
Feedback Post-Curse Marius Iorga

Gratuit primele 15 zile apoi:
Ai cont si abonament activ? Login
Să fii un alergător inteligent înseamnă să m̶e̶r̶g̶i̶ ̶alergi pe linia delicată dintre a-ți asculta corpul și a ști când să îl ignori pentru a-ți depăși limitele. Modul de a merge pe această linie fină este de a învăța să alergi după scara RPE.
RPE în alergare înseamnă rata efortului perceput sau efortul perceput relativ.
A învăța cum să alergi după RPE este o artă care a devenit prea complicată. Suntem acum bombardați de statistici, de la accesoriile noastre portabile la aplicațiile noastre până la calculatoarele de ritm de cursă.
Tot acest zgomot poate distrage atenția de la adevărata măsură a antrenamentului nostru: cum ne simțim TU în alergare?
Și pentru că există atât de multe variabile în alergare și în viață – care sunt inextricabil legate – cum ne simțim la o alergare poate fi foarte diferit. Putem alerga pe același traseu, în același ritm, pe aceeași vreme, purtând aceleași haine, după ce am mâncat același mic dejun, și să ne simțim GREOI sau GROZAV în zile diferite.
Stresul vieții, o zi dificilă la birou, un copil bolnav, ciclul menstrual sau o mie de alte lucruri pot avea un impact asupra alergării noastre. Ceasul nostru Coros cu GPS nu ține cont de aceste lucruri, dar corpul nostru le ia în considerare.
Deoarece alergătorii pot fi perfecționiști sau au o tendință obsesiv-compulsivă față de numere (haide să recunoaștem, știu că nu sunt doar eu!), încercăm să alergăm în anumite ritmuri, indiferent de costuri, iar acest lucru ne poate sabota antrenamentul.
Antidotul la acest lucru este alergarea după RPE.
RPE ÎN ALERGARE
În acest articol, voi explica:
RPE în alergare sau, alergarea după scara „Rate of Perceived Exertion” (rata efortului perceput), este alergarea prin măsurarea intensității (cât de greu se simte alergarea).
Rata efortului perceput se bazează pe reacțiile fizice la exercițiile fizice, inclusiv:
Cea mai obișnuită scală RPE pentru alergare evaluează nivelurile de intensitate de la 1 la 10: 1 reprezintă o intensitate extrem de ușoară, iar 10 reprezintă alergare la maxim.
Există și alte scale RPE cu diferite intervale, cum ar fi scala Borg, pe care o menționez mai jos. Pentru sportivii mei și pentru acest articol, voi folosi cea mai simplistă scală RPE de 1-10.
Scara RPE pentru alergare aliniază numerele de la 1 la 10 cu diferite zone de antrenament și ritmuri, de la recuperare, ușor, tempo, la ritmuri de interval.
RPE 1 – mers pe jos
RPE 2 – alergare de recuperare sau alergare de antrenament
RPE 3-4 alergare ușoară de construire a bazei, încălzire, răcire
RPE 5 – Ritm de maraton
RPE 6 – Ritm de semimaraton
RPE 7 – Alergare tempo (ritmul pe care îl puteți menține timp de o oră, de exemplu, între 10 km și 15 km)
RPE 8 – Ritm de Intervale (ritm pe care îl puteți menține timp de 30-45 de minute, de exemplu, de la 8k la 10k)
RPE 9 – Intervale scurte și rapide (efort de la 2km la 5 km), VO2 Max
RPE 10 – Sfârșitul antrenamentului, lovitura de final, anaerobic
Cu alte cuvinte, RPE în alergare este:
Nivelurile 1-4 sunt ușoare, respirația pe gură este suficientă, poți menține o conversație normală dacă alergi cu un prieten. Simți că poți menține efortul timp îndelungat, chiar și câteva ore dacă ar fi nevoie.
Nivelurile 5-6 reprezintă un efort moderat însă respirația îți este întretăiată. Încă poți menține o conversație însă efortul se simte mai provocator.
Nivelurile 7-8 este un efort dur/dificil, dar controlat. Poți articula 1-2 propoziții, este un efort pe care atunci când îl atingi mai poți continua 1-2 minute iar acesta se va transforma in scurt timp în efort de tip 9-10.
Nivelurile 9-10 înseamnă să dai tot ce poți! Simți că îți e aproape imposibil să continui. Abia poți să respiri și simți o nevoie urgentă să te oprești.
Este același lucru să alergi după ritmul cardiac și RPE?
Alergarea în funcție de RPE și alergarea în funcție de zonele de ritm cardiac nu sunt același lucru – deși sunt conectate.
Alergarea în funcție de RPE ia în considerare ritmul cardiac, dar și alți factori fizici, inclusiv ritmul respirației, transpirația și modul în care te simțiți în general.
În schimb, antrenamentul după zonele de ritm cardiac ia în considerare doar viteza de pompare a inimii, care poate fi influențată de mai mulți factori.
Pentru a obține adevăratele zone de ritm cardiac este nevoie de teste de laborator.
Câteva exemple care ar putea avea un impact asupra ritmului dvs. cardiac includ:
Ritmul cardiac mai ridicat.
Unele persoane tind să aibă o frecvență cardiacă mai ridicată în mod natural. Alergătorii începători au aproape întotdeauna ritmuri cardiace foarte ridicate atunci când aleargă.
Monitorul tău de ritm cardiac ar putea fi, de asemenea, inexact. Monitoarele de ritm cardiac bazate pe încheietura mâinii pot avea o marjă de eroare de până la 13,5 la sută, arată cercetările.
Scala Borg RPE combină efortul cu zonele de ritm cardiac. Este o scală care variază de la 6 (fără efort) la 20 (efort maxim). Pentru a o utiliza, luați scorul de efort și înmulțiți-l cu (aproximativ) 10 pentru a obține frecvența cardiacă aproximativă.
De exemplu, o alergare în tempo ar trebui să fie între 15 și 16 pe scara Borg, astfel încât ritmul cardiac corespunzător ar trebui să se situeze între 150 și 160 de grade.
Scala RPE și zonele de ritm cardiac sunt legate între ele. Ambele au niveluri de intensitate corespunzătoare. Mai jos este un rezumat al nivelurilor RPE și al zonelor de ritm cardiac:
Nivelurile RPE 1-4/zonele de ritm cardiac 1-2 (50-70 la sută din HR-ul maxim) reprezintă alergări de recuperare, ușoare și lungi
Nivelurile RPE 5-6/zonele de ritm cardiac 3 (70-80) la sută din FC maximă) reprezintă eforturi moderate, inclusiv alergări de tempo
Nivelurile RPE 7-8/Zonele de ritm cardiac 4 (80-90 la sută din FC maximă) reprezintă eforturi grele, dar controlate, inclusiv intervale, prag lactic, fartleks și progresii.
Nivelurile RPE 9-10/zonele 5 de ritm cardiac (90-100% din FC maximă) sunt intervale de VO2 max, sprinturi sau, sfârșitul unei curse sau al unui antrenament.
Există atât de multe motive pentru a utiliza RPE în alergare:
Frumusețea utilizării RPE pentru alergare este că ia în considerare toate variabilele alergării, cum ar fi:
Alergarea în funcție de RPE este un mod subiectiv de antrenament care îți permite să fii cu adevărat în ton cu corpul tău. Acest lucru te va ajuta să execuți scopul fiecărei alergări.
Prin antrenarea în funcție de rata de efort:
De exemplu, s-ar putea să credeți că 80 kilometri pe săptămână este o distanță de antrenament excelentă. Dar atunci când te antrenezi după scara RPE, fiecare alergare se poate simți grea la acel volum. Acest lucru te poate ajuta să recunoaștii că 80 kilometri este un volum de antrenament optim pentru dumneavoastră.
Alergarea după senzație este simplă și te readuce la bucuria pură de a-ți simți corpul în mișcare. Nu ai nevoie de un ceas scump. Nu ai nevoie să calculezi date sau să te compari cu alții. Tot ce ai nevoie este să te acordezi la ceea ce simți.
Folosește RPE în alergare pentru a rămâne în ton cu ceea ce simți cu adevărat. Acest lucru necesită practică și răbdare. Începe prin a face mai întâi diferența între extrem de ușor și extrem de greu. Apoi completează spațiile goale de la mijloc.
Amintește-ți că majoritatea alergărilor ușoare ar trebui să fie în jurul unui nivel 3. Asta înseamnă doar câteva trepte în plus față de mers.
Mulți alergători vor trebui să alerge fără căști și ceasuri pentru a-și spori conștientizarea fizică.
Faceți scanări mentale ale corpului și fă notițe mentale cum:
Acești factori se adună pentru a crea rata de efort perceput (RPE) Cunoașterea acestor indicatori adevărați te va ajuta să stabilești adevăratele zone de antrenament și să ști când să forțezi și când să te temperezi.
Un efort greu în alergare (nivelurile 7-10 pe scara RPE) se caracterizează prin respirație grea, o frecvență cardiacă ridicată în zonele 4-5, transpirație ridicată și senzație de oboseală. De asemenea, este dificil să vorbești.
Sunt șanse ca, atunci când alergi la un efort greu, să te gândești la momentul în care vei ajunge să te oprești din alergare. Adesea, atunci când alergi la un efort intens este momentul în care începi să te lupți cu gândurile negative.
În legătură cu acestea: 9 sfaturi de antrenament mental pentru alergători de la psihologii sportivi
Ce este alergarea cu efort ușor?
Atunci când alergi la un efort ușor, ai senzația că poți alerga la nesfârșit, poți să ții o conversație sau să cânți un cântec, respirația și ritmul respirației sunt scăzute, nu transpiri mult și te simți energizat, nu obosit.
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
Articol scris și trăit de: Valentin Bălănescu
E vineri, 26.08.2022, ora 17.53, iar peste celebra piață Place du Triangle de l’Amitie din Chamonix, după momentele de prezentare a favoriților și de încurajare a participanților de dinaintea cursei s-a așternut liniștea. Este o liniște profundă, într-o piață ce acum câteva secunde bătea din palme sacadat și la unison, o trecere dintr-o extremă în altă, de la agonie la extaz, așa cum sunt toate cursele de ultra.
După câteva secunde, liniștea este spartă timid, câte o notă, pe rând, de Vangelis și al sau Conquest of Paradise, imnul oficial al UTMB. Simți cum toată marea de alergători este pătrunsă de energia melodiei. Este momentul în care realizez că sunt AICI. Momentul la care am visat 5 ani de zile este acesta. Momentul pentru care am planificat, m-am antrenat, m-am accidentat, recuperat, trezit devreme sau culcat târziu, pentru care am alergat zeci, sute, mii de kilometri, am urmărit documentare, citit cărți, reviste, analize, în sfârșit a sosit !
Drumul se încheie aici! Sau abia acum începe?
Închid ochii și simt vibrația pieței, nerăbdarea crescândă dată de adrenalină momentului și prin minte îmi trec rapid imaginile abandonului de la MIUT din aprilie, ultimul concurs de ultra la care am participat. Nu mi-e teamă de cei 171 km care vor urmă, ci chiar dacă mintea mă pune la încercare, mă simt motivat și nerăbdător de aventură ce stă să înceapă.
Apoi mă văd tot în piață trecând linia de sosire, de mâna cu copiii, așa cum le-am promis.
Ultra m-am învățat că orice îndoială, tentativă a minții de a-ți pune la încercare determinarea, poate fi învinsă prin contraexemple pozitive. Sunt liniștit și convins că totul va fi bine.
Îmi revin în minte cuvintele lui Robert:
”o să vezi că o să fie foarte bine, dacă nu comiți vreo greșeală gravă’’.
Asta ar însemna că în 36 de ore să fiu înapoi, la finish cu copiii de mâna.
10,9,8,7,6,5,4,3,2,1 Staaaaaaaaaaaaaarttttt ! Sunt undeva între ultimii, pe scările bisericii și de pe trepte îi văd pe primii cum o rup la fugă.
Mulțimea începe să se miște ușor, cam în ritmul în care se intră la metrou la Pipera seară pe la 18:00 când toată lumea termină muncă. După aproape 3 minute ajung la linia de start, dar se merge în continuare încă vreo 100 de metri din cauza aglomerației. Doar sunt aproape 2800 de alergători la start.
După trecerea liniei de start atmosfera este incredibilă, oamenii sunt îmbulziti pe margini, ne încurajează și fac o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o până acum nici măcar pe vreun stadion de fotbal. Tot Chamonix-ul este la start, în piață unde traseul cotește și apoi înșirat de-a lungul centrului până la ieșirea din localitate. Când cordonul se termină, mă uit pe ceas și suntem déjà la km 1.54.
Déjà emoțiile de început au trecut, am închis și GoPro-ul și mă concentrez pe ce am de făcut. Primii 8 km până la Les Houches sunt plat și îi fac în 54 minute. Les Houches, la fel că Chamonix este în sărbătoare, toată localitatea este de-a lungul traseului, cu trompete, vuvuzele, muzică. Toată lumea ne încurajează și trebuie să fii foarte puternic să te ții de plan, fiindcă atmosfera te poate fură imediat și să nu îți dai seama când ai apăsat accelerația.
Începutul e conform planului : lejer, cu principalul scop că după 50 km să fiu fresh și de acolo să încep să măresc treptat ritmul. Chiar dacă HR-ul este puțîn cam ridicat, în jur de 165, e normal având în vedere că nu am făcut încălzire și sigur o să îl cobor pe urcarea ce urmează.
De pe urcare, în spate, se vede toată valea și Les Houches, peste care începe să se așeze ușor întunericul. Sunt în mijlocul unui șir indian fără-de-sfârșit care nu pare să se termine nici în față mea, dar nici în spate. Ritmul este unul constant, bătăile au scăzut, așa că mă pot bucură de priveliștea incredibilă din jurul meu : culmile albe ale Mont Blancului, porțiunile roșiatice pe care soarele le lasă la apus pe crește, dar și verdele infinit printre care își face loc cărarea.
Mă concentrez pe nutriție și hidratare, care de-a lungul multor curse mi-au creat probleme. Sunt conștient că dacă ele vor merge bine, atunci cursa este în proporție de 95% asigurată.
La Saint – Gervais, la capătul primului semimaraton ajung în 3 ore 35, și sunt super fresh. Am mers economicos, fără să forțez deloc. All good.
First semi – check, 7 to go!
Urmează o urcare ușoară către Les Contamines. Cel puțîn, așa părea din profilul cursei, deoarece primii 81 km până la Courmayeur nu îi știu. Așa că informațiile despre traseu le am din descrierile prietenilor care déjà au făcut cursa sau de pe filmulețele de pe youtube unde am analizat specificul traseului.
În realitate nici o surpriză, așa că ajung în CP la km 32 după 5:25, parcurși lejer. În CP au supă cu tăiței. Încerc cu pâine și cașcaval : dragoste la prima gustare. Deși nu am mai mâncat până acum supe prin concursuri, pică foarte bine și ultima piesă din puzzle-ului nutriției tocmai a fost găsită.
De altfel de aici până la final, nutriția va fi una simplă dar precisă : pe traseu – alternez gelurile fie cu Snickers, fie cu piure cu chia și fructe de la Lidl, iar în CP-uri : supă cu tăiței, pâine, cașcaval, portocale, pepene verde.
Între timp afară s-a întunercat, iar traseul se vade foarte clar după licuricii din față aka frontalele alergătorilor. Se merge în continuare în șir indian.
Liniștea muntelui este spartă doar de cei care merg în grupuri și se conversează între ei. Cum nutriția merge bine, iar reflexul este déjà format astfel încât cam la 30-40 minute mănânc și cam la 10-15 minute beau câte o gură de apă, mă pot bucură de cerul senin plin de stele.
Nu îmi este somn deloc, deși orele trec una după altă astfel încât nu apelez la gelurile cu cofeină, iar, la indicațiile lui Robert, mă țin departe și de Cola.
După Les Contamines trecem printr-un parc ce pare de distracții și ajungem într-un tunel luminat cu led-uri al celor de la Hoka. Mi-e ciuda că nu sunt pe faza să pornesc GoPro-ul, dar pe de altă parte simt momentul cum îmi da aripi : Fly Human Fly, iar pace-ul crește ușor până când începe urcarea și mă temperez.
Urmează urcarea spre Col du Bonhomme, care este lungaaaaaa. Începe să se lumineze iar în vale se vede lungul șir format din sute de frontale. E momentul perfect pentru un mic dejun în vârf de munte și o priveliște ce îți taie răsuflarea. Mă așez pe un bolovan pe marginea cărării, îmi scot sandvișul și privesc cum răsare soarele milimetru cu milimetru după vârful muntelui, iar coloana de alergători trece pe lângă mine. Se simte liniștea muntelui, spartă doar de susurul apei ce curge în vale, iar toată presiunea pe care am simțit-o toată săptămâna s-a risipit că prin minune.
Imagine there’s no past, no future too!
Deși în CP-uri mă mișc contratimp, acum parcă nu aș mai pleca din loc, deși am terminat de mâncat și nu mă simt nici obosit. Din contra simt energia și după ce o iau din loc depășesc fără nici un efort, unul câte unul, un mănunchi de alergători până la Col de la Seigne.
Priveliștea este de vis și nici nu știu când trec Col de la Seigne, Lac Combal, Arete du Mont-Favre, Checrout – Maison Vieille. Sunt în grafic și totul merge mai bine decât aș fi sperat. Deși este jumătatea din concurs pe care nu o cunosc, totul a mers perfect.
Prima provocare apare pe ultima parte din coborârea spre Courmayeur, când se intră în pădure și pe o bucată de vreo 3 km se aleargă pe o potecă în care picioarele se afundă în praf. Cum se aleargă destul de tare praful este ridicat în aer și cu greu se poate respiră. Ochii, buzele și gâtul încep să mă usture din cauza prafului care cred că mi-a intrat și în sânge. A trecut și prin gaitere până în pantofi și deși înainte de porțiunea asta mă gândeam că nu are rost să schimb încălțările, acum dilema a fost rezolvată.
În Courmayeur mă așteaptă Marius pe o stradă pe care îl aud de la o sută de metri cum mă încurajează de cum mă vede. Aleargă cu mine până la intrarea în CP unde bat palmă cu copiii și uit de praful ce tocmai îmi stricase mai înainte zen-ul. Ramona mă ajută să ia drop-bag-ul, să fac refill la geluri și piure-uri pentru a două jumătate. Mă răcorește spray-ul rece, schimb tricoul și pantofii și printre mișcări termin shake-ul de proteine și mănânc supă de tăiței pe care mi-a adus-o.
Mă simt că la Formulă 1 și mă grăbesc să plec mai departe.
Salut la ieșire echipa de suport și plec mai departe prin soarele care déjà arde spre Bertone. Probabil că sunt în jur de 25-27 de grade dar nefiind pic de umbră mă topesc. Noroc cu o fântână care este în drum unde toți ne repezim să pe răcorim. Mă bag direct sub robinet, ud șapcă și îmi torn în cap 3 pahare de apă. Restart !
Urcarea spre Bertone este, din cauza căldurii, cea mai grea din concurs, dar o abordez în ritm ponderat și susținut. Nu accelerez, dar nici nu mă opresc.
Aproape de Bertone un grup de turiști urmărește cursa live pe telefon și fac anunțul : Kilian trece linia de finish și a făcut record : e primul care coboară sub 20 de ore. Trebuie să apară și Blanchard în câteva minute, a intrat și el în Chamonix. Îi întreb de Robert și îmi spun că e pe 10.
Super, jos era pe 11 și a intrat în Top 10. Mai are timp să avanseze 1-2 locuri
Sus la Bertone găsesc o grămadă de alergători întinși în cele 2 corturi ce feresc de dogoarea soarelui. Mănânc 2 bucăți de portocale, umplu flask-urile cu apă și plec mai departe. Sub semnul caniculei este toată bucată de traseu până la Arnouvaz. Din când în când cărarea cotește de-a lungul muntelui și intră în zone cu umbră: o binecuvântare! Îți vine să te pui un fund pe o piatră și să aștepți până spre seară că să pleci mai departe. Dar sunt în plan și ar fi păcat să nu mențîn ritmul având în vedere că în afară disconfortului creat de caniculă, pe care îl tratez cu multe lichide, restul merge mai bine decât aș fi putut speră.
Trec prin Bonatti și Arnouvaz în același scenariu. Începe urcarea spre Grand Col Ferret, granița dintre Italia și Elveția și scenariul se schimbă. Este umbră și pe măsură ce urcăm spre vârf începe să bată vântul din ce în ce mai tare. Apare și ceață la orizont, așa că e momentul pentru activarea foiței.
Este un déjà-vu de anul trecut, la CCC, cursa de 100 de kilometri când am întâlnit același tip de vreme.
De aici începe coborârea spre La Fouly, partea mea favorită unde anul trecut la CCC am comis-o apasand prea tare pedala de accelerație. Mi-am învățat lecția și mi-am planificat să fiu ponderat, să alerg după ritmul inimii : nu mai sus de 140 bpm.
Kilometrii trec unul câte unul și după La Peule totul se schimbă : începe a două cursa. Îmi fuge o piatră de sub piciorul stâng și simt cum se întinde ligamentul și o căldură instanța îl cuprinde.
Mă opresc, pare să nu fie chiar așa de grav, pot calcă și nu simt să fie ceva grav. Plec mai departe. Însă, pe măsură ce timpul trece durerea crește încet-încet, dar sigur.
Pe urcarea spre Champex-Lac începe să mă doară la fiecare pas pe care îl fac. Realizez că obiectivul s-a schimbat din respectarea planului de a termină în 36 ore în a termină în maxim 46 ore jumătate cât este timpul limită. Strâng din dinți și mă gândesc că mai am la dispoziție aproape 18 de ore pentru restul de 45 kilometri. În Champex nu stau mult, mi-e teamă să nu mi se răcească și să se agraveze, plus că nu am de ce, nutriția merge în continuare bine, umplu flask-urile, beau din mers supă și mănânc 2 sferturi de portocale.
Urmează urcarea către La Giete care este destul de abruptă. Anul trecut porțiunea asta până la final mi-a pus cele mai mari probleme, când nutriția nu a funcționat și mi-a fost rău. Acum situația este diferită, așa că pe urcare merg constant până la limita suportabilă a durerilor, dar fără să fac pauze. Problemele apar după Giete, unde coborârea este abruptă iar durerile sunt insuportabile din cauza faptului că nu pot flexa deloc piciorul stâng. Merg încet, ca un melc, folosindu-mi bețele pe post de cârje și făcând loc tuturor celor care par că zboară pe lângă mine.
Din când în când alternez modul în care calc pe piciorul stâng, încercând pe cât posibil să nu flexez: fie calc pe călcai, fie mă sprijin în bețe, fie cobor în lateral punând în față piciorul drept și apoi stângul fără a-l îndoi.
O cursa de ultra se aseamănă foarte mult cu o viață de om : te pune în față multor greutăți, te trece că un carusel de la extaz la agonie și înapoi. Sunt momente în care un minut pare o zi și o zi pare un minut. Acum te doboară fiind sigur că ai ajuns la limita resurselor că imediat să te simți mai proaspăt decât înaintea startului. Pentru a putea duce până la capăt o asemenea provocare este important să te autocunoști, să îți înveți reacțiile și să șțîi cum se ți le gestionezi astfel încât să tii departe gândurile de abandon.
Acum sunt într-o asemenea situație.
Fiecare pas îmi spune să renunț, că durerea este mult prea mare, că nu merită riscul, că timpul zboară iar eu mă mișc mai încet că un melc și mai mult că sigur nu voi reuși și în cel mai fericit caz voi ajunge la finish după cut-off și îmi mai risc și sănătatea pe deasupra.
Pentru a reuși într-o asemenea situație este esențial să înțelegi că mintea este cea care ne limitează. Din spirit de autoconservare, ea este cea care ne creează toate scenariile în cap care să ne facă să renunțăm. Dar pentru fiecare situație, ultra te învață că există și soluțîi.
Pentru a liniști mintea trebuie să îi demonstrezi că se înșeală, așa că mă concentrez pe tot ceea ce merge bine și demontez fiecare contraargument în parte : nutriția este excelență, niciodată nu m-am simțit mai bine că acum. Chiar dacă mă doare piciorul avansez și am găsit soluții să îl menajez pe cât posibil. Chiar dacă mai sunt vreo 40 kilometri, doar vreo 15 sunt în coborâre. Păi nu am mai făcut eu 15 kilometri accidentat? Normal că am mai făcut! Oricum obiectivul principal de la început a fost să termin cursa, deci e ok chiar dacă pică cel de timp.
Apoi le-am promis copiiilor că vom trece linia de finish de mâna și am să mă țin de cuvânt.
Astfel trec kilometru după kilometru, oră după oră.
Las în spate Trient, Les Tseppes și mă apropii de Valorcine. (Kilometrul 156) Aici, pe coborârea interminabilă, ce pare o eternitate mi se pare că timpul zboară prea repede și eu nu înaintez deloc. E acel sentiment în care ți se pare că o ora trece într-un minut stând pe loc. Este momentul cel mai dificil al cursei pentru că mi se înfiripă din ce în ce mai adânc ideea că nu voi reuși. Doar mai am o urcare de aproape 1000 m și o coborâre de încă pe atât în aproape 20 de kilometri și este déjà aproape ora 09.00 dimineață, ceea ce însemna că mai am la dispoziție încă 7 ore jumătate. Par foarte multe pentru mai puțîn de un semimaraton dar la viteză cu care mă mișc pe coborâre par o secundă.
Sună telefonul.
Este Ramona și îmi spune că mă așteaptă împreună cu Marius în CP. Primul gând este că mă așteaptă în Chamonix și le zic să nu mă mai aștepte că o să ajung târziu. Îmi zice că mă vede pe aplicație și trebuie să ajung în 3 minute în CP și că sunt în Valorcine. Simt cum se ridică moralul și senzația e că măresc ritmul deși cred că e doar o senzație, mai mult că sigur. După câteva minute ajung în CP și îl aud de la distanță pe Marius stringand cât să trezească și ultimul somnoros din tot Valorcine-ul : Valiiiiii, Hai Vaallliiiiiii ! Până la capaaaat !
În CP Mariu îmi aduce o cafea (singură pe care am băut-o în tot concursul) iar Ramo se ocupă de picior care este cât bocancul. Ba chiar pare să dea pe dinafară de la cum este de umflat. Spray-ul rece plus antiinflamatoarele par peste vreo 10 minute să aibă efect.
Încurajările lor mi-au ridicat moralul și sunt hotărât să merg până la capăt. După Valorcine sunt vreo 2-3 km de plat fals care merg bine și pare că piciorul este mai bine, durerile se diminuează. Drumul cotește de pe potecă pe lângă asfalt și în față îi văd pe Marius și Ramo așteptându-mă din nou. Mă însoțesc vreo 500 de metri până unde este Col de Montets. Cele 5minute cu ei mi-au ridicat și mai mult moralul așa că abordez urcarea plin de elan. Chiar dacă ceasul mi-a murit, urc destul de bine deși soarele este déjà sus și de la jumătate de topește.
Nu mai contează, moralul este sus și mult mai ușor decât îmi imaginăm cu câteva ore înainte ajung sus. Sus bate soarele, dar cărarea este plină de turiști care ne încurajează și chiar dacă durerile par să revină încet încet ajung la Tete aux Vents. Este 12 :15 și aici am siguranță că voi ajunge cu bine la finish : mai am 4 ore și un sfert pentru 10 kilometrii.
Până la final merg cu siguranță celui care are la dispoziție tot timpul din lume pentru a termină. Din fericire îmi ia mai puțîn de două ore, deși pe lângă mine trec o grămadă de alergători care mă încurajează și mă felicita pentru faptul că nu am cedat. Pe la jumătatea coborârii drumul trece printre mesele terasei La Floria unde primesc un rând de aplauze de la oamenii care se relaxau la o bere și printre încurajări aud și un Hai România !
De aici începe iarăși șirul spectatorilor, înșirați în grupuri din 50 în 50 de metri, care ne încurajează și ne felicita pentru performanță : Courage ! Allez ! Allez ! Quatre kilomettres !
Când întru în oraș o sun pe Ramo și o anunț că am intrat în Chamonix. Îmi spune că mă așteaptă la Ultra Village, iar copiii mă așteaptă aproape de sfârșit să trecem împreună linia de sosire.
Ultimul kilometru probabil că nu îl voi uită prea curând. Este esență acestei curse la care am visat 5 ani de zile : pe de o parte durerea pe care o resimțeam la fiecare pas, pe de altă parte încurajările sutelor de persoane care mă încurajau de pe margine, bucuria revederii copiiilor care mi-au sărit în brațe cu vreo 100 de metri înainte de finish și cu care am trecut de mâna linia de finish și sentimentul de a termină visul pe care îl începusem în urmă cu 44 ore și 16 minute.
The turtle race has ended! Până la următoarea.
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
Ai cont si abonament activ? Login
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
Articol scris de Nicolae Rotărescu
Întrebarea înainte de cursă era dacă să mă încalț cu pantofi cu membrană impermeabilă sau nu. De ce mă întrebam asta? Pentru că în cursa precedentă, la msg Ultramaraton Apuseni am avut o experiență pe care n-am vrut să o mai repet în Rodnei.
Alergasem prima buclă de 43 km pe o vreme superbă dar după alți 20 km a început ploaia. Și după șase-șapte ore de picioare ude și un total de 87 de km, mi s-a desprins pielea de pe laba piciorului (picior, nu pantof), începând de la călcâi si până la baza degetelor. Talpa mea era o bășică imensă care durea la fiecare pas. Și ca să fie și mai frumos, pe ultimii patru kilometri la piciorul drept, exact pe pingea, s-a crapat in două pielea…sau bășica. Credeți-mă că a fost o adevărată “plăcere” să alerg cu ce am avut eu pe tălpi, într-atât de plăcut încât primul lucru pe care l-am comandat după cursă au fost o pereche de pantofi de alergare cu membrană impermeabilă. Mi-am zis că oriunde mă duc și e de alergat mai mult de trei ore pe ploaie, am să folosesc pantofii impermeabili. Zis și făcut, uitându-mă pe vremea probabilă, m-am decis să-mi iau impermebilii.
Se spunea clar că de la ora 11.00 o să fie ploaie pe traseu. Gata echipat, ies din pensiune si constat că plouă, era ora 08:30, exact cu o oră înainte de start. Bun, mă felicit că mi-am luat pantofii impermeabili și pornesc împreună cu Mihai, un coleg de alergare și cu Gabi, un băiat din Sighet pe care l-am întâlnit la pensiunea unde eram cazați.
Ne hotărâm că vom alerga toți trei în echipă, eu voi duce trena pentru că am o experiență mai mare (deși alerg la concursuri doar din august 2021), iar băieții au fost de acord că merg pe mâna mea. În plus, ne-am propus să transformăm cursa într-un antrenament lung de sâmbătă în care să ne bucurăm și să admirăm peisajul. Pe lângă asta, îmi doream să-i încurajez pe toți cei pe care îi întâlnesc în cursă sau care o să mă întâlnească.
Cu douăzeci de minute înainte, ne apucăm serios de încălzire, facem o alergare ușoară după care trecem la școala alergării și încheiem tot cu o alergare lejeră spre zona de control.
Apoi ni se verifică echipamentul: să avem la noi foiță, folie de supraviețuire, geluri sau batoane buff sau bască. Intrăm în zona de start și încărcați de un vibe bun și adrelină țopăiam întruna ca niște scolari entuziasmați.
Se dă startul. Pornim cei aproximativ 150 de alergători, primii în ritm nebun, noi am rămas la urmă să închidem convoiul. Mi-am propus să duc cursa într-un ritm crescător, la început ușor și să închei în forță. Deși e prima mea participare la Rodnei Sky Race, știam munții Rodnei din drumețiile pe care le-am mai făcut în zonă.
Urcarea de pe Puzdrele nu o cunoșteam deloc dar după hartă intuiam că o să fie o urcare dificilă, așa că am luat-o ușor pe șosea. După vreo doi kilometri de asfalt, traseul a făcut dreapta și am luat-o pe un drum pietruit până prin curtea unei pensiuni de unde începea practic cățărarea. De alergare, la majoritatea dintre noi nu era vorba. Înfipt în bețe, ușor aplecat înainte, duceam un ritm cât mai constant cerând, din când în când, feedback de la Mihai și Gabi, dacă merg bine și dacă pot susține ritmul.
Foarte entuziaști, mai tineri cu aproape două decenii ca mine, îmi răspund mereu că da, e bun ritmul și că pot să-i dau și mai mult. Încet, trecem pe lângă alți alergători și realizăm că urcarea, pe măsură ce avansăm, tot crește ca dificultate și ca unghi. La fiecare sfert de oră, ceasul ne aduce aminte să ne hidratăm, deși la un moment dat cred că era ultimul lucru de care puteam să uităm. Le zic colegilor că e bine să bem cât mai puțin dar constant să evităm dezshidratarea.
Afară era deja foarte cald, soarele bătea și eram foarte aproape de golul alpin așa că umbra lipsea cu desăvârșire. Pe mine curgea apa în valuri. Arătam de parcă am fost stropit cu hidrantul pompierilor. Pantalonii lungi de pe mine se umpluseră de apă și îi simțeam de parcă aveau cinci kilograme.
Dar vibrația și energia noastră era foarte bună. Glumeam, râdeam, admiram diversitatea de flori sălbatice de pe traseu, ba chiar un alergător din spate spunea de fâneața din Rodnei că e cea are cea mare diversitate de flori, pe metrul pătrat, din Europa.
Încet, în stânga noastră apărea cascada Puzdrele. Trecem pe lângă vuietul ei și uitându-mă la ceas văd că suntem deja la km cinci și că au trecut cam șaptezeci de minute de la start. Vine o vale, mă aplec să mă răcoresc, mă stropesc pe ceafă, pe tricou mă ud bine de tot și basca de alergare o scufund în apă. Deodată simt că a trecut cineva pe lângă mine într-un ritm ieșit din cadența întâlnită de noi până atunci. Ridic privirea și îl văd pe Nicu Bălan cu genunchii ridicați, fără bețe, alergând parcă plutind, cu o viteză ce ne părea amețitoare printre alergătorii înfipți în bețe ca noi, ce ne deplasam alene în ritmul țestoasei. Pur și simplu eu și colegii mei ne-am oprit și l-am admirat câteva zeci de secunde cum alergă. “Cum să poți alerga așa pe aici? am întrebat. “Wow”a exclamat Mihai. O alergătoare din spate zice: “de asta e concurs de alergat!”. Da, simplu de zis dar greu de făcut.
Trecerea lui Nicu Bălan ne-a mobilizat pe toți și parcă am iuțit cu toții cadența. El pornise pe traseul Galațiului cu o jumătate de oră mai târziu și după patruzeci de minute deja ne depășise. Ce frumos este să vezi asemenea sportivi în acțiune. Ai la ce visa și ai la ce tinde să faci și tu pe viitor. Pe mine m-a motivat ca pe viitor să-mi dezvolt tehnica de urcare și să încerc și eu să ajung să pot să alerg la fel de grațios pe urcare chiar dacă nu o să am aceeași viteză. Deja mă și vizualizam cum o să mă pregătesc și voi face asta până când în zare, un grup mai mare de alergători adunați m-a făcut să tresar și să ies din starea de visare.
Era primul punct de hidratare, locul de unde cele două trasee imediat se despărțeau. Galațiului o lua în stânga și Puzdrele în dreapta. Am început coborârea spre primul punct de alimentare. Din șa urmau aproape trei km de coborâre. Entuziasmul era maxim și eram bucuroși că ajungem la punctul de alimentare, unde era singurul punct cu limită de timp, într-o oră și patruzeci de minute. Timpul limită era de două ore și jumătate așa că eram foarte mulțumiți de noi. Aveam deja făcută o diferență de +900m, urma aproape verticalul de pe Puzdrele, ne simțeam bine. Ce mai, o plăcere!
Mihai, în glumă, întreabă voluntarii: “Pălincă aveți?” la care ei imediat îi spun că bineînțeles și că-i primul care cere, deși noi eram în coada plutonului. Așa că Mihai primește un păhărel de isotonic de prună de maramu’, eu cu Gabi ne distrăm și cu flascurile pline ne pornim în urcușul zilei. “Ca pe casă!” exclamă Gabi. Intr-adevăr că traseul era marcat să urcăm versabntul pe direct, de parcă urcam un acoperiș imens de casă țuguiată maramureșană. Atâta că în loc de draniță era plin de afini.
Glumele și zâmbetele ne-au îndulcit panta și un izvor cam de la jumătate ne-a ajutat să ne și răcorim. De știam ce urmează, ne umpleam și flascurile dar de unde să știm. La un moment dat vedem înaintea noastră o alergătoare ce se sprijinea cu două mâini într-o botă ce semăna a toiagul lui Moise. Ne apropiem și ne dăm seam că era în dificultate. O întrebăm dacă e bine și ne spune că nu mai are apă de ceva timp și că e foarte deshidrarată. Am desfăcut bidoanele, și eu și Mihai și i-am pus apă de la noi, pe rând în bidon. Am vrut să-i spun să-și mai păstreze o gură că mai este un pic până ajungem la punctul de hidratare, dar înghițise deja apa toată inainte să apuc să mai spun ceva.
O lăsăm în urmă si ne pornim spre vârful Puzdrele. Ajungem pe vârf, după alți +900 de m diferență de nivel, dar de data aceasta întinși doar în trei km. Satisfacție maximă, bucurie și dopamină cât încape. Coborârea de aici până în șaua mică dintre Puzdrele Mari și cele Mici e cu niște bolovani, o parcurgem atenți să nu ne accidentăm și parcă din trei pași și cinci mișcări ajungem pe Puzdrele Mici. De aici vedem următorul punct de hidratare plasat în șaua dintre Puzdrele și Laptelui.
Mai admirăm în zare Pietrosul Rodnei, Munții Maramureșului după care coborâm însetați către punctul de hidratare unde surpriză, nu avem apă! Panică! Vrem Apă! Ni se dă o jumătate de flasc de care ni se spune să avem grijă până la șaua Gârgălău căci până acolo nu mai avem apă. Nervos, aproape pregătit să trag niște sfinți, mă pornesc în urcare pe Laptelui. Mă calmez repede și îmi zic că e un antrenament bun pe lipsă de apă și căldură și am oportunitatea să fac asta după 13 km cu +1800m așa că urcăm Laptelui până în vârf, uimitor de ușor, față de cum țineam eu minte acestă urcare din drumețiile mele prin Rodnei.
Alergarea până în Șaua Gârgălu, trecută pe vârful Galațului a fost de vis și reconfortană. Aproape de șa, Mihai, încărcat pozitiv de ritm și voioșie zice:”Ce vreme minunată! Unde e și ploaia anunțată la meteo?” Nu trec trei minute si din senin: ”Bum!!!”, un tunet! “Noa, Mihai, ți-a trebuit să cobești!”. Și încă o dată se confirmă că la +2000 altitudine vremea se poate schimba instant aproape din senin.
La izvor, doi voluntari ne fac refilul la flascuri și de data aceasta primim apă pe săturate și ne grăbim să trecem șaua să apucăm să coborâm din creastă înainte să vină furtuna. Reușim!
Pe drum ne întâlnim cu niște turiști la care le recomandăm să se întoarcă că urmează să vină vreme grea. Trecem și de lacul Știol, ne și realimentăm la ultimul punct de alimentare și începem coborârea cea mai tehnică și lungă din întregul traseu, coborârea ce duce direct spre Cascada Cailor.
Totul merge ca pe val. Îi dăm și tare dar și în ritm de siguranță. Reușesc să am o cadență de peste 220 de pași pe minut și simt că totul merge uns. Picioarele încă sunt ușoare și nici nu-mi dau seama dar deja am trecut și de Cascada Cailor.
Urmează tot coborâre, însă foarte alergabilă, pe un fost drum forestier. Încet creștem ritmul și pe km 25 reușim să scoatem un pace de 4:53 min/km. Pe ultimii cincizeci de metri, cu părere de rău, depășim un alergător și terminăm toți trei în șir indian, eu, Mihai și Gabi. Am funcționat azi, ca o mașină unsă. Ne facem poze, ne zbenguim și dansăm pe muzica de la start, în alergare ușoară încă zece minute pentru a ne face cool-down-ul.
Plini de endorfine, serotonine, dopamine ne simțim fantastic că am terminat sănătoși cursa. Chiar dacă nu a plouat, pe noi nu ne-a prins deloc furtuna, impermeabilii mei au respirat bine și s-au comportat excelent și pe vreme caniculară și în soare de cuptor. Aflăm că în creastă sunt alergători prinși de grindină și ne bucurăm când aflăm că în cele din urmă s-au întors cu toții fără probleme.
Da, am alergat printre stele!!!
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
Data cursei : 2022-09-24
Distanța și diferența de nivel : 111 km , 5237 m +
Locul obținut: 261, 46
Timpul Realizat: 25h05min
- hidratarea și nutriția, sfatul lui Robert să ajung la fiecare CP cu flascurile goale de apă a ajutat enorm, am făcut întocmai și n-am avut nicio problema
- nutriția, gelurile Maurten au fost excelente
- organizarea CP-ului împreună cu logodnica a funcționat foarte bine, m-a ajutat să mă mișc foarte repede în CP-uri, m-a așteptat la fiecare CP asistat cu mâncarea mea preferată și cu tot ce mai aveam nevoie
- echipamentul , Hoka Speedgoat 5 au fost excelenți pe rocile dure specifice sudului Franței
- antrenamentul specific cu elevație pozitivă a ajutat decisiv, până la finalul cursei am reușit să atac toate urcările în ritm bun
- organizatorii traseului au creat un bottleneck la începutul cursei în primul km prin punerea unei poteci înguste, ceea ce a dus la întârzierea cu cel puțîn o ora a celor mai mulți poziționați mai in spate la start inclusiv eu
- pe coborâre am simțit că pierd viteză comparat cu alți alergători, câștigăm pe urcare dar pierdeam pe coborâre
o pozitionare mai buna la start
- antrenament mai intens pe coborare
Nu am avut un moment greu, au fost mai multe momente și stări care apar la orice cursa dar peste care am trecut gândindu-mă la obiectivul principal, să termin cursa, no matter what.
La jumătatea cursei am ajuns după cea mai lungă urcare și coborâre a traseului, cu ploaie și noroi pe jos, încât adidasul era plin de noroi înăuntru și faptul că logodnica m-a așteptat la CP cu hainele de schimb, cu adidași și ciorapi curați, practic mi-a dat un reset pozitiv și am continuat cursa de acolo cu picioarele uscate și calde.
Starea generală era bună, fără probleme deosebite.
Tot echipamentul a fost folosit și și-a îndeplinit scopul cu brio, Hoka Speedgoat 5 au fost excelenți pentru tipul de teren din sudul Franței, amortizare excelență, protecție superbă a varfurilor și unghiilor degetelor pe coborâre, aderența pe stânci chiar și când plouă, aderența chiar și când sunt plini de nămol. Am fost puțîn trist că trebuie să mă despart de ei la jumătatea cursei dar nu mai puteam merge cu ei fiind plini de noroi. Perechea de schimb a fost un Salomon Ultra Glide, cu care nu m-am împăcat la fel de bine, am alunecat cu ei de câteva ori pe noroi, am simțit colțurile pietrelor mult mai evident prin ei, și pe coborari am simțit dureri in unghii
10
10
Am decis să merg la această cursa fiind în sudul Franței unde nu am ajuns niciodată, și era la suficientă distanță de cursa precedentă pentru a avea un antrenament corespunzător.
Robert a ajustat antrenamentul cu sesiuni de elevație pozitivă care s-au dovedit cruciale pentru a termină această cursa.
Cursa a fost una liniară, nu circulară, ceea ce a însemnat că a trebuit să fim duși cu autocarele, începând de la 3 dimineață, până la linia de start, care era situată la 111 km de Nișă, în adâncul munților din zona.
Ceva probleme organizatorice au dus la amânarea startului cu o ora și 7 minute, ceea ce a însemnat o ora în plus de așteptare în frig, emoții, plus o ora în minus de somn.
Norocoșii de noi, am prins fix în ziua alergării, a treia ploaie a verii din zona asta, și această ploaie măruntă nu a încetat pe 60% din parcursul traseului.
La start m-am poziționat mai în spate, crezând că nu va conta asta, că oricum pe traseu se așează în mod natural pozițiile între alergători, dar nu am luat în considerare faptul că organizatorii au pus încă de la începutul cursei o potecă single file, ceea ce a creat un ambuteiaj și o întârziere de o ora pentru mine așteptând să trec de acest loc.
În rest, am trecut prin CP-uri fără probleme, am mărșăluit prin ploaie, noroaie și stânci umede într-un ritm bun, nedescurajat de cele de mai sus.
Sfaturile lui Robert pentru organizarea la CP între mine și logodnica și-au spus cuvântul, amândoi am funcționat excelent, eu am comunicat nevoile mele și logodnica era pregătită dinainte cu tot ce aveam nevoie.
Din păcate, organizatorii au eșuat în a oferi un transport bun între CP-uri pentru echipele de suport, ceea ce a dus la frustrări, oameni rămăși prin munți fără transport. Din fericire, logodnica mea a reușit să ma poate susțînă la toate CP-urile stabilite între noi, ceea ce m-a ajutat enorm pentru a duce cursa la capăt, încurajările ei au fost decisive.
Norocul a fost că temperatura a fost foarte ok pe toată durata cursei în ciuda ploii, asta a ajutat foarte mult, fiind suficientă doar geacă waterproof care a ținut și de cald.
Schimbul de haine , adidași și ciorapi a ajutat enorm, parcă aveam alte picioare.
Nutriția cu geluri Maurten a funcționat până la km 70, după aceea nu am putut mânca nimic dulce, am savurat supă de tăiței caldă și sărată oferită în CP-uri.
Altfel, a fost prima cursa a mea de peste 100 km, sentimentul că nu se mai termină a fost pregnant începând de la km 80, nu înțelegeam cum mai vine încă un deal și încă un deal și nu se mai termină o dată cursa.
La finalul cursei, am avut ambiția să alerg pe ultimii 3 km de asfalt, eram deja la nivelul marii ajuns în Nișă în port și am găsit câteva resurse să pot alerga.
Și așa am terminat cei 111 km în 25 ore și 5 minute, cu răsăritul deasupra unui oraș superb numit Nișă.
Distanța și diferența de nivel : 51 km, 3300 metri diferenta de nivel
Data cursei : 2022-07-02
Locul obținut: 188 la general, 34 la categorie de varsta
A funcționat excelent planul de nutriție stabilit cu Robert, gelurile Maurten și-au spus cuvântul, de asemenea și planul de hidratare a fost calibrat la perfecție, am plecat cu 1 litru de apă și am avut suficient cât să ajung la fiecare checkpoint( la o temperatura medie afară de 15-18 grade, dacă temperatura crește peste 20-25 grade, cred că trebuie suplimentat cu plosca rucsacului). A mai funcționat și echipamentul avut și decizia să alerg doar în tricou și pantaloni scurți încă de la începutul cursei deși temperatura la ora aceea era de 8 grade.
Planul de antrenament a funcționat cum trebuie și datorită diversității puse de Robert, am putut susține un ritm decent pe zonele de plat și de gradient moderat( urcare și coborâre).
Am ajuns la concluzia că acei gummy bears de la Haribo trebuie să existe în viață mea în fiecare rucsac pregătit pentru ultra runs, pe lângă ciocolată neagră topită printre nuci și alune, mi-au uns sufletul fix când aveam nevoie mai mare de încurajare emotionalo-psihologică.
Că să nu uit, pentru mine cea mai excelență decizie a fost de a folosi ciorapi cu degete Injinji, împreună cu crema anti frecat între degete toate astea băgate într-un extra fabulos Salomon Ultra Glide, care și-a făcut treaba cu atâta minune încât nu am nicio bătătură, nicio bășică, nicio unghie neagră, zero dureri de piele la tălpi și picioare.
Nu a funcționat subsemnatul, a cărui vină este în totalitate pentru orice n-a mers cum trebuie.
În primul rând cel mai important lucru e că nu mi-am antrenat mușchii de la picioare suficient de mult pe urcări și coborari, și oricât am încercat eu să evit sala de sport, mi-am dat seama că nu am cum, trebuie să merg acolo pentru toate exercițiile specifice fiecărui mușchi.
Și din faptul de mai sus, a rezultat o deficiență majoră pe urcări și coborari.
Deși am început bine cursa și am ținut ritmul destul de bine pentru primii 20 km ( primii 50-70), la primul deal foarte abrupt am început să pierd teren și să fiu depășit de cei din spate.
Și asta nu ar fi fost o problema în sine dar din acest punct până la finalul cursei am fost depășit constant de alți alergători, depășit în orice fel de condiții, fie urcare, coborâre sau plat.
Și în toată perioada asta, de la km 20 până la final, am simțit că sunt cu mușchii la limita, mai mult nu voiau orice aș fi încercat să fac.
Altă problema majoră cred că a fost greutatea echipamentului, și e clar că sunt multe decizii de luat pentru a eficientiza greutatea totală, începând de la trekking poles, acum am unele de 300 grame în total, ori renunț de tot la ale folosi ori caut unele și mai ușoare.
Voi începe lucrul la sala de sport ptr picioare și trunchi, fără așa ceva nu cred că pot debloca următorul nivel la care aș putea fi.
Alt pas ar fi schimbarea echipamentului în ideea de al eficientiza, redus greutatea și numărul de lucruri luate la mine (fără schimbi de haine termice, baterie de rezervă , plosca de apă, etc)
Alt lucru care trebuie schimbat este nutriția, să fac un plan strict de ce, cum, cât, când mănânc, plus fără băuturi alcoolice cu o săptămâna înainte de cursă.
Cel mai greu moment a fost după o lungă urcare interminabilă, cu ploaie, vânt și ceață, și chiar și când am ajuns în vârful muntelui, tot am simțit deznădejdea supremă, fiind cu ceva probleme la stomac, mâinile înghețate și față biciuită de vânt cu stropi de apă reci.
Am găsit un colț adăpostit cât de cât de vânt, m-am așezat, am deschis un baton de alune cu ciocolată care mi-a mai dat o liniuță la viață, între timp parcă începeam să simt și degetele și am zis să continui, stătusem deja 2 minute.
Sincer să fiu nu am știut niciodată unde și când a fost jumătatea cursei, de teamă nu m-am uitat niciun moment pe timp și kilometri, de frică să nu-mi spună că mai am 1000 km.
Dar starea mea generală era stabilă deși cu mușchii de la picioare foarte încordați, foarte împietriți și care cu greu voiau mai mult decât ritmul actual.
Dincolo de picioarele împietrite, nicio problema avută la nicio altă parte a corpului, fără probleme de respirație, și asta m-a ofticat cel mai tare, că doar mușchii de la picioare nu mă lăsau să merg mai repede.
Nu voi mai lua plosca de apă, nici trekking poles, nici schimburi termice, nici protecții ptr pietre împrejurul adidasului, nici baterie de rezervă.
Geacă waterproof e de departe cea mai importantă piesă de echipament, bineînțeles pe lângă adidași și ciorapi.
Excelente bidoanele de apă Salomon, dintre care una dintre ele cu filtru de apă, bună decizie!
10
9
La această cursa am ajuns într-un mod absolut firesc din dorința de a ajunge să concurez la UTMB cel puțin la cursa CCC.
De anul acesta schimbându-se metodă de selecție la UTMB, necesitatea de a avea acele running stones obținute la curse de calificare, cu ocazia această am ajuns la acest Ultra Trail Snowdonia by UTMB, singură cursa de calificare din UK, și cum eu locuiesc aici a fost un no brainer să mă înscriu.
Toate bune și frumoase, Robert mi-a spus să-mi organizez două ture de recunoaștere al traseului, câte o jumătate de traseu la fiecare tură.
Am făcut prima tură, mi-am selectat jumătate de traseu, am terminat și tură într-un timp foarte decent, așa încât mi-a dat o încredere falsă că pot duce tot traseul foarte ok și am luat decizia că tură a două nu o voi mai face acolo cu cealaltă jumătate de traseu( proastă alegere pentru că a două jumătate era de fapt cea mai grea).
Ajunși în prima seară a evenimentului în ziua în care avea loc startul la cursa de 165km, o vreme absolut oribilă, încât după 10 ore de la începerea cursei, organizatorii au luat decizia foarte grea dar înțeleaptă de a opri cursa, lucru ce m-a panicat teribil în ideea să nu cumva să anuleze și cursa mea de a două zi.
Din fericire bărbosul din văzduh a ținut cu mine și vremea a două zi a fost fără de ploaie sau cel puțîn așa vedeam cu ochii în dimineață respectivă.
La startul cursei am făcut ce face fiecare alergător, am spionat pe toți ceilalți să văd ce echipament au, ce adidași au, m-au făcut să mă îndoiesc de 200 de ori de alegerile personale dar în fine, am trecut și peste asta.
Pornește cursa, încerc să mă abțin în a alerga foarte tare, să nu mă consum prea timpuriu, deși menținând un ritm decent și aproape de plutonul fruntaș.
Fast forward 20 km mai târziu și un checkpoint, știam că vine un deal interminabil, cu multiple vârfuri false, un deal dintr-ăla nemernic care te amăgește că cică “gata boss, aici e vârful” da’ de unde?
Aici am început să pierd teren și să fiu depășit de cei din spate, situație care a continuat până la sfârșitul cursei.
După dealul asta nesfârșit a urmat o coborâre abruptă încât talpicii din adidași s-au strâns în față încât mă enervau la alergat( notă mentală, de lipit talpicii de talpa)
După coborârea asta, a urmat o altă coborâre pe o potecă prin pădure cu nămol până la genunchi, nămol că ciocolată, am zis că rămân acolo cu tot cu Injinji, Salomon și labele piciorului cu totul.
Am ajuns la checkpoint care mi-a mai dat o liniuță la viață după coborârea asta aprigă, m-am spălat pe picioare, adidași, ciorapi și am așezat talpicii, și aprovizionare full, știind că va urmă partea cea mai dificilă, o urcare de jos până în vârful muntelui, acea urcare la care nici nu vrem să ne gândim.
Pe la jumatea urcării, a început să plouă împreună cu un vânt rece de pe versant și ceață, absolut oribil, eu mă știu cu probleme de circulație la extremități, evident că mi-au înghețat degetele de nu le mai simțeam.
După o urcare lentă și chinuitoare, ajung în vârf total demoralizat și fără niciun chef să mai fac ceva( se adaugă un discomfort la stomac).
Fast forward după alte trei urcări și alte trei coborari de pe același munte din toate direcțiile posibile, am ajuns la coborârea finală, o coborâre lungă de 7 km.
Printre alte dorințe ascunse ce nu vreau să mai experimentez este să merg/alerg pe poteci montane cu lespezi cu diferența de nivel între trepte de juma de metru, e absolut chinuitor ptr picioare, plus potecile aranjate cu pietre de un diametru de minim 10-15 cm, îți fuge piciorul printre ele în toate direcțiile, nu știi cum să aterizezi piciorul pe așa ceva.
Și de aici începe o coborâre lentă pe zonele mai abrupte cu încercări de sprint pe zonele mai plane.
Dar ce mă oftic cel mai tare e faptul că doar mușchii de la picioare m-au ținut pe loc, că să fiu mai precis, mușchii utilizați la urcare, respectiv și mai ales cei pentru coborâre.
Cea mai mare lecție din acest run este să mă antrenez pentru coborari cel mai intens, vreau să pot să zbor la vale, precum îi vedeam pe cei care m-au depășit.
Finalul a fost frumos, a fost că o ușurare imensă a sfârșitului unui mare efort și a unei neputințe de a putea alerga mai repede fie pe urcare, fie pe coborâre.
Am tras multe lecții și multe concluzii și singur am ajuns la ideea că nu merge cu “ei lasă că merge și fără aia”, ei bine nu, trebuie disciplină de fier și antrenat absolut tot corpul, începând cu creierul.
Cu aceste lecții sper să atac altfel următoarele 3 luni care mă despart de alt eveniment UTMB din Nisa, la cursa de 100 km.
13 iunie este zi liberă națională, așa că musai pe 12 merge o alergare serioasă, fie ea lungă, fie scurtă. Ești de acord? Atunci hai să descoperi unde îți recomandăm noi să alergi în acea zi.
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Maraton Scaunul Domnului este concursul la care îți propunem să ne întâlnim și pentru care avem și un cod de reducere de 10% (TRA10).
Zona de Start/ Finish este la doar 3 km (mers cu mașina) de intersecția drumului DN15 Reghin-Toplița cu drumul către Izvorul Dunca.
Pică într-o duminică (12 iunie), dar nu trebuie să-ți faci probleme. Luni e liber pentru toată lumea, deci zi de refacere după o cursă intensă.
1. 4 dintre probe sunt curse de calificare pentru UTMB!
2. Sustenabili și prieteni ai naturii
Alergătorii montani sunt printre cei mai mari susținători ai protejării naturii și în special a munților.
Și organizatorii Maraton Scaunul Domnului au la fel în plan, așa că ,,traista” în care vine kit-ul de participare e gândită încât să-ți fie partener mult după finalul competiției.
3. Primesti un voucher de 100 lei la allmountain.ro și reduceri la MobilaDalin
Voucher-ul allmountain.ro este valabil la toate colecțiile The North Face, Altra, Scott, Patagonia și Smartwool și este disponibil exclusiv online.
Valoarea reducerii la MobilaDalin diferă în funcție de proba la care alergi: 10% la 15 și 25km, 15% la 50 și 100km.
4. Tricourile sunt sigur în Top 5 cele mai colorate și interesante tricouri văzute la un concurs de alergare din România!
Daca vrei și tu unul, trebuie doar să te înscrii. Nu uita nici de codul TRA10!
5. Povestea din spatele concursului
Atunci când simți energia pozitivă dintr-o persoană sau un loc, încerci să descoperi mai multe. De aceea noi am vorbit cu Cristian, unul dintre organizatorii cursei, iar el ne-a spus povestea din spatele Maraton Scaunul Domnului. O găsești aici. E magică!
Noi ți-am povestit despre fiecare în parte, dar îți recomandăm să intri pe site, dând click pe proba care îți face cu ochiul. Astfel ești mai aproape de pagina unde te poți înscrie!
Ne-am convins până și noi pe noi, dar nu ne putem înscrie de două ori (deși două tricouri nu am refuza).
Până ne vedem la MSD, spor la antrenamente. Dacă ai nevoie de un antrenor, noi suntem aici.
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
31 atleți din 6 țări (România, Slovenia, Turcia, Macedonia de Nord, Grecia și Bulgaria) au alergat 2 ture de 5.25km/475m+, parcurgând în total 10.5km cu 950m+, sâmbătă, la Campionatul Balcanic de Alergare Montană. Echipa României a obținut medaliile de aur la echipe atât la feminin, cât și la masculin!
Rezultate complete aici.
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
Cum mi-a spus și Robert înainte de cursă: „Poți să faci o cursă bună, nu îți spun să câștigi, dar vreau să te văd în primii 3, și nu vreau să te aud că nu ți-a mers nutriția, că te-ai lovit la picior, sau că ți s-a făcut rău!”
Bineînțeles că realitatea a fost diferită de aceste planuri 🙂
Traseul cursei îmi place foarte mult, ne duce pe cele mai înalte trei vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosu Bistriței și Giumalău (de 2 ori), traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase.
Față de anul trecut, când am alergat la proba de 88 km, acum startul o să fie noaptea la 00:00, iar la traseu mai am de făcut o coborâre de pe Giumalău, în Valea Putnei, precum și o urcare înapoi pe Giumalău.
Pregătirea sezonului a început din februarie și a cuprins 230 de ore de antrenament, 2300 km alergați, 57000 m diferență de nivel adunați.
Am participat la concursuri pe parcursul cărora am crescut treptat distanța, concursuri precum Feleacu Running Hills, Maratonul Scaunul Domnului, Maratonul Via Transilvanica, Campionatul Național de Ultra Alergare din cadrul Primavera Trail Race și Bucovina Ultra Rocks.
În toată perioada asta de pregătire, pe lângă îndrumarea antrenorul meu – Robert și ajutorul colegiilor alergători, am avut un sprijin necondiționat și din partea familiei, fapt care m-a ajutat și mă ajută foarte mult.
Nu este ușor să te trezești aproape în fiecare duminică fără soț lângă tine, pentru că el face antrenament undeva pe coclauri, de la 5-6 dimineața sau să faci programul familiei după antrenamentele lui ori să nu te poți baza pe el 3-4 zile, că e la un concurs undeva prin țară, și multe altele.
De data asta, la Câmpulung Moldovenesc am ajuns joi seara, am avut timp să fac planul de cursă și nutriția.
Conform punctajului ITRA, am fost al patrulea, am încercat să mă concentrez doar pe ce am de făcut, mi-am propus să termin proba în 17 ore (dacă totul merge bine) sau, în cel mai rău caz, 18 ore.
În mare parte, traseul îl cunoșteam, știam unde o să trag și unde o să merg constant, nutriția a fost pregătită mai bine decât la oricare cursă de până acum, practic totul era gata pentru o cursă reușită.
Vineri după-amiază, m-am întâlnit cu Gicu și cu soția lui, Diana, care urma să-l ajute la punctele de control cu nutriția; mi-a oferit ajutorul ei la punctul de control Rarău 1, Rarău 2 și Rușca.
Teoretic, la Valea Putnei ar fi trebuit să am un avans mai mare față de Gicu, iar Diana nu mă mai putea ajuta.
A fost o veste minunată, nu mai trebuia să car toată mâncarea cu mine pe prima partea a cursei! Plus că este un mare ajutor când cineva te așteaptă într-un punct de control și știe ce are de făcut, astfel încât să te pună rapid înapoi pe traseu.
Am luat startul la ora 00:00, eram în primul val, așa cum am fost ordonați conform punctajului ITRA.
A mers super bine totul, până la primul punct de control, de unde am început să am crampe abdominale foarte intense, am lăsat-o mai încet, oricum urma prima urcare pe Rarău.
Aproape o oră nu am mâncat nimic, pentru a vedea dacă mă lasă durerea, apoi am reînceput ușor nutriția, cu un baton de ovăz, să văd dacă funcționează. Bineînțeles că nu a funcționat.
Am ajuns pe Rarău, Diana m-a așteptat cu pachetul pentru următorul tronson, am luat apă și am plecat; cam buimac, ce-i drept, dar am continuat.
Când am ajuns în Cheile Moara Dracului, după o mică rătăcire, m-am întâlnit cu Gicu, care, spre surprinderea mea, parcursese mai mult decât își propuse inițial. M-a întrebat dacă mă simt bine (într-adevăr, arătam cam nasol), apoi am început să alergăm împreună.
El se simțea foarte bine, era în avans față de ce a stabilit, eu mă simțeam rău și am fost în urma planului meu, așa că am decis că mergem împreună, astfel încât să facem un timp de 18h – 18h:30min, dacă ținem ritmul.
Când am ajuns pe asfalt, în Slătioara, de-abia puteam respira din cauza crampelor și durerilor, număram pașii până la punctul de control și, sincer, nu știam ce să fac, eram la începutul cursei și aveam probleme serioase cu digestia.
Gicu nu m-a lăsat, m-a convins că mă pune pe picioare dacă ajungem la CP.
Exact așa a fost!
Am stat câteva minute, am mâncat puțin chips și mi-am adus aminte de Robert, care mi-a zis de ghimbir ca remediu pentru stomac; am băut rapid sticluța cu suc de ghimbir și am pornit către Rarău, prin Codrul Secular.
Mi-am propus să mănânc orez pe urcare, alternat cu gel Spring, să dau stomacului mâncare cât mai simplă, să-și revină. Într-adevăr, nu au fost suficienți carbohidrați pentru efortul depus, dar a fost mai mult decât nimic.
A funcționat.
După ce am sărit peste zeci de copaci doborâți în Codrul Secular și am înaintat foarte greu (nu este permisă intervenția omului în Codrul Secular, este rezervație naturală. Copacii mor în picioare, se descompun și oferă hrană pentru generațiile viitoare. În România, nu mai există astfel de păduri de rășinoase, aceasta fiind a doua din Europa, după cea din Germania), am ajuns pe Rarău, a doua oară.
Am prins un răsărit incredibil de frumos aproape de vârf, m-am umplut de energie și abia am așteptat să ajungem la CP, unde Diana ne aștepta eroic, aproape înghețată, dar cu zâmbetul pe buze. Am realimentat și am pornit în fugă către Zugreni.
Ne-am simțit foarte bine, am reînceput să mănânc aproape conform planului și am alergat într-un ritm bun până în Zugreni.
Următorul vârf pe listă a fost Pietrosu Bistriței. Am decis, împreună cu Gicu, să-l urcăm la un ritm de 25 min/km, ca să ne încadrăm și cu coborârea și să ajungem la 10:00 în Rușca.
Am reușit să ne încadrăm, m-am bucurat că stomacul funcționa la 70% din capacitate, dar având în vedere că toată noaptea am alergat în iarbă udă și în șosete ude, am început să simt apariția bășicilor în tălpi. Vorba lui Robert mi-a răsunat în cap „Într-un ultra te simți bine? Îți trece. Te simți rău? Și asta îți trece!”
În Rușca am stat puțin mai mult, am schimbat pantofii, am mâncat câteva guri de supă, pepene, chipsuri și orez, apoi am pornit la drum către al treilea vârf, Giumalău.
Deja a început căldura, stomacul a fost cam plin și parcă iar nu am făcut bine ceea ce am făcut cu mâncarea.
La fiecare pas simțeam cum mă lasă energia, am avut un deja-vu când, anul trecut, exact pe această urcare, am avut aceeași problemă.
În loc de 1h:45min, am făcut 2h:10min până sus; abia înainte să ajungem în vârf mi-am revenit.
Am mâncat pepene și am luat-o la fugă până în Valea Putnei.
De aici urma iadul, am pornit către Giumalău, deja erau vreo 32 de grade, soarele ardea destul de tare, aflasem de la Gicu că nu este apă până în CP, nici pădure prea multă, și am luat cu noi toate flaskurile pline cu apă.
Deja știam că nu avem cum să ne încadrăm în 2h:30min pe acest segment, din cauza căldurii; am estimat că vom reuși să urcăm într-un interval de 2h:45min – 3h.
Apa ce o aveam se evapora la fiecare pas, căldura deja era insuportabilă, pădure… nici vorbă.
Când am ajuns în baza crestei, se vedea cât mai avem de mers până când ajungem pe Giumalău. Ne uitam cât de puțină apă mai avem și ne-am demoralizat total.
Din Valea Putnei, a venit cu noi și Marius. Am găsit puțină umbră și ne-am așezat câteva minute să ne revenim. Toți trei am fost doborâți din punct de vedere psihic și fizic, ne depășiseră deja șase concurenți pe acest segment, timpul trecea și noi parcă ne târam pe urcarea unde trebuia să alergăm sau măcar să facem powerhike.
Apă nu mai aveam, nu puteam mânca fără apă, tălpile mele…. mai bine nici nu îmi aduc aminte. Singura șansă era să ajung pe Giumalău.
Atunci m-am hotărât că nu o să mă opresc, orice s-ar întâmpla.
Am pus gândurile mele pe pauză, am băut ultimele picături de apă și am pornit cât de tare am putut. Gicu și Marius au rămas în urmă, mai târziu am aflat că au abandonat când au ajuns pe Giumalău.
Am ajuns în CP! Mi-a luat aproape 3h.
M-au ajutat voluntarii să-mi recapăt puterile, am pus apă în flaskuri, am mâncat pepene și sare, apoi am pornit către Transrarău, împreună cu prima fată de la proba de 88 km. Încercam să țin ritmul cu ea, dar m-a consumat destul de tare ultima urcare și am lăsat-o să meargă înainte.
Digestia a început să funcționeze iar, după pauza pe care am avut-o, dar pe coborâre simțeam durerea deja insuportabilă în tălpi, nu puteam înainta cum îmi doream, dar nici nu voiam să forțez, riscând o accidentare.
În pădure, am scos telefonul pentru a-l pune pe silent, deoarece suna într-una și am dorit să îi dau de veste soției mele. I-am trimis o poză cu mine și i-am zis că sunt cam praf, că m-a distrus căldura și că m-au depășit mulți și nu mai sunt nici în primii 10 clasați.
Ea m-a încurajat, spunând că nu mai am mult, că eu sunt bun pe final de curse și sigur voi reuși, nu de aceea m-am antrenat atâta timp și am parcurs atâta drum, ca să mă dau bătut tocmai acum, spre final.
Mi-am adus aminte de fiul nostru cel mic, care mă așteaptă după fiecare cursă și mă întreabă de medalie, nu puteam să-i dezamăgesc. Aceste minute mi-au dat atâta energie, cât nu poate să-mi dea niciun gel din lumea asta!
Cu ochii înlăcrimați, am împachetat telefonul și am început să alerg. Am alergat cu un ritm susținut și mă simțeam bine!
Am început să mănânc, la fiecare 30 minute, orez alternat cu geluri care știam că îmi pică bine.
Începeam să depășesc concurenți, unul după altul, nici mie nu mi-a venit să cred că mai am putere să alerg în ritm constant, la deal și la vale.
Abia am așteptat Runcul :). În nici 1h:30min am ajuns la baza Runcului.
Am băut cola și am început să înfrunt ultimul obstacol până la finish! 1.5km cu aproape 400 m diferență de nivel pozitivă.
Peste 45 minute, la linia de finish mă așteptau Paul și Iulia, viitoarea soție a lui Florin (colegul de antrenament de la Trail Running Academy).
În 19h:55min am reușit să parcurg traseul și să termin pe locul 6.
19 ore și 55 de minute în care iar am învățat multe despre mine, despre corpul meu, mintea mea și mai ales despre cât de mult contează sprijinul oamenilor care ne înconjoară.
Într-un ultra, ca și în viață, apar multe situații care ne împiedică să înaintăm în ritmul dorit; toate aceste situații trebuie rezolvate, altfel ne doboară și alegem scurtătura reprezentată de abandon.
Încă de la începutul cursei, mi-am propus că, orice s-ar întâmpla, doresc să merg mai departe, să găsesc soluții la situațiile apărute și să-mi demonstrez că sunt capabil să pun pe pauză mintea, atunci când îmi spune că nu mai pot, nu merită, doare sau cine știe ce mai inventează ea.
A fost mai ușor să reușesc asta cu ajutorul celor din jurul meu, cu sprijinul familiei, al antrenorului meu – Robert, al colegilor de alergare, mai ales al lui Gicu – care m-a încurajat la Slătioara, al Dianei – cea care ne-a așteptat în punctele de control, al Iuliei – care m-a ajutat să mă spăl la picioare și să-mi revin după cursă și al voluntarilor, care au fost minunați.
Fără sprijinul lor necondiționat era mult, mult mai dificil, iar pe această cale doresc să le mulțumesc! Și ei fac parte din poveste și din reușita concursului.
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Cum îți setezi Zonele de Efort? Ce sunt Zonele de Efort calculate în funcție de pragul lactic.
Te-ai apucat recent de alergare? Citește în acest articol răspunsul celor mai frecvente întrebări la inceputul carierei de alergator.
Feedback Post Curse Marius Iorga, atelt TrailRunning Academy din 2020, antrenat de Robert Hajnal
De ce unii alergători pot urca 1.000 de metri în alergare în 35-40 minute, în timp ce alții se chinuie cu aceași diferență de nivel pentru câteva ore?
Stabilim obiective și drumul pe care trebuie să-l urmezi ca să le atingi.
În 48 de ore, antrenamente personalizate la tine pe ceas
Suntem experți în a fi eficienți și a nu te accidenta.
Am pregătit + 100 atleți și am reușit să îndeplinim alte sute de obiective.
Nemulțumit de colaborare?
Îți returnăm banii.
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
We set goals and the path you need to follow to achieve them.
In 48 hours, personalised running workouts on your watch
We're experts at being efficient and not getting injured.
We trained 100+ athletes and managed to achieve their goals
Are you unhappy with the collaboration? We'll give you your money back.
At the end of each month, we send out a newsletter that keeps you up to date with important events in the running world, gives you training ideas, and motivates you for your next competition.
Please select a template first