Înscrierea pentru prima ediție a XRace am făcut-o din 3 motive:
- profilul cursei (47 km cu 2200 m elevație formate din 2 urcări lungi și 2 coborari lungi și alergabile) ideal pentru un bun antrenament;
- zona – Munții Siriului, una necunoscută pentru mine unde nu am mai alergat până acum ;
- Edi Harjoi, unul dintre organizatorii cursei, un garant atât pentru o organizare cu simț de răspundere (Istrita Escape rămâne o cursă de suflet pentru mine) cât și pentru trasee ce merită descoperite.
Alegerea s-a dovedit una inspirată. Din mai multe motive.
Aceste curse le-am gândit împreună cu Robert că antrenamente pentru UTMB (cursa lungă, de 170 km la care voi participa la finalul lunii August 
) în care să mă concentrez pe 3 obiective principale : nutriție, hidratare și găsirea de soluții pentru problemele ce pot apărea în cursă.
După experiență Transylvania 50 unde chiar dacă timpul final a fost unul bunicel (9 ore 46 minute, locul 114 general din 400+ concurenți) dar nutriția nu a funcționat deloc în a două jumătate a cursei, în următoarele două curse obiectivele s-au redus la 2 : hidratare și nutriție.
La Brașov Marathon planul a funcționat bine și nu am avut probleme deloc pe tot parcursul cursei. Să fi găsit soluția ? Sau doar o coincidență având în vedere că și vremea a fost una ideală pentru alergat, cu doar câteva porțiuni mai caniculare.
Pentru XRace, obiectivele trasate au fost simple „nutriție, hidratare, feeling’’.
Simplu, nu-i așa ?
Mai pe românește ce a vrut să zică Robert nu e „mănâncă ce și cât îți place, bea ce vrei și simte-te bine că orice român iubitor de grătare care merge la munte”. Nuuuuu ! De fapt dezlegarea ghicitoarei din spatele enigmei sună mai degrabă ceva de genul : bea preventiv, puțin și des, nu mai uită de electroliți 😀 , mănâncă pe urcări și nu numai geluri ci și solid și nu mai forță nici pe urcări, nici pe coborari.
„Feeling-ul” ăla decodat sună cam așa „urcă întins și fără oprire, atent să nu urce heart rate-ul, la fel și pe coborari, apasă pedala, dar să nu sară inima din piept’’.
Cu aceste obiective în minte, testate în mare parte la Brașov Marathon, am luat startul în cursa, undeva pe la jumătatea grupului de alergători.
Primul kilometru din cursa este unul foarte alergabil, de-a lungul lacului de acumulare, motiv pentru care s-a început destul de tare. Chiar dacă am început ușor, fiind depășit de mulți, tot a ieșit un 5 pe mie.
Și a început urcarea. Vreo 7 kiometri jumătate cu puțin peste 1000 m elevație. Un fel de Jepii Mari, puțin mai ușor. Cel puțin după media de elevație/km. Cam așa părea din profilul de pe site. Înarmat cu răbdare, pași mici și cadența mare am început urcarea drumului forestier, foarte lat și care șerpuiește când la stânga, când la dreapta, dar doar în sus.
Primul test, după vreo 10-15 minute de urcare: unde se grăbesc toți cei care trec pe lângă mine alergând ? Să vină din spate vreun urs ? Mai degrabă adrenalină începutului de curse, în care mulți cad pradă pentru că mai târziu să termine benzină și să o ia la pas ? Oare o mai fi cineva în spatele meu ?
Prea multe întrebări.
Ceasul arată că sunt în grafic și asta e tot ce contează. Urc cu medie de puțin peste 9 minute pe kilometru și asta înseamnă că în vârf voi ajunge cam după o ora 45 minute de la start. Încet, încet încep să mă încălzesc, în loc de oboseală în picioare simt prospețime și deși de la un kilometru la altul crește elevatia, susțin ritmul și încep să depășesc pe traseu concurenți unul câte unul.
La primul CP beau 2 pahare de apă rece de izvor și plec repede mai departe. Merge bine și încep să măresc ritmul. O urcare abruptă pe o potecă alunecoasă de pământ negru ce șerpuiește printre copaci tineri cu crengi ce aproape se unesc și la ieșirea din pădure se vede vârful în depărtare. Și până pe vârf se vede și șirul de concurenți pe potecă. Efectul vizual îl simt mai puternic decât cel al ultimului gel și măresc cadența. Încet încet încep să depășesc și cu fiecare concurent depășit parcă primesc câte un boost. Nu vaccin ci adrénaline ! 😀
Ajung sus în vârf după o ora 40 de la start, împreună cu Robert ! Începe coborârea lent spre al doilea CP, el îi da mai tare, eu merg după feeling 
. Ajung la CP umplu flaskurile de apă, beau 2 pahare de Cola și mănânc 2 sferturi de portocale. Boom ! Mă simt că veverița din Over the Hedge !
Începe coborârea lungă de vreo 17 kilometrii până la a două urcare. Viteză crește, inima rămâne jos, așa că bag și a cincea pe drumul plin de nisip, smocuri de iarbă și pietre. Îl ajung din urmă pe Robert la începutul Drumului Nemților. Mi-l amintesc din descrierea lui Edi de la ședința tehnică ‘’aveți grijă că este foarte tehnică porțiunea’’.
Gravitația mă presează, Robert bagă și el, viteză crește încet dar sigur. Trec în față, verific pulsul : e jos. Bag a șasea și pun pe pilot automat. Privirea în față, văd urmatoarii 3-4 pași și alerg stânga -dreapta în funcție de cel mai bun și sigur traseu găsit. Kilometrii trec, ritmul rămâne, cvadricepsii sunt incalziti și bine, gleznele nu dau semne de instabilitate pe pietrele umede.
Kilometrul 18. CP 3, refill cu apă, într-un flask pun o pastilă de electroliți. Repet ce am făcut la CP anterior : 2 pahare de cola și 2 sferturi de portocale. Același efect : energie maximă și picioare fresh.
Continuăm alergarea spre următorul CP la vreo 9 kilometrii depărtare din spusele voluntarilor. Coborârea nu mai e așa abruptă, mai degrabă un plat fals, dar merge bine. Undeva între 5 și 5 :30 pe km.
După vreo 4 kilometri începe ploaia. Timidă. Câteva picături. Apoi puțîn mai multe. Ideal de alergat pe ploaia asta măruntă, că o boare. După vreo 10 minute îi da tare dintr-o dată. Ne punem rapid foitele și plecăm mai departe. Bineînțeles că după 5 minute se oprește și apare soarele. Bagă foitele la loc
Ajungem la CP la km 26. Aplic tactică Nea Puiu care nu schimbă echipa câștigătoare: 2 pahare de apă, 2 sferturi de portocale, flask-uri umplute și începe a două urcare.
Aceeași tactică : pași mici, cadența mare, ritm stabil și susținut, fără opriri. De dată asta ritmul parcă e mai rapid că la început. Clar e de la Cola, toată ziua după fiecare CP am plecat de parcă apasasem butonul de Reset.
Începe ploaia din nou. De dată asta direct torențială. Punem foitele din mers și eu și Robert. El nu se simte prea bine. Îi dau Pepsi Twist pe care îl carasem ‘’just în case’’. Se simte mai bine și continuăm urcarea în ritm constant. După vreo 2 kilometrii rămâne puțîn în urmă : ‘’du-te că te ajung imediat’’.
Plouă din ce în ce mai tare, noroc că suntem prin pădure și mai atenuează. Drumul șerpuiește printre copaci, traseul e perfect semnalizat, chiar și pe ploaia asta nu ai cum să te rătăcești. Punctele albastre sunt la fiecare cotitură, din maxim 50 în 50 metri.
Pe la kilometru 32 simt că începe să îmi vină greață. Știu sentimentul la Transylvania 50 când mi-a dat bătaie de cap vreo 15 kilometri și nu am mai putut să beau sau să mănânc nimic. Din fericire de dată asta nu sunt în câmp deschis sub soare puternic ci în pădure pe ploaie torențială. Așa că reduc viteză și verific heart rate-ul des până ajunge sub 130bpm. Viteză scade, iar sentimentul de greață nu crește. Rămâne incipient. Cotinui cam 1 kilometru jumate să urc prin pădure într-un ritm ce mi se pare de melc, mă uit în jos, Robert e la vreo 200 de metri dar cu toate astea nu se apropie de mine.
E clar că nu numai eu sufăr.
Ies din pădure, ploaia se oprește și mă opresc să îmi dau jos foița. Se vede vârful și șirul de câțiva alergători care urcă și cotesc la dreapta. Toți par să se miște încet. Pare că mi-am revenit. Mă uit după Robert, nu apare și o iau încet înainte.
Mai depășesc vreo 2 pe urcare și ajung la Lacul Vulturilor. Jos se vede CP-ul. Repet strategia plus 2 bucăți de negresă de casă. Boom *3.
Ajunge și Robert când plec din CP. Este ok.
Încep urcarea spre Vârful Malaia. Potecă este plină de smocuri de iarbă ude de la ploaie, dar oricum am piscină în pantofi. Urc întins în ritm constant și până sus pe culme ajung din urmă 3 concurenți.
Partea de culme alpină e superbă, cu vedere în dreapta spre Lacul Vulturilor iar în stânga cu alte culmi și cerul albastru plin de nori albi. O coborâre destul de abruptă de vreo 5-600 m până la următorul CP. Repet ritualul zilei și de aici mai sunt vreo 10-11 kilometrii de coborâre până la final.
Plec cu a 3 de pe loc, urmează o urcare scurtă până la Cruce și de acolo bag a cincea pe potecă ce intră în coborâre în pădure. Imediat vine a șasea și viteză crește. Depășesc câțiva concurenți și îi dau mai departe. Nu mă interesează să depășesc concurenți ci să îi dau cât mai tare. Evoluția vine când forțezi limitele și nu simt oboseală în picioare.
Terenul este unul destul de tehnic cu pământ argilos și alunecos, pietre și multe cioturi de rădăcini de copaci.
Merge bine, mult mai bine că la Brașov acum o săptămâna.
Valea Neagră. Gata cu alergarea. De acum drumul e o mare mocirla, pe un drum argilos pe care principalul obiectiv este păstrarea echilibrului. Caut pietrele că să le folosesc că și opritoare, mă rezem în bețe și pe unde este posibil merg pe lângă drum, pe frunze. În față mea mai sunt încă 2 alergători care merg și ei bine și țîn aproape. Echilibrul e din ce în ce mai greu, nămolul mai adânc și mai alunecos, iar gaiterele (ce inspirat am fost să le iau) tencuite bine de jambiere cu adezivul mocirlos.
Pe traseu depășim alergători întârziați de la semi care se mișcă cu mare grijă și foarte încet. La un moment dat ajung la un pod unde două concurente de la semi caută idei pe unde să treacă peste șanțurile cu nămol și apă. O iau direct prin mijloc dar alunec pe o piață din apă și aterizez cumva în bețe. Nu îmi dau seama cum nu am aterizat pe burtă în transeu. Sar mai departe și mai în față văd 2 voluntari care îndrumă spre o potecă ce iese de pe drumul nămolos. Nămolul însă e la fel.
Drumul mai coboară câteva sute de metri apoi parcă unghiul devine mai lin. Chiar dacă e la fel de alunecos, riscul de alunecare e puțîn mai mic și mărim viteză. Unul dintre băieții din față mea a luat-o bine înainte.
După ce ieșim din zona nămoloasa vină una pietruită. Bag iar a șasea. După câteva sute de metri se văd turiști care urcă : ‘’încă vreo 900 de metri până la finish’’.
Pedal to the metal!
Se vede zona de finish și alerg ultimul kilometru muuult mai rapid decât pe primul.
Trec linia de finish cu sentimentul că mi-aș fi dorit să mai fi fost vreo 5-10 kilometri alergabili.
Primesc medalia și o doză de carbohidrați Ursus.
Îl felicit pe Edi pentru organizarea impecabilă (trasaj ireproșabil, CP-uri cu de toate pentru toți, atmosfera excelență iar traseul superb).
După vreo 4 minute ajunge și Robert.
Aflu că am terminat în 6 ore 39 minute pe locul 34 Open și 12 la categorie din 93 finisheri.
Rezultatul este mult mai bun decât cel de la Transylvania 50, iar partea de nutriție este pe calea cea bună. Până la UTMB mai am două luni jumătate în care să mai testez și să să pun la punct cel mai bun plan de nutriție. Sigur Cola va fi parte din el.
Analiză finală a obiectivelor :
Nutriție – 90%,
Hidratare – 95%,
Feeling – 150% and loading
Cât despre XRace … ne revedem la anul cu siguranță
