Nutriția nu a funcționat decât 60-65%.
Ultimele 7 ore am „funcționat” doar cu 3 portocale și maxim 1l de apă.

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Nu știu dacă mai vreau o asemenea cursă (cel puțin momentan). Probabil antrenamentele mai lungi și mai multă pregătire pe trail.

La km 88 când pur și simplu nu am mai putut. După ce am lăsat tot echipamentul jos și m-am întins pe iarbă mi-am revenit un pic.

Am păcălit și corpul că abandonez când văd următorul punct, dar cel mai probabil oprirea totală pentru câteva minute a ajutat cel mai mult.

La jumătate eram ok. Trecusem peste primul hop al nutriției și părea că totul va merge uns.
Starea generală era bună.

 Șorțul pe care l-am avut mi-a făcut niște iritații groaznice deci cu siguranță nu-l voi mai folosi la cursele lungi.
Bețele au fost foarte utile pe urcări dar și pe coborâri.

9

10

Să începem cu începutul.

După primul meu ultra maraton din mai (cel din Apuseni) am fost numit nebun de mulți prieteni și probabil, că orice alergător de anduranță am luat-o că pe un compliment.

Problema mea e că mi-a plăcut atât de mult încât am vrut să fiu și mai nebun. Și cum poți fi mai nebun? Alergând o cursă mai lungă și cu mai multă elevație.

Așa că m-am înscris la Bucovina Ultra Rocks 110k. Antrenorul meu (Robert Hajnal) m-a avertizat că urcările sunt lungi și incomparabil mai grele decât cele din Apuseni, dar când ești căpos … ești până la capăt.

Pe 29 iulie înainte de miezul nopții eram pregătit la start alături de alți nebuni să ne luptăm cu oboseală, distanța și fiecare cu proprii lui demoni. Prognoza meteo nu arăta deloc bine, dar ce nebun se uită la prognoze? Am luat startul pe o ploaie măruntă pe muzică celor de la Bucovina. Toată cursa am parcurs-o alături de Irina Stoica deoarece ne antrenăm împreună (în plus Sorin, soțul ei, urmă să ne aștepte în unele puncte de control de pe traseu).
Primele 4 ore am mers foarte bine (urcarea pe Rarău și coborârea în Slătioara), dar din păcate acolo ceva s-a rupt. Din dorința de a fi mereu în formă am consumat mai mulți carbohidrați decât aveam nevoie (poate chiar prea mulți) și stomacul s-a supărat și s-a întors pe dos.

A două urcare pe Rarău a fost mai dificilă pentru că nu mai puteam consumă nici un gel. Când am ajuns sus, pe Rarău 2, am reușit să păcălesc stomacul să primească un piure de fructe și totul a părut că revine la normal. Deja în coborârea spre Zugreni am reușit să iau din nou geluri și să mă pregătesc mental și fizic pentru urcarea de pe Pietrosul Bistriței.

Aproape de vârf orizontul a devenit negru și se auzeau tunetele în depărtare. M-am făcut că nu le aud și am continuat. Problema e că eu am ignorat furtună ce era pe cale să înceapă, dar ea nu ne-a ignorat pe noi. Cum am ieșit pe creastă a început o ploaie torențială însoțită de descărcări electrice și mai și suflă un vânt de simțeai că îți iei zborul. Nu aveam unde să ne adăpostim așa că am pus foițele de ploaie și am continuat. Pe coborârea spre Ruscă furtună s-a oprit iar noi am coborât atenți pe potecile și pietrele ude. În Rusca am luat haine uscate, am mâncat o supă de pui și mă pregăteam de prima urcare spre Giumalău.

Evident nu mult după ce am început urcarea a început din nou să plouă (doar aveam haine uscate). După aproape 13 ore am ajuns pe Giumalău. Cât timp voluntarii din punctul de control mi-au umplut flask-urile cu apă eu am scos niște pietricele din papuci și m-am îngrozit de cum arătau picioarele. Le-am băgat repede înapoi în papuci și m-am ridicat (ca un moș sprijinindu-mă în bețe) și am plecat spre Valea Putnei. Jos în Valea Putnei am mâncat ceva și am pornit din nou spre Giumalău. Pe urcarea spre Giumalău ceva nu a mai funcționat. Din nou stomacul meu se revoltă, dar de dată asta n-am mai reușit să-l păcălesc cu nimic, nici măcar apă nu o mai acceptă. Am continuat tot căutând cu ochii vârful unde poate voi reuși să păcălesc stomacul din nou. Dacă în Valea Putnei era frumos afară aici deja au început să vină avertizările de vreme extremă și norii ce mă înconjurau erau din ce în ce mai negri. După aproape 2 ore în care nu am băut nici apă aproape de vârful Giumalău după 88 de km de chin corpul a hotărât să între în shutdown. Eram atât de aproape de check-point (maxim 7-800m), dar în același timp atât de departe. Am pus bețele jos, am dat jos rucsacul, am dat jos și foița de ploaie (cu toate că deja începuse din nou ploaia) și m-am întins pe iarbă verde. I-am zis Irinei să continue deoarece eu aici voi rămâne cel puțîn o vreme. Am scos telefonul și am sunat-o pe Cristina, soția mea, să-i spun că pentru prima oară în viață abandonez. Nu mai țin minte exact ce mi-a spus dar am “simțit” îngrijorarea în glasul ei. I-am zis că trebuie să închid și că o voi sună după ce abandonez dintr-un loc ferit de ploaie și vânt. Întins pe iarbă și privind norii negi am realizat că nu pot rămâne așa mult timp așa că m-am ridicat și m-am echipat din nou. Spre surprinderea mea Irina mă aștepta câțiva metri mai încolo. Mi-a zis că îi este frică să continue prin furtună cu descărcări electrice. Nu știu dacă a spus asta pentru a mă motiva sau dacă era adevărat. Am continuat spre vârf unde am ajuns în câteva minute. Aici am reușit și am mâncat 2 portocale, dar apă tot nu am reușit să beau. Știam că în Transrarău ne asteaptă Sorin și m-am gândit că mai pot merge cam 6km până la el unde să mă retrag și să opresc tortură. Ploaia era din ce în ce mai puternică, dar am simțit că prind puteri și că poate voi reuși să ajung la finish. Când ne-am întâlnit cu Sorin l-am rugat pe el să o anunțe pe soția mea că voi încerca să termin cursa deoarece plouă afară și nu voiam să mai scot telefonul. O motivație în plus a fost că în timp ce vorbeam împreună cu el a trecut pe lângă noi o Bestie (Titus Ablorh participant și câștigător la cursa de 180k). M-am ridicat din nou și am continuat cu urcarea spre Stâna Transrarău. Aici vântul era atât de puternic și picăturile de ploaie atât de mari încât fiecare picătură ce lovea corpul părea o lovitură de bici. Cu greu am ajuns la punctul de control de la km 95. De aici urmă doar coborâre și înainte de final urcarea de aproape 400m de pe Runc. Cu gândul la finish am mers pe coborâre că la marș, deoarece picioarele deja erau supărate că le-am păcălit din nou după ce le-am amăgit că mă retrag și că vor avea parte de odihnă binemeritată. Aproape de ultimul punct de control de la Pârâul Mesteacăn ne-a întâmpinat din nou Sorin să ne anunțe că urcarea pe Runc este anulată din cauza furtunii și că vom ocoli prin oraș până la finish. La punctul de control ne-au notat manual numerele deoarece nu mai funcționa cititorul de cipuri. Ne-au rugat să rămânem până îl resetează, dar am refuzat. Orice oprire putea fi finală pentru picioarele obosite. Am continuat spre finish prin oraș cu o urcare ce părea interminabilă, dar după 21 ore și 25 minute am trecut linia de sosire. Acolo m-am oprit, am căzut în genunchi cu gândul că nu mai trebuie să fac așa ceva niciodată. Cristina m-a ajutat să mă ridic și m-a ajutat să merg spre mășina ce era parcată destul de departe pentru picioarele mele ce parcă refuzau să mai asculte de mintea mea încăpățânată. Ajuns acasă am dormit puțin dar bine.
După ultra maratonul din Apuseni am zis că mai sunt cărări de umblat și mai sunt dureri de simțit. Cărări de umblat mai sunt, dar la capitolul dureri cred că le-am simțit aproape pe toate la această cursă.
Mulțumesc Cristinei care mă susține și îmi înțelege această pasiune și mă încurajează chiar și atunci când o sperii cu distanțele pe care vreau să le parcurg.
Mulțumesc antrenorului Robert Hajnal care m-a ajutat să mă pregătesc fizic pentru această cursă.
Mulțumesc Irinei Stoica, cea alături de care am alergat toată cursa și alături de care fac unele antrenamente.
Mulțumesc lui Sorin Stoica, cel care mi-a oferit suport în punctele de control.