrat iar in pădure pe o urcare nu abrupta, dar lunguță. Studiasem traseul înainte si știam ca nu mai sunt urcări lungi si grele, așa ca am decis sa nu trag tare pe porțiunea aia ca sa-mi rezerv energia pentru ce urma. Din spate a apărut si al doilea tip care părea ca are aceeași strategie pe a doua parte a cursei, însă pe coborârea care a urmat l-am lăsat in urma si nu l-am mai văzut.

Nu si pe celălat tip care parca avea o sfoară legată de mine, iar eu eram tracțiune pentru el.
M-am uitat la ceas sa văd cât mai e si părea ca mai sunt câțiva km buni (vreo 7), deși eu simțeam ca sunt pe la km 10…începusem deja sa ma întreb dacă ceasul n-a avut vreo eroare de GPS.
Traseul a început sa se intersecteze cu cursa de 8 km, deci viteza devenea o problema pentru ca acum aveam și zapada, și pe cineva care îmi sufla in ceafă, dar și obstacole de depășit/ ocolit. Tipul din spatele meu (Áron, am aflat ulterior cum îl cheamă) a făcut o manevra la un moment dat și a trecut și de mine și de un alergăreț care bloca poteca. Am reușit sa trec și eu, iar Áron îmi făcea semne sa trec de el, ca și cum nu avea spor fără mine in față. Am trecut și am dat tot ce am putut in continuare.

Pe la km 13 (conform ceas) a urmat o urcare (‘ultima urcare!’ strigau voluntarii), iar intr-o curba unde parca mi se tăiase răsuflarea Áron a trecut de mine și a zis: Hai man! Era deja in fața mea și am înfipt picioare in pământ sa îmi iau din nou avânt, iar când ridic ochii din pământ, văd poarta de Finish unde Áron a redus ritmul sa-l prind și sa trecem amândoi.

Antrenor de alergare?

Cosmin L. Este antrenat cu mândrie de Robert Hajnal din Octombrie 2022.

Află cum poți alerga mai rapid la următorul tău concurs!

S-ar putea să te intereseze:

Reducere

Maraton Montan (42km): Plan de Antrenament de Alergare, nivel intermediar de 18 săptămâni cu exerciții de Forță și Condiționare

Ți-ai propus să alergi un maraton montan în următoarea perioadă? Ți-am pregătit un plan de antrenament…

250,00 lei – 550,00 lei

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 8 septembrie 20223 decembrie 2022 de Rotărescu Nicolae Romeo — Lasă un comentariu

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Articol scris și trăit de

Rotărescu Nicolae Romeo

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung să am un maraton de șosea, Wizz Maraton, drept sesiune de antrenament pentru un ultramaraton.

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Azi e o duminică însorită de septembrie. Mă îndrept pe jos spre locul de start al celui de-al doilea concurs de maraton de șosea și cel de-al cincilea maraton pe care îl alerg pe această suprafață. Mi-am propus să alerg în regim de antrenament, alergare lungă, cu un tempo mediu spre susținut, ținând cont că peste doar șase zile voi lua startul la primul meu Ultra de +100 km. Până azi, înainte de orice concurs, emoțiile mă cuprindeau cu câteva zile înainte și mă frământau mai ales pe timpul nopții.

De data aceasta știind că o să fie un simplu antrenament am putut să fiu mai relaxat și să dorm suficient în ultimele zile. Cumva sunt intrigat de liniștea pe care o am, oare o să mă mobilizez să pot face față unei asemenea curse?

N-am prea alergat pe asfalt în ultima perioadă, volumul l-am făcut majoritatea pe trail și sunt puțin sceptic în privința capacității mele de a susține ritmul pe care ți-l cere asfaltul și suprafața plată. Am avut totuși câteva alergări de tempo în ultimele săptămâni care au funcționat aproximativ în parametrii așa că îmi zic că este important să mă bucur de cursă, de alergătorii de pe traseu, de frumusețea orașului Cluj-Napoca și de spectatorii clujeni care mereu sunt alături de cei care aleargă și îi susțin cu căldură.

Ajung deja pe traseu și văd două voluntare zgribulite la o buclă de tip”U”. Mă salută și le răspund și le întreb dacă le e rece. Îmi spun că așteaptă să urce soarele că e cam rece.

Alți alergători se îndreaptă și ei spre Cluj Arena, locul în care la ora 8:30 se dă startul. Energia este bună și entuziasmul e prezent în fiecare. Îmi iau o apă de la o tarabă și mă îndrept spre zona în care îmi fac încălzirea. Douăzeci de minute mai târziu sunt încălzit și montat pentru start. Prezentatorul ne invită în zona de start și din spatele coloanei pornesc plin de energie bună pe traseu.

Se pornește mai încet ca anul trecut, pe mine acest lucru mă bucură. Eu nu sunt un alergător de viteză, sunt o țestoasă constantă și încăpățânată, dar “vitezist” n-am fost și nici nu știu dacă voi mai fi vreodată. Mi-am propus să alerg la un puls în jurul valorii de 140bpm și vreau să țin asta cât mai constant. La acest maraton aleargă și nea Sorin, un prieten din Baia Mare ce a împlinit anul acesta 62 de ani. El alergă, de pe la 50 de ani, în fiecare dimineață în parc, câte 14km. Zi de zi, an de an. A mai participat la un semimaraton și credea până săptămâna trecută că tot la semimaraton va alerga și la Wizz AIR. Dar cine l-a înscris se pare că din greșeală l-a înscris la maraton. Înainte de cursă am povestit și era emoționat pentru primul lui maraton.

E mare lucru să faci asta la vârsta lui. Îl admir pentru disciplină dar și pentru curaj. Maratonul este o experiență care merită trăită la orice vârstă.

Traseul este de 21km și se face de două ori. Este un traseu lent și solicitant. Are 14 întoarceri “U” și se face de două ori; așa că la fiecare kilometru și jumătate ești nevoit să încetinești, să iei curba în siguranță, ca mai apoi să forțezi să reintri în tempo. Pentru mine, care tratez cursa ca pe un antrenament, este traseul ideal, pentru cei care aleargă cursa cu toată dăruire este super epuizant. Oricât de bun maratonist ești eu cred că este imposibil de alergat într-un timp mai mic de două ore și cinsprezece minute. Și aici mă refer la cei mai buni maratoniști din lume.

Lumea e bine, alergătorii își văd de cursă, se discută, se încurajează cei care se cunosc, voluntarii și spectatori sunt vocali și ne susțin cu căldură sud-americană. Pe nea Sorin îl văd constant pentru că-mi permite traseul și îl încurajez de fiecare dată. La fel face și el și îmi dă energie.

Mai sunt și alți alergători pe care îi cunosc; și cu ei procedez la fel. Îmi place să încurajez în timpul unei curse pentru că iubesc reacția lor pozitivă și asta îmi dă și mie putere.

Alergarea merge lin până la kilometrul treizeci. Sunt constant și pulsul rămâne în parametri. M-am hidratat la fiecare punct si m-am alimentat în grafic. De aici soarele începe să ardă. Nu știu câte grade sunt dar parcă dintr-o dată toată lumea caută umbra. Tot mai mulți alergă la bustul gol, semn că este o senzație generală. Și cei de la semimaraton, care au început mai târziu cu două ore dar si cei de la cros care au început de curând, caută umbra.

Ceasul îmi arată un puls de 156 așa că reduc viteza și aștept să scadă pulsul. Îmi este foarte cald. Câțiva kilometri îi fac mult mai lent și cu abia reușesc să aduc pulsul la un nivel de 140bpm. Parcă la viteză mică totul e mai greu. Nu știu ce să fac?! Să încerc să urc tempo-ul ca să-mi fie mai ușor sau să merg la puls? Mă gândesc că peste șase zile mă așteaptă un ultra și mă decid să rămân în zonă. La o întoarcere în “U” un alergător din fața mea, trecut de cincizeci de ani alunecă și cade. N-a încetinit suficient și asta se întâmpla când deja și oboseala își pune amprenta. Se ridică și face semn că este în regulă și pornește la pas. Ajung în dreptul lui și îl întreb dacă-l pot ajuta cumva. Îmi zice că este relativ bine și că n-am cu ce să-l ajut. Eu mă gândeam să rămân lângă el și să-l susțin până reintră în ritm. Îmi zice că e bine așa că mă îndepărtez.

Kilometrii trec mai greu cu un ritm moale. Nea Sorin mă întrebă dacă mai avem mult și îi zic că mai sunt doar cinci kilometri.

E tot mai cald și greu de alergat la puls mic pentru că încetinesc tot mai tare. Mă hotărăsc să măresc ritmul dar parcă corpul nu mă ascultă. Cumva refuză comenzile. Oare ce mă fac săptămâna viitoare la +100k dacă acum e greu. “Niculai, bagă-ți mințile în cap, adună-te și hai pornește!”. E vocea care mă dojenește din străfundul minții. Mai iau un gel și două pahare de izotonic și-mi aduc aminte de antrenamentele cu lansate. Îmi zic să-i dau o lansată și parcă reușesc să mă urnesc. Dar după cinci sute de metri iar mă scufund în alergare ușoară. Și, încăpățânat cum sunt îi mai dau o lansată. De data asta a funcționat.

Ultimii kilometri îi fac cu aproape același ritm ca la început. Nu mă mai uit la puls pentru că nu mai contează. Imediat voi încheia și mă bucur de senzația de final. Cresc tot mai mult ritmul și mă apropii de stadion. Depășesc mai mulți alergători de la maraton dar si mai mulți de la semimaraton. Pe stadion parcă e mai bine. Aproape că termin în sprint și mă bucur să primesc medalia de finiș-er.

Continui să mă mișc și să alerg foarte ușor pentru a-mi scădea pulsul și să-mi fac cum trebuie revenirea. Sunt fericit! Am terminat din nou un maraton. Mă uit la rezultat și văd că am fost mai rapid cu șase minute față de anul trecut. Atunci m-am luptat cu mine și i-am dat maxim. Azi m-am bucurat de traseu, am și suferit dar mi-a ieșit mai bine. Nea Sorin a terminat și el cursa cu un timp onorabil.

Sunt recunoscător și împlinit. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung să am un maraton de șosea drept sesiune de antrenament. Abia aștept Crazy Wolf Ultramaraton să văd ce îmi rezervă. Fiecare cursă are povestea ei și lecția ei de oferit. Alergarea de anduranță e un amalgam de bucurie, suferință, meditație, agonie și extaz!

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 7 septembrie 20227 septembrie 2022 de Robert Hajnal — Un comentariu

Roller-coasterul UTMB

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.

Roller-coasterul UTMB

Emotiile și experianța avută pe parcursul celor 170 de kilometri de către atletul TrailRunning Academy, Valentin Bălănescu, pe durata UTMB-ului.

Articol scris și trăit de: Valentin Bălănescu

E vineri, 26.08.2022, ora 17.53, iar peste celebra piață Place du Triangle de l’Amitie din Chamonix, după momentele de prezentare a favoriților și de încurajare a participanților de dinaintea cursei s-a așternut liniștea. Este o liniște profundă, într-o piață ce acum câteva secunde bătea din palme sacadat și la unison, o trecere dintr-o extremă în altă, de la agonie la extaz, așa cum sunt toate cursele de ultra.

După câteva secunde, liniștea este spartă timid, câte o notă, pe rând, de Vangelis și al sau Conquest of Paradise, imnul oficial al UTMB. Simți cum toată marea de alergători este pătrunsă de energia melodiei. Este momentul în care realizez că sunt AICI. Momentul la care am visat 5 ani de zile este acesta. Momentul pentru care am planificat, m-am antrenat, m-am accidentat, recuperat, trezit devreme sau culcat târziu, pentru care am alergat zeci, sute, mii de kilometri, am urmărit documentare, citit cărți, reviste, analize, în sfârșit a sosit !

Drumul se încheie aici! Sau abia acum începe?

Închid ochii și simt vibrația pieței, nerăbdarea crescândă dată de adrenalină momentului și prin minte îmi trec rapid imaginile abandonului de la MIUT din aprilie, ultimul concurs de ultra la care am participat. Nu mi-e teamă de cei 171 km care vor urmă, ci chiar dacă mintea mă pune la încercare, mă simt motivat și nerăbdător de aventură ce stă să înceapă.

Apoi mă văd tot în piață trecând linia de sosire, de mâna cu copiii, așa cum le-am promis.

Ultra m-am învățat că orice îndoială, tentativă a minții de a-ți pune la încercare determinarea, poate fi învinsă prin contraexemple pozitive. Sunt liniștit și convins că totul va fi bine.

Îmi revin în minte cuvintele lui Robert:

”o să vezi că o să fie foarte bine, dacă nu comiți vreo greșeală gravă’’.

Asta ar însemna că în 36 de ore să fiu înapoi, la finish cu copiii de mâna.

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

10,9,8,7,6,5,4,3,2,1 Staaaaaaaaaaaaaarttttt ! Sunt undeva între ultimii, pe scările bisericii și de pe trepte îi văd pe primii cum o rup la fugă.

Mulțimea începe să se miște ușor, cam în ritmul în care se intră la metrou la Pipera seară pe la 18:00 când toată lumea termină muncă. După aproape 3 minute ajung la linia de start, dar se merge în continuare încă vreo 100 de metri din cauza aglomerației. Doar sunt aproape 2800 de alergători la start.

După trecerea liniei de start atmosfera este incredibilă, oamenii sunt îmbulziti pe margini, ne încurajează și fac o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o până acum nici măcar pe vreun stadion de fotbal. Tot Chamonix-ul este la start, în piață unde traseul cotește și apoi înșirat de-a lungul centrului până la ieșirea din localitate. Când cordonul se termină, mă uit pe ceas și suntem déjà la km 1.54.

Déjà emoțiile de început au trecut, am închis și GoPro-ul și mă concentrez pe ce am de făcut. Primii 8 km până la Les Houches sunt plat și îi fac în 54 minute. Les Houches, la fel că Chamonix este în sărbătoare, toată localitatea este de-a lungul traseului, cu trompete, vuvuzele, muzică. Toată lumea ne încurajează și trebuie să fii foarte puternic să te ții de plan, fiindcă atmosfera te poate fură imediat și să nu îți dai seama când ai apăsat accelerația.

Începutul e conform planului : lejer, cu principalul scop că după 50 km să fiu fresh și de acolo să încep să măresc treptat ritmul. Chiar dacă HR-ul este puțîn cam ridicat, în jur de 165, e normal având în vedere că nu am făcut încălzire și sigur o să îl cobor pe urcarea ce urmează.

De pe urcare, în spate, se vede toată valea și Les Houches, peste care începe să se așeze ușor întunericul. Sunt în mijlocul unui șir indian fără-de-sfârșit care nu pare să se termine nici în față mea, dar nici în spate. Ritmul este unul constant, bătăile au scăzut, așa că mă pot bucură de priveliștea incredibilă din jurul meu : culmile albe ale Mont Blancului, porțiunile roșiatice pe care soarele le lasă la apus pe crește, dar și verdele infinit printre care își face loc cărarea.

Mă concentrez pe nutriție și hidratare, care de-a lungul multor curse mi-au creat probleme. Sunt conștient că dacă ele vor merge bine, atunci cursa este în proporție de 95% asigurată.

La Saint – Gervais, la capătul primului semimaraton ajung în 3 ore 35, și sunt super fresh. Am mers economicos, fără să forțez deloc. All good.

First semi – check, 7 to go!

Urmează o urcare ușoară către Les Contamines. Cel puțîn, așa părea din profilul cursei, deoarece primii 81 km până la Courmayeur nu îi știu. Așa că informațiile despre traseu le am din descrierile prietenilor care déjà au făcut cursa sau de pe filmulețele de pe youtube unde am analizat specificul traseului.

În realitate nici o surpriză, așa că ajung în CP la km 32 după 5:25, parcurși lejer. În CP au supă cu tăiței. Încerc cu pâine și cașcaval : dragoste la prima gustare. Deși nu am mai mâncat până acum supe prin concursuri, pică foarte bine și ultima piesă din puzzle-ului nutriției tocmai a fost găsită.

De altfel de aici până la final, nutriția va fi una simplă dar precisă : pe traseu – alternez gelurile fie cu Snickers, fie cu piure cu chia și fructe de la Lidl, iar în CP-uri : supă cu tăiței, pâine, cașcaval, portocale, pepene verde.

Între timp afară s-a întunercat, iar traseul se vade foarte clar după licuricii din față aka frontalele alergătorilor. Se merge în continuare în șir indian.

Liniștea muntelui este spartă doar de cei care merg în grupuri și se conversează între ei. Cum nutriția merge bine, iar reflexul este déjà format astfel încât cam la 30-40 minute mănânc și cam la 10-15 minute beau câte o gură de apă, mă pot bucură de cerul senin plin de stele.

Nu îmi este somn deloc, deși orele trec una după altă astfel încât nu apelez la gelurile cu cofeină, iar, la indicațiile lui Robert, mă țin departe și de Cola.

După Les Contamines trecem printr-un parc ce pare de distracții și ajungem într-un tunel luminat cu led-uri al celor de la Hoka. Mi-e ciuda că nu sunt pe faza să pornesc GoPro-ul, dar pe de altă parte simt momentul cum îmi da aripi : Fly Human Fly, iar pace-ul crește ușor până când începe urcarea și mă temperez.

Urmează urcarea spre Col du Bonhomme, care este lungaaaaaa. Începe să se lumineze iar în vale se vede lungul șir format din sute de frontale. E momentul perfect pentru un mic dejun în vârf de munte și o priveliște ce îți taie răsuflarea. Mă așez pe un bolovan pe marginea cărării, îmi scot sandvișul și privesc cum răsare soarele milimetru cu milimetru după vârful muntelui, iar coloana de alergători trece pe lângă mine. Se simte liniștea muntelui, spartă doar de susurul apei ce curge în vale, iar toată presiunea pe care am simțit-o toată săptămâna s-a risipit că prin minune.

Imagine there’s no past, no future too!

Deși în CP-uri mă mișc contratimp, acum parcă nu aș mai pleca din loc, deși am terminat de mâncat și nu mă simt nici obosit. Din contra simt energia și după ce o iau din loc depășesc fără nici un efort, unul câte unul, un mănunchi de alergători până la Col de la Seigne.

Priveliștea este de vis și nici nu știu când trec Col de la Seigne, Lac Combal, Arete du Mont-Favre, Checrout – Maison Vieille. Sunt în grafic și totul merge mai bine decât aș fi sperat. Deși este jumătatea din concurs pe care nu o cunosc, totul a mers perfect.

Prima provocare apare pe ultima parte din coborârea spre Courmayeur, când se intră în pădure și pe o bucată de vreo 3 km se aleargă pe o potecă în care picioarele se afundă în praf. Cum se aleargă destul de tare praful este ridicat în aer și cu greu se poate respiră. Ochii, buzele și gâtul încep să mă usture din cauza prafului care cred că mi-a intrat și în sânge. A trecut și prin gaitere până în pantofi și deși înainte de porțiunea asta mă gândeam că nu are rost să schimb încălțările, acum dilema a fost rezolvată.

În Courmayeur mă așteaptă Marius pe o stradă pe care îl aud de la o sută de metri cum mă încurajează de cum mă vede. Aleargă cu mine până la intrarea în CP unde bat palmă cu copiii și uit de praful ce tocmai îmi stricase mai înainte zen-ul. Ramona mă ajută să ia drop-bag-ul, să fac refill la geluri și piure-uri pentru a două jumătate. Mă răcorește spray-ul rece, schimb tricoul și pantofii și printre mișcări termin shake-ul de proteine și mănânc supă de tăiței pe care mi-a adus-o.

Mă simt că la Formulă 1 și mă grăbesc să plec mai departe.

Salut la ieșire echipa de suport și plec mai departe prin soarele care déjà arde spre Bertone. Probabil că sunt în jur de 25-27 de grade dar nefiind pic de umbră mă topesc. Noroc cu o fântână care este în drum unde toți ne repezim să pe răcorim. Mă bag direct sub robinet, ud șapcă și îmi torn în cap 3 pahare de apă. Restart !

Urcarea spre Bertone este, din cauza căldurii, cea mai grea din concurs, dar o abordez în ritm ponderat și susținut. Nu accelerez, dar nici nu mă opresc.

Aproape de Bertone un grup de turiști urmărește cursa live pe telefon și fac anunțul : Kilian trece linia de finish și a făcut record : e primul care coboară sub 20 de ore. Trebuie să apară și Blanchard în câteva minute, a intrat și el în Chamonix. Îi întreb de Robert și îmi spun că e pe 10.

Super, jos era pe 11 și a intrat în Top 10. Mai are timp să avanseze 1-2 locuri

Sus la Bertone găsesc o grămadă de alergători întinși în cele 2 corturi ce feresc de dogoarea soarelui. Mănânc 2 bucăți de portocale, umplu flask-urile cu apă și plec mai departe. Sub semnul caniculei este toată bucată de traseu până la Arnouvaz. Din când în când cărarea cotește de-a lungul muntelui și intră în zone cu umbră: o binecuvântare! Îți vine să te pui un fund pe o piatră și să aștepți până spre seară că să pleci mai departe. Dar sunt în plan și ar fi păcat să nu mențîn ritmul având în vedere că în afară disconfortului creat de caniculă, pe care îl tratez cu multe lichide, restul merge mai bine decât aș fi putut speră.

Trec prin Bonatti și Arnouvaz în același scenariu. Începe urcarea spre Grand Col Ferret, granița dintre Italia și Elveția și scenariul se schimbă. Este umbră și pe măsură ce urcăm spre vârf începe să bată vântul din ce în ce mai tare. Apare și ceață la orizont, așa că e momentul pentru activarea foiței.

Este un déjà-vu de anul trecut, la CCC, cursa de 100 de kilometri când am întâlnit același tip de vreme.

De aici începe coborârea spre La Fouly, partea mea favorită unde anul trecut la CCC am comis-o apasand prea tare pedala de accelerație. Mi-am învățat lecția și mi-am planificat să fiu ponderat, să alerg după ritmul inimii : nu mai sus de 140 bpm.

Kilometrii trec unul câte unul și după La Peule totul se schimbă : începe a două cursa. Îmi fuge o piatră de sub piciorul stâng și simt cum se întinde ligamentul și o căldură instanța îl cuprinde.

Mă opresc, pare să nu fie chiar așa de grav, pot calcă și nu simt să fie ceva grav. Plec mai departe. Însă, pe măsură ce timpul trece durerea crește încet-încet, dar sigur.

Pe urcarea spre Champex-Lac începe să mă doară la fiecare pas pe care îl fac. Realizez că obiectivul s-a schimbat din respectarea planului de a termină în 36 ore în a termină în maxim 46 ore jumătate cât este timpul limită. Strâng din dinți și mă gândesc că mai am la dispoziție aproape 18 de ore pentru restul de 45 kilometri. În Champex nu stau mult, mi-e teamă să nu mi se răcească și să se agraveze, plus că nu am de ce, nutriția merge în continuare bine, umplu flask-urile, beau din mers supă și mănânc 2 sferturi de portocale.

Urmează urcarea către La Giete care este destul de abruptă. Anul trecut porțiunea asta până la final mi-a pus cele mai mari probleme, când nutriția nu a funcționat și mi-a fost rău. Acum situația este diferită, așa că pe urcare merg constant până la limita suportabilă a durerilor, dar fără să fac pauze. Problemele apar după Giete, unde coborârea este abruptă iar durerile sunt insuportabile din cauza faptului că nu pot flexa deloc piciorul stâng. Merg încet, ca un melc, folosindu-mi bețele pe post de cârje și făcând loc tuturor celor care par că zboară pe lângă mine.

Din când în când alternez modul în care calc pe piciorul stâng, încercând pe cât posibil să nu flexez: fie calc pe călcai, fie mă sprijin în bețe, fie cobor în lateral punând în față piciorul drept și apoi stângul fără a-l îndoi.

O cursa de ultra se aseamănă foarte mult cu o viață de om : te pune în față multor greutăți, te trece că un carusel de la extaz la agonie și înapoi. Sunt momente în care un minut pare o zi și o zi pare un minut. Acum te doboară fiind sigur că ai ajuns la limita resurselor că imediat să te simți mai proaspăt decât înaintea startului. Pentru a putea duce până la capăt o asemenea provocare este important să te autocunoști, să îți înveți reacțiile și să șțîi cum se ți le gestionezi astfel încât să tii departe gândurile de abandon.

Acum sunt într-o asemenea situație.

Fiecare pas îmi spune să renunț, că durerea este mult prea mare, că nu merită riscul, că timpul zboară iar eu mă mișc mai încet că un melc și mai mult că sigur nu voi reuși și în cel mai fericit caz voi ajunge la finish după cut-off și îmi mai risc și sănătatea pe deasupra.

Pentru a reuși într-o asemenea situație este esențial să înțelegi că mintea este cea care ne limitează. Din spirit de autoconservare, ea este cea care ne creează toate scenariile în cap care să ne facă să renunțăm. Dar pentru fiecare situație, ultra te învață că există și soluțîi.

Pentru a liniști mintea trebuie să îi demonstrezi că se înșeală, așa că mă concentrez pe tot ceea ce merge bine și demontez fiecare contraargument în parte : nutriția este excelență, niciodată nu m-am simțit mai bine că acum. Chiar dacă mă doare piciorul avansez și am găsit soluții să îl menajez pe cât posibil. Chiar dacă mai sunt vreo 40 kilometri, doar vreo 15 sunt în coborâre. Păi nu am mai făcut eu 15 kilometri accidentat? Normal că am mai făcut! Oricum obiectivul principal de la început a fost să termin cursa, deci e ok chiar dacă pică cel de timp.

Apoi le-am promis copiiilor că vom trece linia de finish de mâna și am să mă țin de cuvânt.

Astfel trec kilometru după kilometru, oră după oră.

Las în spate Trient, Les Tseppes și mă apropii de Valorcine. (Kilometrul 156) Aici, pe coborârea interminabilă, ce pare o eternitate mi se pare că timpul zboară prea repede și eu nu înaintez deloc. E acel sentiment în care ți se pare că o ora trece într-un minut stând pe loc. Este momentul cel mai dificil al cursei pentru că mi se înfiripă din ce în ce mai adânc ideea că nu voi reuși. Doar mai am o urcare de aproape 1000 m și o coborâre de încă pe atât în aproape 20 de kilometri și este déjà aproape ora 09.00 dimineață, ceea ce însemna că mai am la dispoziție încă 7 ore jumătate. Par foarte multe pentru mai puțîn de un semimaraton dar la viteză cu care mă mișc pe coborâre par o secundă.

Sună telefonul.

Este Ramona și îmi spune că mă așteaptă împreună cu Marius în CP. Primul gând este că mă așteaptă în Chamonix și le zic să nu mă mai aștepte că o să ajung târziu. Îmi zice că mă vede pe aplicație și trebuie să ajung în 3 minute în CP și că sunt în Valorcine. Simt cum se ridică moralul și senzația e că măresc ritmul deși cred că e doar o senzație, mai mult că sigur. După câteva minute ajung în CP și îl aud de la distanță pe Marius stringand cât să trezească și ultimul somnoros din tot Valorcine-ul : Valiiiiii, Hai Vaallliiiiiii ! Până la capaaaat !

În CP Mariu îmi aduce o cafea (singură pe care am băut-o în tot concursul) iar Ramo se ocupă de picior care este cât bocancul. Ba chiar pare să dea pe dinafară de la cum este de umflat. Spray-ul rece plus antiinflamatoarele par peste vreo 10 minute să aibă efect.

Încurajările lor mi-au ridicat moralul și sunt hotărât să merg până la capăt. După Valorcine sunt vreo 2-3 km de plat fals care merg bine și pare că piciorul este mai bine, durerile se diminuează. Drumul cotește de pe potecă pe lângă asfalt și în față îi văd pe Marius și Ramo așteptându-mă din nou. Mă însoțesc vreo 500 de metri până unde este Col de Montets. Cele 5minute cu ei mi-au ridicat și mai mult moralul așa că abordez urcarea plin de elan. Chiar dacă ceasul mi-a murit, urc destul de bine deși soarele este déjà sus și de la jumătate de topește.

Nu mai contează, moralul este sus și mult mai ușor decât îmi imaginăm cu câteva ore înainte ajung sus. Sus bate soarele, dar cărarea este plină de turiști care ne încurajează și chiar dacă durerile par să revină încet încet ajung la Tete aux Vents. Este 12 :15 și aici am siguranță că voi ajunge cu bine la finish : mai am 4 ore și un sfert pentru 10 kilometrii.

Până la final merg cu siguranță celui care are la dispoziție tot timpul din lume pentru a termină. Din fericire îmi ia mai puțîn de două ore, deși pe lângă mine trec o grămadă de alergători care mă încurajează și mă felicita pentru faptul că nu am cedat. Pe la jumătatea coborârii drumul trece printre mesele terasei La Floria unde primesc un rând de aplauze de la oamenii care se relaxau la o bere și printre încurajări aud și un Hai România !

De aici începe iarăși șirul spectatorilor, înșirați în grupuri din 50 în 50 de metri, care ne încurajează și ne felicita pentru performanță : Courage ! Allez ! Allez ! Quatre kilomettres !

Când întru în oraș o sun pe Ramo și o anunț că am intrat în Chamonix. Îmi spune că mă așteaptă la Ultra Village, iar copiii mă așteaptă aproape de sfârșit să trecem împreună linia de sosire.

Ultimul kilometru probabil că nu îl voi uită prea curând. Este esență acestei curse la care am visat 5 ani de zile : pe de o parte durerea pe care o resimțeam la fiecare pas, pe de altă parte încurajările sutelor de persoane care mă încurajau de pe margine, bucuria revederii copiiilor care mi-au sărit în brațe cu vreo 100 de metri înainte de finish și cu care am trecut de mâna linia de finish și sentimentul de a termină visul pe care îl începusem în urmă cu 44 ore și 16 minute.

The turtle race has ended! Până la următoarea.

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 12 august 202231 august 2022 de Peter Schuller — Lasă un comentariu

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

Povestea Bucovina Ultra Rocks 88 din 2022 prin ochii și picioarele lui Peter.

De ce alergi? De ce alergi atât de mult?

Aud întrebarea asta destul de des, dar niciodată nu am putut răspunde, nu am înțeles nici eu exact și nu am putut descrie în cuvinte.

De când am fost copil, am urât din tot sufletul alergarea, și azi mai țin minte ziua când toată școala a râs de mine pentru că am fost ultimul pe pista de zgură din Carei, la proba de 1000m, cu pantofi de piele, în pantaloni de sport, cârpiți, și într-un pulover.

Mă ardeau picioarele, mi-am dat tot duhul și tot ultimul am fost, umilit…

Am jurat că nu mai alerg niciodată. Am simțit că alergarea este cel mai urât lucru care poate exista.

După aproape 20 de ani de la acel moment, am început să alerg, cu scopul de a slăbi, deoarece ajunsesem la peste 110kg și simțeam că nu e de bine.

Acum mă aflu în Câmpulung Moldovenesc, la linia de start a competiției Bucovina Ultra Rocks 4Summit, 88km, cu 5400m diferență de nivel, competiție care e și Campionatul Național de Ultra-alergare Montană.

Este ora 5:40, o dimineață înnorată, încă e întuneric, soarele abia se face văzut. Sunt înconjurat de cei mai buni alergători pe distanță lungă din România, am schimbat câteva vorbe cu colegii „de suferință”, dar în mintea mea nu a fost altceva decât „filmul” cursei pe care urmează să o parcurg.

Cunoșteam traseul, fiindcă l-am parcurs în ultimii doi ani, vizualizam ce și unde o să mănânc, pe ce porțiuni o să accelerez, pe ce porțiuni o las mai încet. Totuși, încercam să ghicesc cu ce dificultăți o să mă confrunt, fiindcă este imposibil ca într-un ultra-maraton să nu existe situații dificile.

Drumul până la linia de start nu a fost ușor, dar tot timpul este loc pentru și mai bine. Am respectat planul de antrenament cu strictețe, în ultimele 3 luni am alergat peste 1000km, cu 36000m diferență de nivel. Mă simt pregătit și fizic, și mental, am făcut tot ce am putut să fac, acum este testul și urmează să văd cum o să mă descurc.

3, 2, 1… START Bucovina Ultra Rocks

Traseul ce urma să îl fac l-am împărțit în 3 etape, în 3 intervale de timp:

START – RARĂU 2 – 4h35’
RARĂU 2 – RUSCA – 4h03’
RUSCA – FINISH – 4h57’

Pentru fiecare etapă, am avut un timp propus, pe care l-am stabilit cu ajutorul lui Robert, și doar asta aveam în minte, să mă încadrez în acel timp.

După start, alergam controlat, mă aflam în mijlocul plutonului, alergam cu colegii de club, Adi și Moruțan. CSM Cluj, a avut două echipe de băieți la campionat. Ca să fie validată o echipă, era necesar ca cel puțin trei membri să termine cursa. Colegii mei de echipă erau Sovereșan, Moruțan și Radu.

În ultimele zile, în Bucovina a ploat foarte mult. Am știut că trebuie să am mare grijă, fiindcă talpa pantofului meu nu avea cea mai potrivită tracțiune pe solul umed, mai ales pe rădăcini și pietre. Deja știam unde o să alerg mai încet decât calculasem inițial și am restructurat planul, rapid.

Prima urcare pe Rarău a mers conform planului, dar coborârea către Cheile Moara Dracului mi-a dat bătăi de cap…

Noroi, stânci și rădăcini umede, a mers mult mai încet decât doream.

Nu e bai, că urmează porțiunea unde pot accelera, până la Check Point Slătioara a mers bine, dar simțeam apropierea furtunii, vântul începea să se facă simțit din ce în ce mai tare. Scopul meu a fost să ajung cât mai rapid în Codrul Secular, astfel încât, dacă vine furtuna, să mă prindă în pădure.

Cum urcam prin această pădure minunată, simțeam cum se face din ce în ce mai frig, iar cum ajungeam către marginea pădurii deja simțeam vântul cum trece prin hainele ude de transpirație în interior în exterior leoarcă din cauza umidității din aer.

Am ajuns pe vârful Rarău a doua oară, ploua încet și cu întrerupt, m-am realimentat cu o jumătate de banană și un gel și am început rapid coborârea către Zugreni, aveam peste 5 minute întârziere față de plan.

Nu am forțat pe coborâre, pentru că nu avea sens să mă supun la riscuri; am alergat controlat, mâncând un baton, iar când am ajuns pe forestier am preluat viteza de croazieră și am alergat constant până la punctul de control, de unde am luat 1,5l de apă iar apoi mi-am continuat drumul către cea mai grea urcare din cursă – Pietrosul Bistriței.

Pe urcarea către cel mai spectaculos peisaj ploaia s-a oprit parcă dorind să ne facă un favor, dar a rămas umiditatea ridicată în pădure, mă simțeam ca într-o saună turcească; înaintam constant către vârf, dar mergea mai greu decât voiam. Deja parcursesem mai bine de 50 de kilometri. Oricât de antrenat ai fi după atât timp în efort începi să resimți oboseală.

Împingeam foarte puternic în bețe, cum nu am mai făcut până atunci. Pe unele porțiuni solul aluneca atât de tare, încât efectiv nu puteam să mă las doar în picioare; pas cu pas, metru cu metru, am ajuns sus, în vârf unde urma creasta și coborârea așteptată.

La Check Point Rusca, de la kilometrul 60, am ajuns cu 16 minute mai repede decât planul, asta însemna că am recuperat întârzierea și aveam un avans de 11 minute. Nu îmi venea să cred că am reușit să recuperez 16 minute pe această porțiune.

În Check Point, nu am avut altceva în cap decât să stau sub 5 minute, încercam să mă concentrez pe ce am de făcut.

În timp ce voluntarii mă ajutau să prepar isotonicul, am șters noroiul și praful întărit de pe picioare, am luat nutriția pentru ultimul segment din cursă și am plecat. Totul a durat 5 minute și 19 secunde.

Pe urcare către vârful Giumalău, mi-am propus să alerg pe tot traseul, cu excepția a trei porțiuni mai abrupte… Bineînțeles că ce-mi doream eu nu corespundea cu ce urma să fie… Din Rusca urcam cu Viorica Mălai, încercam să țin un ritm constant și susținut, cum îmi place mie. Căldura începea să fie din ce în ce mai mare și resimțeam asta, „trebuia să iau mai multă apă” – era gândul principal din capul meu.

După ce am terminat flask-ul cu apă, am trecut pe primul flask cu iso, simțeam că nu e plin flask-ul, cum am înghițit am știut că urmează să am probleme cu nutriția…

A fost foarte concentrat iso-ul, nu am verificat la Check Point să fie flask-ul plin cu apă, am greșit, greșeala asta mă va costa.

Nu aveam de ales, am băut câte puțin din flask, dar degeaba, mi s-a format o bulă în stomac. Știam ce am de făcut, fiindcă am mai trecut prin asta: trebuie să ajung pe vârf cât mai repede, să iau apă. De mâncat, nu puteam mânca fără apă, iso-ul nu intra, soarele ardea și mai tare… Sufeream.

E a patra oară când urc pe Giumalău și de fiecare dată am suferit, tot timpul de căldură și de lipsă de apă, zici că e o tradiție deja pentru mine. Nu aveam pentru ce să mă mai enervez, că nu rezolvam nimic, am tras de mine să ajung pe vârf. Am ajuns la ultima parte a urcării, o porțiune mai abruptă, am adunat energia ce o mai aveam în picioare și brațe și am urcat cu ultimele forțe

În Check Point am stat sub 1 minut, am luat apă și am pornit către Transrarău.

În curse, îmi plac momentele alea despre care povestește Robert, când „dezarhivez” antrenamente și corespund bucățile din traseu cu un traseu făcut într-un antrenament, sau momentele grele dintr-un antrenament, momente peste care am trecut, iar toate aceste amintiri mă fac să fiu mai confortabil cu suferința.

Prima parte din coborârea de pe Giumalău seamănă mult cu coborârea de pe Jepii Mari. Nu am accelerat încă, nu avea sens; coboram constant printre rădăcini și stânci, iar singurul meu gând a fost să-mi revin cu digestia, fiindcă urma o porțiune unde trebuie să trag. Mi-am adus aminte de shot-ul de ghimbir pe care l-am luat cu mine, l-am băut și am așteptat ca ghimbirul să-și facă efectul.

Am trecut de porțiunea tehnică și am intrat pe poteca mea preferată din traseu, poteca ce duce către Transrarău, prin pădure. Este o plăcere să alergi pe poteca asta, solul este moale, zici că e un covor gros și lung, care a fost pus acolo intenționat, pentru ca piciorul alergătorului să se poată recupera după traseul dificil pe care l-a parcurs până acolo.

Digestia mea tot nu a fost ce trebuie, trecuse deja o oră fără să mănânc. Am mâncat un gel în mai multe tranșe, să văd ce se întâmplă, greața tot mă bântuia, dar știam că trebuie să am răbdare.

Cum alergam către șosea, vedeam mașinile parcate ale susținătorilor, speram să îi văd pe Irina și pe copii.

Cum am ieșit din pădure, nu mi-a venit să cred ce vedeam: erau Irina și băieții, mă așteptau… Inima mea a început să bată tare, ca cea a unui adolescent la prima întâlnire cu o fată. Fix în brațele ei m-am oprit. Îmi spunea că merg foarte bine, că mă iubește și că arăt bine și în formă și să țin tot așa, până la final!

Spunea că nu are ce să-mi dea, dar nici nu aveam nevoie de altceva, întâlnirea asta de nici 1 minut mi-a dat un val de energie pe care nu-l pot descrie în cuvinte! Simțeam din partea ei iubire, înțelegere, apreciere, respect, bucurie! Deși ea nu este direct implicată în planul meu de antrenament și nici în pregătirea mea pentru curse, mă înțelege și mă susține mai mult decât oricine și îmi arată asta exact când am nevoie!

Am traversat drumul cu lacrimi în ochi și am început să urc către punctul de control de la stână. Mă simțeam ca un câștigător, am câștigat în clipele mai devreme mai mult decât îmi puteam dori de la această cursă.

Pe ultima parte rămasă din cursă, în ciuda faptului că mi-a fost greu și sufeream din cauza lipsei de energie, alergam cu zâmbetul pe buze și așteptam cu nerăbdare să cobor de pe Runc și să ajung iar în brațele iubite.

În spatele meu, deja se auzeau tunetele și și se vedea un nor negru și întunecat, în fața mea era soare și lumină încă, parcă alergam între două lumi.

13h și 9 minute arăta ceasul meu când l-am oprit după trecerea liniei de finish, un timp mai bun cu 26 de minute decât planul.

Sunt în brațele Irinei, cu băieții lângă noi, înconjurați de prieteni, mă simt câștigător!

De ce alerg?

Poate pentru că îmi place să aflu ce este dincolo de zona mea de confort, poate pentru că îmi place să ajung în situații unde începe lupta între corp și minte, poate pentru că în curse lungi sunt obligat să găsesc soluții la situații apărute, poate pentru că îmi dă putere mentală să pot trece peste momente dificile cu care mă confrunt în viața profesională și personală, poate pentru a avea un corp sănătos și o minte pe măsură, poate pentru a fi un exemplu pentru copii mei, poate pentru momentele unice când redescopăr ce este cu adevărat important în viață.

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 6 august 20226 august 2022 de Rotărescu Nicolae Romeo — 4 comentarii

Ce m-a învățat alergarea

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.

Ce m-a învățat alergarea

Ar fi trebuit să fie povestea unei curse, Mogoșa Everesting dar o să fie despre ce ne învață alergarea în viața de zi cu zi

Articol scris și trăit de

Rotărescu Nicolae Romeo

Ar fi trebuit să fie povestea unei curse, Mogoșa Everesting dar o să fie despre ce ne învață alergarea.

Anul trecut, în 2021, pe 7 August participam la prima mea competiție sportivă, Mogoșa Everesting. Alergam deja din 2013 dar o făceam doar la nivel de jogging. Întâmplător am auzit la un post de radio local, din Baia Mare, o reclamă ce spunea: “Participă la Mogoșa Everesting și află care e Everestul tău. Termină cel puțin o singură urcare și coborâre și vei primi medalia de finish-er.” Mi-a plăcut mult mesajul și eram conștient că nu sunt pregătit să fac cele 18 ture pentru a strânge 8848 de metri în sus și în jos, dar mă întrebam oare care este Everestul meu.

Așa am ajuns să particip și după mai bine de 19 ore, am adunat 11 ture adică Everestul meu era de 5401 metri și se întindea pe mai bine de 44 de kilometri. Mi-am dat seama că reușisem să alerg (e mult a spune alergare, mai degrabă să mă târăsc) un ultramaraton cu o diferență considerabilă pentru un om obișnuit, nicidecum un sportiv.

Pentru cei care nu cunosc competiția, am să fac o mică descriere a traseului: lângă Baia Sprie, parte din munții Gutâi, este vârful Mogoșa ce are o altitudine de 1246 m. De pe acest vârf pornește o pârtie de schi ce se bifurcă la un momentdat în mai multe variante până la lacul Mogoșa și în altă parte spre stațiunea Șuior. Diferența de nivel dintre lac și vârf este de aproximativ 500m pe o distanță de maxim 2 km, cu o înclinație medie de peste 25%. Se face o urcare si apoi o coborâre pe una din variantele de pârtie de ski…și tot așa de 18 ori, până la capăt, cu un termen limită de 24 de ore. Brutal! Cine nu a făcut urcări si coborâri pe o înclinație de peste 25% nu poate însemna prea mare lucru, dar odată ce faci asta și începi să miroși respectul pe care ți-l transmite muntele, optica devine diferită. Iar pentru un om obișnuit, chiar e brutal. Da,cuvântul acesta descrie cel mai bine acest concurs.

Mi-a placut așa de mult conceptul, atmosfera de la concurs, alergătorii care se încurajau și se felicitau unul pe altul când se înâlneau pe traseu, încât mi-am promis, că începând cu următoarea săptămână de după concurs, am să încep pregătirea și în 2022 am să particip foarte bine pregătit și am să fac toate cele 18 ture în mai puțin de 24 de ore. Și asa am și făcut.

Am strâns într-un an de zile 399 de alergări care în total însumau 3814 km alergați cu o diferență de nivel de peste 90.000 m. Am citit cărți, mi-am ordonat viața, mi-am planificat antrenamentele, am participat la mai multe curse pregătitoare printre care și două ultramaratoane de 52 și 87 km. Totul pentru a fi pregătit pe 6 August 2022. Această dată era pentru mine un eveniment ce urma să fie foarte important în viața mea.

Și așa cum spunea o vorbă: “atunci când îți faci planuri universul râde de tine”, cu aproximativ zece zile înainte de cursă am simțit că răcesc. Am zis, o răceală, trece. Am mai avut o grămadă și cum au venit așa au și trecut. Dar după o zi m-am simțit scanat de răceală și mi-am dat seama că nu-i răceală, că-i covid (eram vaccinat dar și trecut prin boală așa că știam cum te face să te simți covidul). Mi-am făcut un prim test și a ieșit negativ. Am fost fericit că nu-i covid și mi-am văzut în continuare de antrenamente. N-am vrut să ratez nici un antrenament. Am vrut să fiu 100% în ziua concursului. Dar după alte două zile am simțit că merge tare greu un antrenamet relativ simplu. Mi-am mai făcut un test și am ieșit pozitiv. Simțeam că lumea se sfârșește, că cerul se coboară în întregime pe umerii mei. Imi ziceam că oricum Covidul trece în cinci zile si văd eu cum mă simt și pe sâmbătă mă duc la concurs.

Mi-a trebuit aproape incă o săptămână în care să discut cu cei apropiați, cu antrenorul meu, Robert, ca să zic până la urmă că sănătatea e mai importantă ca orice. Eu de fapt alerg pentru sănătate, alerg pentru că îmi place și pentru că îmi doresc să fac acest lucru până la adânci bătrâneți.

Modelul meu este un senior din Baia Mare care la 90 de ani aleargă în fiecare zi peste 4 km. Am realizat că alergarea m-a învățat să fiu reziliant și să iau lucrurile așa cum sunt. Că a fi sănătos este cel mai important lucru, că bucuria de a alerga e peste rezultatul unei competiții, că antrenamentele sunt frumusețea alergării și că ele sunt grosul călătoriei noastre de alergători, că-i important să știm să pierdem, indiferent ce pierdem. Sunt recunoscător pentru această lecție și imi propun ca pe viitor să mă bucur de fiecare antrenament, de fiecare cursă și de fiecare zi în care voi putea sănătos să mă vâr în pantofii de alergare și să pornesc pe cărări și străzi, să savurez fiecare pas indiferent că-i ușor sau greu!

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 13 iunie 20223 august 2022 de Robert Hajnal — Lasă un comentariu

Feedback post-curse Daniel Ieray

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.

Feedback post-curse Daniel Ieray

„Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.
Mai sunt dureri ce trebuie simțite.”

Bucovina Ultra Rocks 110k

Detalii cursă

Data cursei : 2022-07-29
Distanța și diferența de nivel : 6500
Locul obținut: 11 open 9 categorie
Timpul Realizat: 21h25m

Ce a funcționat la cursă?

Nutriția nu a funcționat decât 60-65%.
Ultimele 7 ore am „funcționat” doar cu 3 portocale și maxim 1l de apă.

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Nu știu dacă mai vreau o asemenea cursă (cel puțin momentan). Probabil antrenamentele mai lungi și mai multă pregătire pe trail.

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

La km 88 când pur și simplu nu am mai putut. După ce am lăsat tot echipamentul jos și m-am întins pe iarbă mi-am revenit un pic.

Am păcălit și corpul că abandonez când văd următorul punct, dar cel mai probabil oprirea totală pentru câteva minute a ajutat cel mai mult.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

La jumătate eram ok. Trecusem peste primul hop al nutriției și părea că totul va merge uns.
Starea generală era bună.

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Șorțul pe care l-am avut mi-a făcut niște iritații groaznice deci cu siguranță nu-l voi mai folosi la cursele lungi.
Bețele au fost foarte utile pe urcări dar și pe coborâri.

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

Spune-ne povestea cursei:

Să începem cu începutul.

După primul meu ultra maraton din mai (cel din Apuseni) am fost numit nebun de mulți prieteni și probabil, că orice alergător de anduranță am luat-o că pe un compliment.

Problema mea e că mi-a plăcut atât de mult încât am vrut să fiu și mai nebun. Și cum poți fi mai nebun? Alergând o cursă mai lungă și cu mai multă elevație.

Așa că m-am înscris la Bucovina Ultra Rocks 110k. Antrenorul meu (Robert Hajnal) m-a avertizat că urcările sunt lungi și incomparabil mai grele decât cele din Apuseni, dar când ești căpos … ești până la capăt.

Pe 29 iulie înainte de miezul nopții eram pregătit la start alături de alți nebuni să ne luptăm cu oboseală, distanța și fiecare cu proprii lui demoni. Prognoza meteo nu arăta deloc bine, dar ce nebun se uită la prognoze? Am luat startul pe o ploaie măruntă pe muzică celor de la Bucovina. Toată cursa am parcurs-o alături de Irina Stoica deoarece ne antrenăm împreună (în plus Sorin, soțul ei, urmă să ne aștepte în unele puncte de control de pe traseu).
Primele 4 ore am mers foarte bine (urcarea pe Rarău și coborârea în Slătioara), dar din păcate acolo ceva s-a rupt. Din dorința de a fi mereu în formă am consumat mai mulți carbohidrați decât aveam nevoie (poate chiar prea mulți) și stomacul s-a supărat și s-a întors pe dos.

A două urcare pe Rarău a fost mai dificilă pentru că nu mai puteam consumă nici un gel. Când am ajuns sus, pe Rarău 2, am reușit să păcălesc stomacul să primească un piure de fructe și totul a părut că revine la normal. Deja în coborârea spre Zugreni am reușit să iau din nou geluri și să mă pregătesc mental și fizic pentru urcarea de pe Pietrosul Bistriței.

Aproape de vârf orizontul a devenit negru și se auzeau tunetele în depărtare. M-am făcut că nu le aud și am continuat. Problema e că eu am ignorat furtună ce era pe cale să înceapă, dar ea nu ne-a ignorat pe noi. Cum am ieșit pe creastă a început o ploaie torențială însoțită de descărcări electrice și mai și suflă un vânt de simțeai că îți iei zborul. Nu aveam unde să ne adăpostim așa că am pus foițele de ploaie și am continuat. Pe coborârea spre Ruscă furtună s-a oprit iar noi am coborât atenți pe potecile și pietrele ude. În Rusca am luat haine uscate, am mâncat o supă de pui și mă pregăteam de prima urcare spre Giumalău.

Evident nu mult după ce am început urcarea a început din nou să plouă (doar aveam haine uscate). După aproape 13 ore am ajuns pe Giumalău. Cât timp voluntarii din punctul de control mi-au umplut flask-urile cu apă eu am scos niște pietricele din papuci și m-am îngrozit de cum arătau picioarele. Le-am băgat repede înapoi în papuci și m-am ridicat (ca un moș sprijinindu-mă în bețe) și am plecat spre Valea Putnei. Jos în Valea Putnei am mâncat ceva și am pornit din nou spre Giumalău. Pe urcarea spre Giumalău ceva nu a mai funcționat. Din nou stomacul meu se revoltă, dar de dată asta n-am mai reușit să-l păcălesc cu nimic, nici măcar apă nu o mai acceptă. Am continuat tot căutând cu ochii vârful unde poate voi reuși să păcălesc stomacul din nou. Dacă în Valea Putnei era frumos afară aici deja au început să vină avertizările de vreme extremă și norii ce mă înconjurau erau din ce în ce mai negri. După aproape 2 ore în care nu am băut nici apă aproape de vârful Giumalău după 88 de km de chin corpul a hotărât să între în shutdown. Eram atât de aproape de check-point (maxim 7-800m), dar în același timp atât de departe. Am pus bețele jos, am dat jos rucsacul, am dat jos și foița de ploaie (cu toate că deja începuse din nou ploaia) și m-am întins pe iarbă verde. I-am zis Irinei să continue deoarece eu aici voi rămâne cel puțîn o vreme. Am scos telefonul și am sunat-o pe Cristina, soția mea, să-i spun că pentru prima oară în viață abandonez. Nu mai țin minte exact ce mi-a spus dar am “simțit” îngrijorarea în glasul ei. I-am zis că trebuie să închid și că o voi sună după ce abandonez dintr-un loc ferit de ploaie și vânt. Întins pe iarbă și privind norii negi am realizat că nu pot rămâne așa mult timp așa că m-am ridicat și m-am echipat din nou. Spre surprinderea mea Irina mă aștepta câțiva metri mai încolo. Mi-a zis că îi este frică să continue prin furtună cu descărcări electrice. Nu știu dacă a spus asta pentru a mă motiva sau dacă era adevărat. Am continuat spre vârf unde am ajuns în câteva minute. Aici am reușit și am mâncat 2 portocale, dar apă tot nu am reușit să beau. Știam că în Transrarău ne asteaptă Sorin și m-am gândit că mai pot merge cam 6km până la el unde să mă retrag și să opresc tortură. Ploaia era din ce în ce mai puternică, dar am simțit că prind puteri și că poate voi reuși să ajung la finish. Când ne-am întâlnit cu Sorin l-am rugat pe el să o anunțe pe soția mea că voi încerca să termin cursa deoarece plouă afară și nu voiam să mai scot telefonul. O motivație în plus a fost că în timp ce vorbeam împreună cu el a trecut pe lângă noi o Bestie (Titus Ablorh participant și câștigător la cursa de 180k). M-am ridicat din nou și am continuat cu urcarea spre Stâna Transrarău. Aici vântul era atât de puternic și picăturile de ploaie atât de mari încât fiecare picătură ce lovea corpul părea o lovitură de bici. Cu greu am ajuns la punctul de control de la km 95. De aici urmă doar coborâre și înainte de final urcarea de aproape 400m de pe Runc. Cu gândul la finish am mers pe coborâre că la marș, deoarece picioarele deja erau supărate că le-am păcălit din nou după ce le-am amăgit că mă retrag și că vor avea parte de odihnă binemeritată. Aproape de ultimul punct de control de la Pârâul Mesteacăn ne-a întâmpinat din nou Sorin să ne anunțe că urcarea pe Runc este anulată din cauza furtunii și că vom ocoli prin oraș până la finish. La punctul de control ne-au notat manual numerele deoarece nu mai funcționa cititorul de cipuri. Ne-au rugat să rămânem până îl resetează, dar am refuzat. Orice oprire putea fi finală pentru picioarele obosite. Am continuat spre finish prin oraș cu o urcare ce părea interminabilă, dar după 21 ore și 25 minute am trecut linia de sosire. Acolo m-am oprit, am căzut în genunchi cu gândul că nu mai trebuie să fac așa ceva niciodată. Cristina m-a ajutat să mă ridic și m-a ajutat să merg spre mășina ce era parcată destul de departe pentru picioarele mele ce parcă refuzau să mai asculte de mintea mea încăpățânată. Ajuns acasă am dormit puțin dar bine.
După ultra maratonul din Apuseni am zis că mai sunt cărări de umblat și mai sunt dureri de simțit. Cărări de umblat mai sunt, dar la capitolul dureri cred că le-am simțit aproape pe toate la această cursă.
Mulțumesc Cristinei care mă susține și îmi înțelege această pasiune și mă încurajează chiar și atunci când o sperii cu distanțele pe care vreau să le parcurg.
Mulțumesc antrenorului Robert Hajnal care m-a ajutat să mă pregătesc fizic pentru această cursă.
Mulțumesc Irinei Stoica, cea alături de care am alergat toată cursa și alături de care fac unele antrenamente.
Mulțumesc lui Sorin Stoica, cel care mi-a oferit suport în punctele de control.

MSG Maraton Apuseni 88 de kilometri

Detalii cursă

Numele cursei: MSG Apuseni Ultra
Distanța : 87.6
Data cursei : 2022-05-28

Ce a funcționat la cursă?

Nutritia

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Trebuie să studiez mai bine traseul. Acum am mers fără a ști nimic despre el. Să încerc să mă odihnesc mai bine înainte de cursă (a fost prima cursa la care am luat startul la ora 00:00 și chiar dacă am crezut că mă voi putea odihni, emoțiile nu m-au lăsat).

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

Momentul când mi s-a blocat mușchiul de la tibia piciorului drept. La primul izvor întâlnit am spălat bine piciorul cu apă rece și apoi am încercat să mă gândesc la orice altceva numai la durere nu.

Am "alungat" gândurile clasice: de ce fac asta? cu ce-am greșit de mă pedepsesc în halul asta? și am încercat să admir peisajul, să mă concentrez pe nutriție și să nu ratez să-mi iau gelurile sau electroliții.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Când am ajuns la basecamp simțeam eram destul de obosit dar eram motivat să continui. Am zăbovit un pic cam mult să beau supe și cafea și să-mi fac realimentarea cu geluri. Un pic dezorganizat din punctul asta de vedere fiind prima oară la o cursa cu drop bag

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Voi renunta la frontală pe care o am acum. E destul de puternică dar are fascicolul prea „concentrat” și nu văd cum trebuie potecile noaptea.

Foarte utile au fost bețele. Pe urcări mă ajută foarte mult!

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

Spune-ne povestea cursei:

MSG Apuseni a fost cea mai mare distanță parcursă vreodată de mine până acum cu propriile picioare, detronând fostul record de "doar" 48km la Bucovina Ultra Rocks.

Spre deosebire de BUR unde m-am antrenat „după ureche", aici am avut șansa sa fiu elevul lui Robert Hajnal.

La început m-au mirat un pic antrenamentele deoarece nu mi se păreau pentru elevație. Dar după doar 2 luni de antrenament am mi-am luat inima in dinți si am participat la Ultra MSG Apuseni.

Despre emoțiile dinainte nu are rost sa vorbesc, ca probabil toți trecem prin ele prima oară, poate si a doua sau a treia. La start m-am simțit ca atunci când eram copil si îl așteptam pe Moș Crăciun.

Cadoul era chiar startul și faptul că am avut curajul să fiu acolo.
Pe traseu nu-mi aduc aminte tare multe din timpul nopții, doar ca eram atent la nutriție si încercam sa fiu foarte atent la potecă deoarece frontala mea nu era cea mai adecvată pentru alergare.

Am gafat un pic la primul punct de hidratare deoarece aveam impresia că este punct și la km 19. Și când am văzut punct la km14 am zis ca nu trebuie sa mă opresc că mai am apă si sunt ok și următorul punct la la km19.

Prostia pe care am făcut-o a fost sa nu întreb la cați km este următorul punct. Când am ajuns pe la km 20 mi-am dat seama că nu e bine ce am făcut.

Norocul meu a fost un izvor pe la km 22 sau 23 unde am umplut flask-urile si m-am răcorit un pic. După asta la fiecare punct aveam aceiași întrebare: „Câți km sunt până la următorul punct?” plus mi-am „imprimat” pe creier să nu mai fac greșeala asta vreodată și să nu studiez traseul și punctele de hidratare cum trebuie.

O data ce a răsărit soarele si am ajuns si in basecamp am renunțat la frontală, m-am schimbat, am băut mai multe pahare cu o supa grozavă (sau poate era doar foamea care își spunea cuvântul). Lipsa experienței și-a spus cuvântul și aici. Am stat un pic mai mult decât trebuie până mi-am aranjat batoanele și gelurile in rucsac, până am mâncat și am fost la baie. Dar am plecat cu forțe proaspete.

De aici s-au schimbat un pic lucrurile. Traseul nu a mai fost atât de alergabil ca în prima jumătate și a intervenit un pic frica. Mă temeam că nu voi putea să îl duc până la capăt. Știam ce dureri am suferit pe la km 46 la Ultra Rocks și așteptam cu frică urcările.

Dar pe măsură ce timpul trecea și km rămâneau în spatele meu mi-am dat seama ca durerile respective nu vor veni. Sau daca vor veni, vor veni muuuult mai târziu.

Așa că am încercat să trag in continuare și să nu o las pe Irina Stoica să se îndepărteze. Am uitat să scriu la început, dar 95% din cursă am fost umbra ei. Cunoscându-i stilul și antrenându-ne de multe ori împreună îmi propusesem să țin pasul cu ea prima jumătate, iar după măcar încă 2 km, încă 5.

Pe drumurile prin iarba înaltă ori am fost pișcat de vreo insectă, sau am atins ceva plantă gen iederă, deoarece pe la km 72-73 simțeam cum mușchiul tibiei de la piciorul drept începe să nu mai funcționeze corect și să nu mai pot împinge cu el normal în pământ. Am continuat și la primul izvor întâlnit am spălat tibia și am răcorit-o. Am văzut că e un pic mai roșie decât cea a piciorului stâng, dar am continuat.

Deja pe la km 77 durerea începea să fie mai puternică dar știind ca mai sunt doar 10km și tot fiind urcări am folosit foarte mult bețele și am încercat să concentrez împingerea în piciorul stâng. Când am ajuns la ultimul punct de hidratare deja in capul meu își făcea loc gândul abandonului. Durerea era acum una generala, mușchii nu mai voiau să asculte, creierul mă certa că îmi torturez corpul și mă amenința cu “shut-down”.

Norocul meu a fost un voluntar, care ca toți ceilalți de pe traseu m-a încurajat, dar pe lângă încurajări mi-a spus că sunt undeva în top 15. Când am pornit cursa tot ce voiam era să o termin și poate chiar POATE să zic așa sa fiu în primii 50 din 65 de înscriși. Când am auzit in că aș putea să termin în primii 15 n-am mai stat.

Am umplut doar un flask și am plecat. Mai erau vreo 600m de urcare, urcare pe care nu am mai simțit-o. Sus la un punct foto cred voluntarii mi-au spus ca mai sunt 1.8km de vale până la finish. De aici am alergat. Abia după finish am văzut ca am reușit chiar pace de sub 5 pe ultimii 600m. După 12h 49m și 27 am trecut finișul m-am prăbușit. Dar durerea dispăruse. Si-a făcut loc gândul că mi-am depașit limitele, limite care credeam că nu pot fi depășite. Înainte de cursă speram la un timp între 15h și 15h 30m.

După ce m-am ridicat m-am dus să văd panoul. Am văzut rezultatul afișat si poziția pe care terminasem. Nu-mi venea să cred. Nu au fost mulți alergători, dar reușisem cumva să termin pe locul 12! După ce mi-am tras sufletul am plecat spre cabana unde eram cazat. Tot corpul mi-a mulțumit că am oprit tortura și că îi dau în sfârșit odihna pentru care a trebuit să lupte. Am adormit imediat.

A fost un somn ca in copilărie. Un somn care deși scurt mi-a încărcat bateriile repede. Am mâncat ceva dulce și am plecat înapoi spre start.

Voiam să fiu acolo lângă ceilalți alergători care au suferit pe traseu și alături de care probabil voi suferi din nou pe alte poteci.
P.S. Tibia de la piciorul drept a doua zi devenise roșie și caldă.

Dar cu gheață și cremă recomandată de dermatolog am îngrijit piciorul. Sper să se vindece repede.

Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.

Mai sunt dureri ce trebuie simțite.

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 13 iunie 202229 iunie 2022 de Robert Hajnal — Lasă un comentariu

Valentin Bălănescu la XRace – Traseul Malaia

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.

Valentin Bălănescu la XRace – Traseul Malaia

Când m-am înscris la X Rrace habar n-aveam că avea să închidă o perioada de 3 sâmbete consecutive: un sandviș perfect cu aproape 140 kilometri și 7600 m elevație adunați pe cărările Munților Bucegi, Tampa, Postavaru și Siriului.

Valentin Balanescu - Director of Operations at ID Logistics Romania — Valentin Balanescu – Director of Operations at ID Logistics Romania

Detalii cursă

Numele cursei: XRace - Traseul Malaia
Distanța : 47 km
Data cursei : 2022-06-11

Ce a funcționat la cursă?

Planul de a începe treptat și a accelera pe măsură trecerii kilometrilor. Hidratarea a mers foarte bine și am redescoperit Cola (nu mai folosisem din 2019 de la Ciucaș Ultra când mi-a fost rău de la Cola pe urcarea din Poiana Stânii) care a mers foarte bine. Nutriția a mers și ea bine. Am mâncat pe urcări solid (Snikers) iar pe coborâre geluri GU din alergare.

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Pe a două urcare pe la km 32 am simțit că începe să îmi fie greață și să nu mă simt bine, dar am gestionat bine momentul, am redus viteză, am coborât HR-ul și am trecut bine peste moment. Sus pe vârf eram iarăși bine.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Aprofundăm în antrenamente și mai bine planul de nutriție pe ture lungi. Mai testez și alte variante pentru a mări lista produselor ce merg pe nutriție și hidratare.

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

Coborârea pe Valea Neagră plină de namoale până la genunchi și care alunecă foarte tare. Am căutat să găsesc cât mai multă stabilitate și m-am folosit de bețe, de pietre pe post de opritoare și pe unde se putea am mers pe lângă pe patul de frunze. Am reușit să nu cad și să merg destul de bine. Al doilea punct a fost urcarea când mi s-a făcut greață și am descris mai sus ce am făcut să trec peste.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

A fost puțin chiar mai în față de jumătatea cursei la km 26, unde era CP și începea a două urcare urmată de a două coborâre. Timpul era de 3 ore 20 și eram foarte bine, din calcule îmi dădea că pot scoate in jur de 6 ore, plus-minus câteva minute, ceea ce puteam să fac dacă nu era coborârea nasoală de pe Valea Neagră unde am pierdut destul de mult timp, plus cele 15 minute pierdute când am lăsat-o mai moale să îmi revin de la greață.

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Utile: bețele și foița, ținând cont de teren și vreme. Fără ele era super nasol. Ce am cărat în plus fără să folosesc a fost al treilea flask plin cu apă.

Deși în descriere erau doar 3 CPuri la km 11, 25 și 37, in realitate au fost vreo 6 și nu a fost nevoie să îl folosesc, dar nu regret că l-am cărat avân în vedere că la UTMB sacul va fi mult mai greu 🙂

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

Spune-ne povestea cursei:

Înscrierea pentru prima ediție a XRace am făcut-o din 3 motive:

profilul cursei (47 km cu 2200 m elevație formate din 2 urcări lungi și 2 coborari lungi și alergabile) ideal pentru un bun antrenament;
zona – Munții Siriului, una necunoscută pentru mine unde nu am mai alergat până acum ;
Edi Harjoi, unul dintre organizatorii cursei, un garant atât pentru o organizare cu simț de răspundere (Istrita Escape rămâne o cursă de suflet pentru mine) cât și pentru trasee ce merită descoperite.

Alegerea s-a dovedit una inspirată. Din mai multe motive.

Aceste curse le-am gândit împreună cu Robert că antrenamente pentru UTMB (cursa lungă, de 170 km la care voi participa la finalul lunii August ) în care să mă concentrez pe 3 obiective principale : nutriție, hidratare și găsirea de soluții pentru problemele ce pot apărea în cursă.

După experiență Transylvania 50 unde chiar dacă timpul final a fost unul bunicel (9 ore 46 minute, locul 114 general din 400+ concurenți) dar nutriția nu a funcționat deloc în a două jumătate a cursei, în următoarele două curse obiectivele s-au redus la 2 : hidratare și nutriție.

La Brașov Marathon planul a funcționat bine și nu am avut probleme deloc pe tot parcursul cursei. Să fi găsit soluția ? Sau doar o coincidență având în vedere că și vremea a fost una ideală pentru alergat, cu doar câteva porțiuni mai caniculare.

Pentru XRace, obiectivele trasate au fost simple „nutriție, hidratare, feeling’’.

Simplu, nu-i așa ?

Mai pe românește ce a vrut să zică Robert nu e „mănâncă ce și cât îți place, bea ce vrei și simte-te bine că orice român iubitor de grătare care merge la munte”. Nuuuuu ! De fapt dezlegarea ghicitoarei din spatele enigmei sună mai degrabă ceva de genul : bea preventiv, puțin și des, nu mai uită de electroliți 😀 , mănâncă pe urcări și nu numai geluri ci și solid și nu mai forță nici pe urcări, nici pe coborari.

„Feeling-ul” ăla decodat sună cam așa „urcă întins și fără oprire, atent să nu urce heart rate-ul, la fel și pe coborari, apasă pedala, dar să nu sară inima din piept’’.

Cu aceste obiective în minte, testate în mare parte la Brașov Marathon, am luat startul în cursa, undeva pe la jumătatea grupului de alergători.

Primul kilometru din cursa este unul foarte alergabil, de-a lungul lacului de acumulare, motiv pentru care s-a început destul de tare. Chiar dacă am început ușor, fiind depășit de mulți, tot a ieșit un 5 pe mie.

Și a început urcarea. Vreo 7 kiometri jumătate cu puțin peste 1000 m elevație. Un fel de Jepii Mari, puțin mai ușor. Cel puțin după media de elevație/km. Cam așa părea din profilul de pe site. Înarmat cu răbdare, pași mici și cadența mare am început urcarea drumului forestier, foarte lat și care șerpuiește când la stânga, când la dreapta, dar doar în sus.

Primul test, după vreo 10-15 minute de urcare: unde se grăbesc toți cei care trec pe lângă mine alergând ? Să vină din spate vreun urs ? Mai degrabă adrenalină începutului de curse, în care mulți cad pradă pentru că mai târziu să termine benzină și să o ia la pas ? Oare o mai fi cineva în spatele meu ?

Prea multe întrebări.

Ceasul arată că sunt în grafic și asta e tot ce contează. Urc cu medie de puțin peste 9 minute pe kilometru și asta înseamnă că în vârf voi ajunge cam după o ora 45 minute de la start. Încet, încet încep să mă încălzesc, în loc de oboseală în picioare simt prospețime și deși de la un kilometru la altul crește elevatia, susțin ritmul și încep să depășesc pe traseu concurenți unul câte unul.

La primul CP beau 2 pahare de apă rece de izvor și plec repede mai departe. Merge bine și încep să măresc ritmul. O urcare abruptă pe o potecă alunecoasă de pământ negru ce șerpuiește printre copaci tineri cu crengi ce aproape se unesc și la ieșirea din pădure se vede vârful în depărtare. Și până pe vârf se vede și șirul de concurenți pe potecă. Efectul vizual îl simt mai puternic decât cel al ultimului gel și măresc cadența. Încet încet încep să depășesc și cu fiecare concurent depășit parcă primesc câte un boost. Nu vaccin ci adrénaline ! 😀

Ajung sus în vârf după o ora 40 de la start, împreună cu Robert ! Începe coborârea lent spre al doilea CP, el îi da mai tare, eu merg după feeling . Ajung la CP umplu flaskurile de apă, beau 2 pahare de Cola și mănânc 2 sferturi de portocale. Boom ! Mă simt că veverița din Over the Hedge !

Începe coborârea lungă de vreo 17 kilometrii până la a două urcare. Viteză crește, inima rămâne jos, așa că bag și a cincea pe drumul plin de nisip, smocuri de iarbă și pietre. Îl ajung din urmă pe Robert la începutul Drumului Nemților. Mi-l amintesc din descrierea lui Edi de la ședința tehnică ‘’aveți grijă că este foarte tehnică porțiunea’’.

Gravitația mă presează, Robert bagă și el, viteză crește încet dar sigur. Trec în față, verific pulsul : e jos. Bag a șasea și pun pe pilot automat. Privirea în față, văd urmatoarii 3-4 pași și alerg stânga -dreapta în funcție de cel mai bun și sigur traseu găsit. Kilometrii trec, ritmul rămâne, cvadricepsii sunt incalziti și bine, gleznele nu dau semne de instabilitate pe pietrele umede.

Kilometrul 18. CP 3, refill cu apă, într-un flask pun o pastilă de electroliți. Repet ce am făcut la CP anterior : 2 pahare de cola și 2 sferturi de portocale. Același efect : energie maximă și picioare fresh.

Continuăm alergarea spre următorul CP la vreo 9 kilometrii depărtare din spusele voluntarilor. Coborârea nu mai e așa abruptă, mai degrabă un plat fals, dar merge bine. Undeva între 5 și 5 :30 pe km.

După vreo 4 kilometri începe ploaia. Timidă. Câteva picături. Apoi puțîn mai multe. Ideal de alergat pe ploaia asta măruntă, că o boare. După vreo 10 minute îi da tare dintr-o dată. Ne punem rapid foitele și plecăm mai departe. Bineînțeles că după 5 minute se oprește și apare soarele. Bagă foitele la loc

Ajungem la CP la km 26. Aplic tactică Nea Puiu care nu schimbă echipa câștigătoare: 2 pahare de apă, 2 sferturi de portocale, flask-uri umplute și începe a două urcare.

Aceeași tactică : pași mici, cadența mare, ritm stabil și susținut, fără opriri. De dată asta ritmul parcă e mai rapid că la început. Clar e de la Cola, toată ziua după fiecare CP am plecat de parcă apasasem butonul de Reset.

Începe ploaia din nou. De dată asta direct torențială. Punem foitele din mers și eu și Robert. El nu se simte prea bine. Îi dau Pepsi Twist pe care îl carasem ‘’just în case’’. Se simte mai bine și continuăm urcarea în ritm constant. După vreo 2 kilometrii rămâne puțîn în urmă : ‘’du-te că te ajung imediat’’.

Plouă din ce în ce mai tare, noroc că suntem prin pădure și mai atenuează. Drumul șerpuiește printre copaci, traseul e perfect semnalizat, chiar și pe ploaia asta nu ai cum să te rătăcești. Punctele albastre sunt la fiecare cotitură, din maxim 50 în 50 metri.

Pe la kilometru 32 simt că începe să îmi vină greață. Știu sentimentul la Transylvania 50 când mi-a dat bătaie de cap vreo 15 kilometri și nu am mai putut să beau sau să mănânc nimic. Din fericire de dată asta nu sunt în câmp deschis sub soare puternic ci în pădure pe ploaie torențială. Așa că reduc viteză și verific heart rate-ul des până ajunge sub 130bpm. Viteză scade, iar sentimentul de greață nu crește. Rămâne incipient. Cotinui cam 1 kilometru jumate să urc prin pădure într-un ritm ce mi se pare de melc, mă uit în jos, Robert e la vreo 200 de metri dar cu toate astea nu se apropie de mine.

E clar că nu numai eu sufăr.

Ies din pădure, ploaia se oprește și mă opresc să îmi dau jos foița. Se vede vârful și șirul de câțiva alergători care urcă și cotesc la dreapta. Toți par să se miște încet. Pare că mi-am revenit. Mă uit după Robert, nu apare și o iau încet înainte.

Mai depășesc vreo 2 pe urcare și ajung la Lacul Vulturilor. Jos se vede CP-ul. Repet strategia plus 2 bucăți de negresă de casă. Boom *3.

Ajunge și Robert când plec din CP. Este ok.

Încep urcarea spre Vârful Malaia. Potecă este plină de smocuri de iarbă ude de la ploaie, dar oricum am piscină în pantofi. Urc întins în ritm constant și până sus pe culme ajung din urmă 3 concurenți.

Partea de culme alpină e superbă, cu vedere în dreapta spre Lacul Vulturilor iar în stânga cu alte culmi și cerul albastru plin de nori albi. O coborâre destul de abruptă de vreo 5-600 m până la următorul CP. Repet ritualul zilei și de aici mai sunt vreo 10-11 kilometrii de coborâre până la final.

Plec cu a 3 de pe loc, urmează o urcare scurtă până la Cruce și de acolo bag a cincea pe potecă ce intră în coborâre în pădure. Imediat vine a șasea și viteză crește. Depășesc câțiva concurenți și îi dau mai departe. Nu mă interesează să depășesc concurenți ci să îi dau cât mai tare. Evoluția vine când forțezi limitele și nu simt oboseală în picioare.

Terenul este unul destul de tehnic cu pământ argilos și alunecos, pietre și multe cioturi de rădăcini de copaci.

Merge bine, mult mai bine că la Brașov acum o săptămâna.

Valea Neagră. Gata cu alergarea. De acum drumul e o mare mocirla, pe un drum argilos pe care principalul obiectiv este păstrarea echilibrului. Caut pietrele că să le folosesc că și opritoare, mă rezem în bețe și pe unde este posibil merg pe lângă drum, pe frunze. În față mea mai sunt încă 2 alergători care merg și ei bine și țîn aproape. Echilibrul e din ce în ce mai greu, nămolul mai adânc și mai alunecos, iar gaiterele (ce inspirat am fost să le iau) tencuite bine de jambiere cu adezivul mocirlos.

Pe traseu depășim alergători întârziați de la semi care se mișcă cu mare grijă și foarte încet. La un moment dat ajung la un pod unde două concurente de la semi caută idei pe unde să treacă peste șanțurile cu nămol și apă. O iau direct prin mijloc dar alunec pe o piață din apă și aterizez cumva în bețe. Nu îmi dau seama cum nu am aterizat pe burtă în transeu. Sar mai departe și mai în față văd 2 voluntari care îndrumă spre o potecă ce iese de pe drumul nămolos. Nămolul însă e la fel.

Drumul mai coboară câteva sute de metri apoi parcă unghiul devine mai lin. Chiar dacă e la fel de alunecos, riscul de alunecare e puțîn mai mic și mărim viteză. Unul dintre băieții din față mea a luat-o bine înainte.

După ce ieșim din zona nămoloasa vină una pietruită. Bag iar a șasea. După câteva sute de metri se văd turiști care urcă : ‘’încă vreo 900 de metri până la finish’’.

Pedal to the metal!

Se vede zona de finish și alerg ultimul kilometru muuult mai rapid decât pe primul.

Trec linia de finish cu sentimentul că mi-aș fi dorit să mai fi fost vreo 5-10 kilometri alergabili.

Primesc medalia și o doză de carbohidrați Ursus.

Îl felicit pe Edi pentru organizarea impecabilă (trasaj ireproșabil, CP-uri cu de toate pentru toți, atmosfera excelență iar traseul superb).

După vreo 4 minute ajunge și Robert.

Aflu că am terminat în 6 ore 39 minute pe locul 34 Open și 12 la categorie din 93 finisheri.

Rezultatul este mult mai bun decât cel de la Transylvania 50, iar partea de nutriție este pe calea cea bună. Până la UTMB mai am două luni jumătate în care să mai testez și să să pun la punct cel mai bun plan de nutriție. Sigur Cola va fi parte din el.

Analiză finală a obiectivelor :

Nutriție – 90%,

Hidratare – 95%,

Feeling – 150% and loading

Cât despre XRace … ne revedem la anul cu siguranță

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 27 mai 202230 mai 2022 de alexandrahasegan — Lasă un comentariu

Odette si Radu Ghinescu: ,,Amândoi înțelegem sacrificiile și compromisurile pe care trebuie să le facă celălalt.”

alexandrahasegan

mai 27, 2022

Odette și Radu împărtășesc pasiunea pentru alergare. Cum se traduce asta? Antrenamente împreună, concursuri pe placul fiecăruia și multă multă înțelegere pentru tot ceea ce înseamnă viața de alergător. Andrei Ivănescu, antrenorul lor, i-a prins liberi pentru un interviu care surprinde câteva dintre particularitățile unei vieți pline de alergare.

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

Sunt sigur că fiecare dintre voi are o istorie comună cu sportul, dar mai ales una separată, așa că o să îmi doresc să aflu de la fiecare povestea. Când a început povestea fiecăruia cu sportul? Dar cu alergarea?

Radu: Nu am practicat niciodată sport de performanță însă întotdeauna am fost atras de mișcare. Jucam foarte mult fotbal, însă cochetam și cu baschetul, tenisul sau skiul alpin.

După facultate însă, sportul a încetat să mai fie o prioritate, iar asta a inceput sa se vadă pe cântar, astfel că, prin 2016, ajunsesem să cântăresc 105kg. Acela a fost momentul în care am zis că trebuie să mă apuc să fac ceva, iar alergatul, cumva, părea cel mai la îndemână. Spre marea mea mirare, a început sa îmi placă, și astfel pot spune că am devenit un ,,alergător”.

Odette: Încă de mic copil am fost foarte activă și mi-a plăcut. Știam să patinez bine, băteam băieții la ping pong, am făcut parte 3 ani din echipa de baschet, înot, îmi plăcea să mă plimb cu bicicleta și să-mi ”găuresc” genunchii. Tot ce am enumerat mai sus a făcut parte din copilăria mea.

A urmat o pauză de la sport, pauză care purta numele de pubertate. Am reluat sportul mai serios pe la vârsta de 31 de ani, după ce am născut, ca să scap de kilogramele în plus. Am început cu TRX, functional training, body pump și fitness.

Nu am fost niciodată tentată doar să alerg, mi se părea mult prea boring. Asta până când m-am dus cu Radu într-o drumeție pe Vârful Pietrosul din Munții Călimani și am văzut pe acolo niște oameni care alergau pe munte, la un concurs. Era VMT (Via Maria Theresia) și mi se părea wow, adică cum să alergi în acele zone?! Era o super atmosferă și veneau tot mai mulți și îi aplaudam și susțineam de pe marginea cărării, fiind foarte entuziasmată. Ce să zic, atât mi-a trebuit!

După 3 săptămâni de la această drumeție am participat la primul meu concurs de alergare, Ciucaș X3, și asta după ce am alergat o dată 5km pe asfalt, și a 2-a oară 10km pe asfalt. A fost o ambiție prostească, știu, but I did it! Bineînțeles că la finish, după 3:52h m-am întins pe jos și m-am mai ridicat după alte 2h, în care se învârtea pământul cu mine. Acesta a fost începutul.

Plat sau montan? Antrenamente scurte și intense, sau lungi și ușoare?

Radu: Alergarea montană, clar! Aleg oricând un antrenament mai lung și mai ușor în detrimentul unuia scurt și intens. Probabil ăsta a fost și motivul principal pentru care am decis să trec la distanțe mai lungi (maraton și ultra). Problema este că una fără alta nu prea merge, așa că trebuie să mă chinui, săptămânal, și cu antrenamentele intense.

Odette: Am făcut și triatlon, am participat la un Half Ironman în cadrul X-Man Oradea și la proba olimpică la Mamaia unde am câștigat categoria de vârstă. În ceea ce privește alergarea, îmi place să mă antrenez mai mult pe asfalt la un ritm ușor moderat, chiar dacă antrenamentele scurte și intense îmi oferă o satisfacție considerabil mai mare.

Care sunt avantajele când ambele persoane din cuplu aleargă? Dar dezavantajele?

Radu: Pe lângă faptul că putem petrece timp împreună făcând ceea ce ne place, un mare avantaj îl constituie faptul că amândoi înțelegem sacrificiile și compromisurile pe care trebuie să le facă cealaltă persoană, atât ca alergător, dar mai ales ca soț/soție de alergător. Singurul dezavantaj apare în zilele in care avem antrenamente diferite și o fereastră de timp liber de maxim 2 ore în care trebuie să ne încadrăm amândoi.

Prin 2017-2019, înainte ca Odette să se apuce de triatlon, am participat la mai multe concursuri împreună. În general, eu mergeam la cursă mai lungă, au fost însă și vreo 3-4 curse la care am ales să alerg mai ușor, de antrenament, și să mergem împreună, cot la cot.

Odette: Faptul că alergăm amândoi mi se pare un lucru bun deoarece ne susținem reciproc și avem această pasiune în comun, ceea ce contează destul de mult. Poate singurul dezavantaj e că uneori ne dorim să ieșim la aceeași oră la alergare, și n-ar mai avea cine să stea cu Emma (fetița noastră). Noroc cu bunicii în asemenea situații!

Oricum, Radu e foarte înțelegător și nu încurcă cu nimic, eu fiind cea care mai trage chiulul de la antrenamente.

Am auzit că mergeți și la concursuri împreună, dar uneori la probe diferite. Urmează (parcă! :D) Maraton Scaunul Domnului, și ați fost și anul trecut acolo, fiind bănuiesc cel mai apropiat de casă. Are ceva special acest concurs?

Radu: Anul trecut, fiindcă eram în refacere după COVID-19, m-am transferat de la maraton și am participat la cursa de cros (apropo de scurt și intens – mi-am promis că a fost primul și ultimul cros la care particip). Anul ăsta m-am înscris la cursa de 50k, e o cursă care ajunge printr-o zonă foarte faină și sălbatică, zonă în care noi nu prea reușim să ajungem când mergem la antrenamente pe-acolo. Da, e cursa noastră de casă, să zic așa. E zona în care ne facem majoritatea alergărilor lungi din weekend. E și aproape de Reghin, e ușor accesibilă, iar priveliștea de pe platou îți taie răsuflarea!

Odette: Ne place să mergem la concursuri împreună, chiar dacă participăm la probe diferite sau dacă aleargă fiecare în ritmul său. Ideea e că suntem împreună și alergăm. Pe data de 12 iunie participăm împreună la Maraton Scaunul Domnului, un concurs la noi acasă, organizat de prietenii noștri, deci cu atât mai mare dragul să fim prezenți. Radu o să participe la 50k, iar eu la 15k.

Am fost prezenți și-n urmă cu 1 an, eu ca voluntar și Radu la proba de cros, unde a ieșit pe locul 2 la categoria de vârstă. E un concurs fain, bine organizat, cu oameni frumoși, primitori și o zonă superbă.

Ce curse mai pregătiți în perioada următoare și care dintre voi 2 are o mai mare influență în alegerea curselor?

Radu: În general, ne sfătuim și alegem împreună cursele. Probabil că Odette are o influență mai mare asupra curselor de plat iar eu asupra celor de trail. După MSD 50K, urmează Bucovina Ultra Rocks și 2×2 Race.

Odette: Pe lângă MSD, mai particip la msg Maraton Apuseni, la proba de cros. În iulie vreau să particip și la BUR 33k, în 4 septembrie la semimaraton la Cluj și poate la Ciucaș X3. La toate concursurile mergem împreună, chiar dacă se nimerește să nu participe unul dintre noi, celălalt este prezent pe post de susținător.

Ne bucurăm că putem lua startul la aceste curse, deoarece pandemia din păcate ne-a împiedicat să facem acest lucru în ultimii 2 ani, când aveam planuri legate de multe deplasări.

Sunt oare momentele grele cele care ne învață să apreciem vremurile bune? Care crezi că e cea mai valoroasă lecție învățată în ultimul an?

Radu: În 2021 am avut 2 momente mai grele care m-au marcat atât fizic, cât și psihic. În primăvară am fost infectat cu Covid iar în toamnă am căzut de pe o scară, căzătură ce s-a soldat cu pierderea conștiinței și 2 coaste fracturate.

De fiecare dată a trebuit să stau departe de alergat 5-6 săptămâni, însă de fiecare dată am revenit mai puternic. Astfel, am realizat că răbdarea și munca te vor face să treci peste orice obstacol.

Odette: Trebuie să ne bucurăm de libertate, să ne menținem sănătoși și să continuăm cu antrenamentele, să nu ne dăm bătuți niciodată! Recomand tuturor să încerce alergarea, ajută fizic, psihic, iar un antrenament reușit te poate face uneori să plângi de fericire. Odette știe! :))

Diverse

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

4 iunie 2023 Niciun comentariu

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 19 mai 202219 mai 2022 de alexandrahasegan — Lasă un comentariu

Cristian Man: ,,Maraton Scaunul Domnului este un vis implinit.”

alexandrahasegan

mai 19, 2022

Alătură-te Tribului!

Umblă vorba prin lume cum că o singură sămânță poate înverzi toată Planeta. Maraton Scaunul Domnului e acea sămânță pură pe care am primit-o cândva, demult, demult. Mi-a fost ”dăruită” de mama natură acum aproape 5 ani. Era la foarte scurt timp după ce m-am apucat de alergat, prin 2017. Cred că fix după ce am alergat pentru prima oară, cu Marius Luca, pe Scaunul Domnului.

Cam de-atunci așteptam să găsesc momentul potrivit s-o plantez. Este foarte posibil ca și ații să fi primit sămânța asta înaintea mea sau chiar după mine. Nu știu. Ce știu, precis, e că eu am iubit-o cel mai mult dintre toți cei vrednici să o sădească. De cum mi-a pătruns în minte, și în inimă, m-am îngrijit de ea mai ceva ca de ochii din cap. M-am străduit să o mențin pură și vie ani de zile. I-am creat toate condițiile ca astăzi, cu ajutorul a încă câțiva ”grădinari” pricepuți, să ajungă să încolțească și să înflorească. Abia aștept să văd ce flori o să mai facă, ce miros vor avea și cât de mari o să crească.

Transformarea mea personală, în ultimii ani, e strâns legată de alergat și mișcare în natură. Știu pe propria-mi piele care sunt beneficiile ce vin la pachet cu asta. Mișcându-ți corpul îți miști mintea. Îți miști mintea, devii liber. Ești liber, miști lumea. Miști lumea, lumea se schimbă.

Astea sunt motivele principale pentru care a luat naștere acest concurs de alergare montană și de asta munca mea din ultimii ani e despre a atrage oamenii să se miște, prin natură. Cred că e doar primul pas către o viață mai conștientă pe toate planurile. În fiecare zi văd cum această comunitate a oamenilor care aleargă crește și asta îmi umple inima de bucurie.

Scaunul Domnului este cel mai popular munte din județul Mureș. Toată lumea îl cunoaște și este un simbol al nostru, al celor din zonă. Se vede de la 20-30 km în zilele senine și cum te apropii de el e tot mai impunător, deși are altitudinea numai de 1381 m. Forma de scaun, a platoului, a născut și o legendă locală:

”Se zice că în timpurile vechi, după ce a fost isprăvită facerea lumii, Ziditorul a căutat un loc unde să se așeze pentru a se bucura de lucrul Său. Trebuia să fie înalt, ca vânturile să ducă gândurile bune cât mai departe în lume. Să fie păduri și pământuri frumoase în jur, ca să-i fie fiarele pădurii și oamenii truditori aproape, iar apele țiitoare de viață să-și aibă aici izvoare. La marginea Călimanilor și-a ales locul de tihnă din care să-și bucure privirea cu minunățiile lumii și de unde să trimită făpturilor binecuvântările sale. Aici, de vei ședea în liniște, vei auzi gândurile cele bune rostite de străbuni și de vei bea din apa izvoarelor te vei umple de viață. Chiar și astăzi, atunci când e obosit de-atâtea binefaceri ce le răspândește prin lumea largă El vine numai pe-aici, prin Ardeal, ca să-și tragă sufletul. Se așează pe scaunul Lui, iși infige toiagul milenar în iarba moale a platoului și-și întinde mâinile făcute căuş până la cascada Cofu, de unde soarbe apa limpede, cu nesăț, refăcându-și puterile.”

Necunoscut

Autorul acestei povești (reale) este Cristian Man, unul dintre organizatorii Maraton Scaunul Domnului. Dacă nu ești convins că merită să alergi pe 12 iunie în Mureș, citește și Cele 5 motive pentru care ar trebui să te înscrii la MSD. De la noi, echipa TRA!

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Ți-a plăcut ce ai citit?

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 4 mai 202218 mai 2022 de Robert Hajnal — Lasă un comentariu

Animo campeon!* Transgrancanaria 2022

Povestea lui Gicu Petrovay de la Transgrancanaria 2022

Alătură-te Tribului!

Mă antrenez aproape întotdeauna cu căști în urechi și ascult podcasturi. În toți anii de alergare am adunat și învățat multe, dar sunt câteva care rămân scrise cu litere mari și pe care le ții minte pentru totdeauna.

Cineva zicea la un moment dat că:

Într-un ultra ai un moment în care știi sigur că vei termina.

A fost primul ultra la care am avut acel moment.

“Am făcut jumătate din urcările din cursă. Mai avem încă pe atât!” le-am spus băieților. Imediat după ce am spus asta am știut că voi termina. Am știut că creierul, cel mai important organ într-un ultra, mă va duce până la final. Nu reușesc nici acum să îmi explic de ce și cum, dar am știut atunci și acolo că va fi bine. Urcam printr-o pădure de pini cu Paul și cu Gabi și verificam datele de pe ceas.

Era dimineață, încheiasem probabil cea mai cruntă noapte din viața mea.

Ploaia făcea o pauză și, fiind în pădure, ceața nu mai era atât de vizibilă. Rămăsese doar frigul, pătrunzător și persistent, frig de care nu mă mai apărau nici hainele, nici alergarea.

Dar să începem cu începutul.

Transgrancanaria este una din cursele mari de trail din lume, făcând în fiecare an parte dintr-un circuit, ca Ultra-Trail World Tour sau Spartan Trail Race.

Traversează insula de la nord la sud, din Las Palmas, una din cele două capitale ale Insulelor Canare, până în sud, în Maspalomas, stațiune scăldată de soare tot anul.

Fiind de origine vulcanică, centrul insulei este un masiv muntos, cu multe ramificații. Ce este specific pentru Gran Canaria este faptul că pe o suprafață foarte mică găsești extraordinar de multe tipuri de climă și vegetație. În 30 de minute cu mașina ajungi de la păduri tropicale la dune de nisip, de la climatul umed și ploios din jumătatea nordică la deșertul din sud. Cursa are aproape 130 km lungime și aproape 7000 m diferență de nivel pozitivă.

Am ajuns pe insulă cu două zile înainte de concurs și din clipa când am aterizat am avut un sentiment de “acasă”. M-am conectat de la început cu locul și sunt sigur că mă voi întoarce de mai multe ori. În puține locuri am mai simțit asta. Programul celor două zile a fost încărcat, cu multe drumuri organizatorice legate de echipament, planuri de nutriție și întâlniri cu colegii de cursă. Am reușit să dorm bine, unul din cele mai importante lucruri înainte de un asemenea efort.

Startul este un moment festiv, un spectacol organizat pentru alergători și miile de spectatori care stau aliniați pe cei 2 km din Playa de las Canteras unde începe totul. Sunt trupe de percuție, un cor ce cântă imnul insulei și jocuri de lasere și lumini. Ne întâlnim cu Robert și schimbăm ultimele informații și ne ducem spre locurile noastre de start. Robert e setat pe modul cursă, întotdeauna mi-a plăcut asta la el, că poate fi în același timp relaxat și pregătit să funcționeze ca o mașină de alergat timp de 14 ore. Înainte de start, un selfie cu Paul și Bogdan. Ultima poză în care arătăm decent…

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

3, 2, 1 și am plecat!

Începem cu Paul într-un ritm prea rapid, dar încercăm să ieșim din pluton, pentru că știm că urmează zone unde nu vom mai putea depăși. E 11 noaptea și plaja și faleza sunt pline, e o atmosferă de carnaval. Tricourile noastre tricolore cu ROMÂNIA scris mare pe spate produc efecte, aud diverse remarci simpatice de la cei cu care alergăm. Ne întâlnim și cu o alergătoare din Republica Moldova și ne urăm succes reciproc. Ieșim din oraș și începe urcarea. Las Palmas ramâne scăldat în lumină, îl lăsăm să adoarmă.

Începe liniștea.

E un fel de liniște la un ultra pe care rar o poți găsi în viața reală. E ceva ce vine din interior, când reușești să izolezi zgomotele de afară și rămâi singur cu gândurile tale. E meditație, e introspecție, e renunțarea la stimulii exteriori permanenți ce ne țin zilnic creierul în priză. Liniștea asta creează dependență, e unul din lucrurile care mă fac să revin la curse lungi, în ciuda suferinței care e inevitabilă.

Am plecat în pantaloni scurți și tricou dar, pe măsură ce înaintăm în noapte, începe să se lase frigul. Suntem pe o insulă tropicală, ceva nu pare la locul lui. Ba câte o pală de vânt rece venită de niciunde, ba câte o vale din care aerul rece de la bază nu iese și îți intră pe sub haine. Începe încet încet și ploaia, care va fi cu noi toată noaptea. Pe măsură ce urcăm spre munți e tot mai rău, parcă natura încearcă să ne oprească.

Deși după ce termin un ultra, în următoarele săptămâni țin minte foarte clar toate urcările, toate coborârile și discuțiile cu colegii, noaptea din Gran Canaria a fost cu totul altfel. Nu mai are un fir cronologic, e doar o colecție de imagini, unele mai puternice, altele mai șterse, o beție din care revin senzații și trăiri. Văd păduri de Aloe Vera și cactuși, sate adormite, unele cochete, altele dărăpănate, păduri de pini, văi pline de bolovani, o urcare de peste 25% cu noroi atât de mult încât mă trăgeam de copaci ca să pot înainta, o creastă pe care vântul bătea atât de tare încât nu puteam merge în linie dreaptă, multe căzături și incredibil de multă apă și NOROI. Peste toate un frig pătrunzător și o ploaie rece care îți intră pe sub haine și îți îngheață sângele.

Un lucru a funcționat însă în timpul nopții: nutriția. Au fost 3 puncte de alimentare și hidratare, Arucas, Teror și Fontanales. Mi le amintesc vag, la Fontanales am încercat o supă caldă nereușită din care am gustat și am aruncat-o. În rest, geluri și batoane la 30 de minute, apă și electroliți, iar pe măsură ce se golea flask-ul cu electroliți îl umpleam cu Pepsi.

Dimineața ne-a prins pe o coborâre abruptă pe stânci ude și apoi o urcare la fel spre punctul de hidratare El Hornillo, un punct mic unde am stat sub 5 minute. Încă eram prin ceață și ploaie dar lumina zilei mi-a dat un boost de energie și încet încet lăsam noaptea în urmă. După El Hornillo, în timp ce urcam printr-o pădure de pini, am avut momentul descris la început. De atunci încolo am știut că voi termina, abandonul era exclus!

Artenara este punctul de alimentare situat aproximativ la jumătatea cursei, la km 65, amenajat într-o sală, ferit de ploaie și frig, dotat cu mâncare, pături, scaune, medici și, cel mai important, posibilitatea de transport spre start sau spre sosire. Din cauza asta a fost un prag greu de trecut de foarte mulți concurenți căci din cele 262 de abandonuri din cursă, 85 au fost în acest punct. După o noapte de frig, ploaie și chin, l-am înțeles perfect pe fiecare alergător care a ales să se oprească aici.

Pentru mine, Artenara a fost un moment bun. Am satisfacția conceperii unui plan și a execuției perfecte a acestuia. Chiar dacă planul în sine nu a fost cel mai bun, așa cum urma să aflu pe propria-mi piele, m-a ajutat să merg mai departe și să las chinul de peste noapte în urmă. Știam că în partea de sud a insulei este zonă aridă, deșertică și plouă foarte rar. Rămas singur, mi-am propus ca singurul lucru pe care îl fac să fie trecerea munților, să ajung pe versantul sudic. Nu mai conta nimic după, aveam un singur obiectiv. Așa că ambiționat de acest nou plan, am luat toate hainele pe mine, deși erau ude și am început să îmi pun în aplicare planul. Am găsit un ritm constant și, ajutat de faptul că ploaia era tot mai rară, am crescut ritmul și am început să depășesc concurenți. Am urcat și apoi am coborât spre Tejeda, unul dintre cele mai frumoase sate ce le-am văzut până acum, iar după punctul din piața centrală din Tejeda am început urcarea spre campingul El Garañon, unde aveam drop bag-ul. A fost prima urcare din cursă unde am simțit că nu mai merge. Creierul voia să merg într-un ritm, dar picioarele nu reușeau. Am avut câteva pauze fără ploaie și chiar cu soare, dar, o dată ajuns pe creastă, a reînceput vântul puternic, ploaia și ceața.

Drop bag-ul ajută la ultra atât logistic, cu echipament și mâncare, cât și psihologic. Am ieșit din camping El Garañon cu pantofi noi, uscați, iar o parte din oboseală și uzură au rămas la drop bag cu echipamentul vechi. Am dat un reset și am început ultimul maraton. Vremea era deja mult mai bună, era de-a dreptul cald, iar noroiul a fost înlocuit de praf și bolovani uscați. Rămăsese doar vântul puternic. Urma cel mai emblematic punct al traseului, Roque Nublo.

Roque Nublo este o stâncă de origine vulcanică înaltă de 67 m, amplasată pe un vârf de munte, fiind al treilea vârf ca înălțime din insulă. Este un magnet pentru turiști și este vizibilă din mai multe puncte de pe insulă, în special din partea sudică. Am văzut-o de departe și am început bucla care o ocolea cu o coborâre care a mers bine, după care o urcare chinuitoare pe vânt puternic.

Trecerea de Roque Nublo a fost un nou prag psihologic. Aici se termina planul meu, până aici îmi propusesem să ajung. Dacă până acum aveam ca unic scop să trec munții, o dată ce am reușit asta, am rămas ușor debusolat. Oboseala acumulată a făcut ca toată determinarea și motivația să se topească imediat ce am ajuns la punctul de hidratare de la Roque Nublo. O altă problemă a fost faptul că de aici nu mai știam foarte bine profilul traseului. Știam că urmează în mare doar coborâre, dar îmi scăpase faptul că mai erau 3 urcări care, deși nu foarte mari, la stadiul de oboseală acumulată până atunci au devenit cele mai grele urcări din cursă.

Un alt lucru ce s-a deteriorat constant pe parcursul zilei a fost nutriția. Gelurile și batoanele intrau tot mai forțat și am început să mănânc din puncte pâine cu chorizo și cu brânză.

A fost o greșeală pentru că, deși bune la gust, nu s-au digerat aproape deloc, cum aveam să aflu mai spre seară.

După Roque Nublo am urcat în cel mai înalt punct al traseului, apoi a început o coborâre lungă și pietroasă, parcă anume pusă acolo ca să toace mărunt ce mai rămăsese întreg din mușchi și ligamente. Cum după 100 km de cursă judecata nu e cea mai clară, eram sigur că mai este un singur punct intermediar, la Ayagaures, iar apoi finish-ul. Știam că ultimul punct e pe barajul unul lac de acumulare, lac care se vedea în depărtare la baza muntelui. Drumul însă o lua în cu totul altă direcție și nu îmi explicam de ce.

Mi-am dat seama doar când am ajuns jos în sat că uitasem de punctul de alimentare de la Tunte. Am ajuns acolo atât de obosit și demoralizat, încât nu am putut mânca nimic.

Am stat foarte puțin și am luat-o mai departe.

A urmat urcarea ce m-a consumat cel mai mult psihologic, traversarea unei creste între Tunte și Ayagaures. Pe lângă oboseala extremă se lăsa deja noaptea, nu vedeam pe unde drumul trece creasta, iar corpul mă asculta din ce în ce mai puțin. Am încercat să gândesc cât de puțin, să strâng din dinți și să storc ce energie mai aveam. Ajuns în vârf mi-am pus frontala și am avut prima problemă de echipament din cursă. Deși bateria ține în mod normal 16 ore, datorită frigului extrem din noaptea precedentă acum era aproape descărcată și funcționa pe un mod de avarie. Deci, pe lângă că eram obosit, eram și chior!

După câteva înjurături și câțiva “Doamne ajută!” am început coborârea. M-am poziționat strategic în spatele unei fete care alerga constant și avea o frontală mai bună și mi-am propus să mă țin de ea cât de mult pot. Din cauză că alergam pe o cărare foarte pietroasă și nu vedeam mai nimic, mi-am lovit picioarele în toate modurile în care se puteau lovi. A făcut cunoștință fata respectivă cu cele mai întunecate cotloane ale limbii române.

În final a fost o coborâre bună, de 7-8 km, alergată încet dar constant. Am ajuns pe baraj la Ayagaures amețit, de parcă pluteam. Nu mai țin minte ce am făcut în punctul respectiv, știu doar că am vrut să plec cu bețele unui neamț, uitând că le aveam pe ale mele pliate în spate în vestă. Mai aveam cam 15 km până la finish și nu eram bine deloc. Picioarele mergeau în ritmul lor, fără să le pot controla prea mult, creierul era în mod de panică, iar stomacul era complet blocat, nu mai puteam nici măcar să beau apă. A urmat o urcare teoretic ușoară, dar care pentru mine a fost cea mai grea din concurs.

Am avut norocul să îmi golesc stomacul pe marginea drumului la începutul urcării. Mi-am notat mental că la ultra nu se mai mănâncă chorizo și brânză și am plecat mai departe un pic mai bine. De acolo până la final măcar am reușit să beau apă din nou. Am trecut de ultimul vârf și am început coborârea spre finish. Ceea ce trebuia să fie o alergare de plăcere a devenit un ultim chin, pentru că traseul nu ducea pe vreun drum sau pe cărare, ci prin albia secată a unui râu, plină de bolovani. Nu ajuta nici faptul că nu mai aveam lumină aproape deloc.

Am uitat de toate la intrarea în Maspalomas, în luminile din Parque del Sur și în aplauzele spectatorilor de la finish. În uralele mulțimii am fost înconjurat de o grămadă de localnici, am fost felicitat de directorul de cursă și de primar, iar presa locală se înghesuia să scoată câteva cuvinte de la mine. Câteva fete, probabil fotomodele locale, se înghesuiau să facem poze pentru Instagram și câțiva copii îmi cereau autografe!

Sau poate nu țin eu minte bine… După linia de sosire, după reflectoarele de pe ultimii 50 de metri e întuneric. Se mai aude announcer-ul de cursă, dar e mai liniște. Am găsit două scaune pe care m-am așezat împreună cu Lutz, neamțul cu bețele de la Ayagaures cu care alergasem împreună ultimii 10 km. Ne-am luat medaliile și vestele de finisheri, ne-am luat apă tot în flaskuri și, pentru prima dată după 24 de ore am stat fără vreun scop anume. Doar am stat.

Partea tehnică pentru alergători, cu întrebări de la Robert:

Ce a mers bine (pentru a putea reproduce data viitoare)?

Creierul m-a ajutat cel mai mult în cursa asta. Am terminat-o din voință, nervi și determinare.

Ce putem îmbunătăți?

Două lucruri au nevoie de îmbunătățire, nutriția și core strength. Trebuie mai multă forță în trunchi și trebuie să învăț să mănânc la ultra.

Ce schimbări putem face pentru a nu ne mai întâlni cu situațiile de la punctul 2?

Exersare nutriție în timpul long run-urilor, testare mai multe tipuri de geluri. Maurten, oricât de bune ar fi, sunt doar 2 tipuri de geluri.

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

Probabil noaptea alergată printr-o vreme total anti alergare. Am trecut pentru că aveam un orizont de timp în față, știam că e doar o etapă, trebuie să trec de asta și să ajung într-o zonă unde nu mai e frig și nu plouă.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Am terminat cursa doar pentru că la jumătatea ei am avut revelația din primul paragraf. A fost un moment bun. Eram încă odihnit, oboseala reală a început pe la km 70-80.

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Nu am folosit deloc bateria externă, dar ar fi trebuit să îmi încarc frontala. Am luat prea multe geluri și batoane, nu știu dacă trebuia să iau mai puține sau să mănânc mai mult. Hainele au fost cele mai utile, bluza de frig cumpărată anul trecut din Chamonix a devenit haina mea favorită.

Echipament Transgrancanaria 2022

Pantofi Altra Olympus 4 pe primii 90k, apoi Hoka Speedgoat 4 până la finish
Tricou Sport HG, bluză Compressport, haină ploaie Uglow
Colanți Nike, suprapantaloni Decathlon
Vestă alergare Salomon 10L cu 3 flask-uri Salomon 500ml din care am folosit 2
Șosete Compressport Pro Racing
Bețe Leki Carbon
Frontală Petzl Nao+ Reactive Lighting
Geluri Maurten, SIS, Decathlon
Electroliți Isostar

Citește și:

Campionatul Mondial de Alergare Montana 2023 din Innsbruck – Stubai

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Am întrebat atleții TrailRunning Academy ce lecții au învățat de la concursul și din pregătirea pentru Istria 100.

Weekend-ul 14-16 Aprilie a adus prima cursă din circuitul UTMB World Series 2023 și anume Istria 100 by UTMB.

Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Semimaraton Intersport a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

Publicat pe 25 aprilie 202229 aprilie 2022 de Robert Hajnal — Lasă un comentariu

Povestea Istria100 mile #1 de la start până la finish (Articol în lucru)

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.

Povestea Istria100 mile #1 de la start până la finish (Articol în lucru)

Cum m-am pregătit, cum am concurat și cum am câștigat cursa de 100 de mile din Istria.

Articol pentru membrii Elite

Ai cont si abonament activ? Login

Articol scris de:

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.

Povestea lui Vlad Buda de la MIUT 60KM

Antrenor de alergare?

S-ar putea să te intereseze:

250,00 lei – 550,00 lei

Citește și:

Cum a fost la Halcyon Făget Winter Trail – Alergat de Cosmin L.

Antrenor de alergare?

S-ar putea să te intereseze:

250,00 lei – 550,00 lei

Citește și:

Rotărescu Nicolae Romeo

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Alătură-te!

Citește și:

Roller-coasterul UTMB

Alătură-te!

Citește și:

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

De ce alerg?

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit. Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.

Peter Schuller

Citește și:

Ce m-a învățat alergarea

Rotărescu Nicolae Romeo

Alătură-te!

Citește și:

Curse

Bucovina Ultra Rocks 110k

Detalii cursă

Ce a funcționat la cursă?

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

Spune-ne povestea cursei:

MSG Maraton Apuseni 88 de kilometri

Detalii cursă

Ce a funcționat la cursă?

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

Spune-ne povestea cursei:

Alătură-te!

Citește și:

Valentin Bălănescu la XRace – Traseul Malaia

Detalii cursă

Ce a funcționat la cursă?

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

Spune-ne povestea cursei:

Alătură-te!

Citește și:

Odette si Radu Ghinescu: ,,Amândoi înțelegem sacrificiile și compromisurile pe care trebuie să le facă celălalt.”

alexandrahasegan

Alătură-te Tribului!

Antrenor de alergare?

Ți-a plăcut ce ai citit?

Citește și:

Cristian Man: ,,Maraton Scaunul Domnului este un vis implinit.”

alexandrahasegan

Alătură-te Tribului!

Antrenor de alergare?

Ți-a plăcut ce ai citit?

Citește și:

Animo campeon!* Transgrancanaria 2022

Alătură-te Tribului!

Alătură-te!

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.