Publicat pe 2 comentarii

“Trust Gives Power!” Povestea lui Cosmin Lambā de la Bucovina Ultra Rocks (Locul 1) cursa de 88 kilometri

Devino un atlet mai puternic, mai rapid, cu risc minim de accidentare.

“Trust Gives Power!” Povestea lui Cosmin Lambā de la Bucovina Ultra Rocks (Locul 1) cursa de 88 kilometri

Photo: Sbiera Laurentiu pentru Bucovina Ultra Rocks

Cea mai așteptă cursă a anului! Pentru cursa asta m-am antrenat 9 luni. 

Bucovina Ultra Rocks urma sa fie highlight-ul acestui sezon pentru mine și sunt convins că și pentru alți participanți acum că am trait experiența acestui eveniment.

M-am antrenat mult și din greu pentru cursa asta, dar initial doar cu scopul de a o termina. Știam că e o cursă foarte grea, mi s-a repetat în nenumerate rânduri. Chiar Robert m-a întrebat de câteva ori dacă răman la 88K. M-a pus pe gânduri întrebarea lui, dar am rămas ferm pe alegerea facută, plus că rezultatele de la cursele lungi din sezon mi-au întărit dorința de a participa și mai tare.

Mărturisesc că mi-a fost frică de această cursă. Din mai multe motive…că e grea, că n-am alergat niciodată atâția km, dar și pentru că undeva în adâncul sufletului nu voiam să fie ăsta un eșec al sezonului.

Obiectivul începea să se schimbe pe măsură ce se apropia ziua cursei. Progresul meu de anul ăsta m-a făcut din ce în ce mai încrezător, dar nu atât de încrezător încât să scap de temerile că poate nu reușesc să termin cursa, ori că o termin cu un rezultat dezamăgitor.

Am început cu câteva săptămâni bune înainte să mă gândesc la strategia de cursă și am studiat fiecare participant din lista disponibilă pe site. Firește că am exclus dintre adversarii mei pe Robert Hajnal și Pau Capell, două nume grele care se aflau pe listă.

Ar fi fost o mega onoare pentru mine sa alerg în aceeași cursă cu doi dintre cei mai muni alergători din lume, dar recunosc că m-am bucurat când am aflat că totuși s-au mutat la cursa de 48K.
M-am bucurat pentru că obiectivul meu se sculpta ușor ușor din dorința de a termina cursa în dorința de a face o surpriză placută. Și fără Robert si Pau competiția era mai aproape de nivelul meu.

Frica s-a reinstalat atunci când au apărut așteptările mari cum că am șanse să termin cursa pe podium, primul care m-a provocat la asta fiind chiar Robert. Încurajările și încrederea lui în mine mi-au dat o mega satisfacție care m-a împins cumva în dorința de a scoate un rezultat excelent. Dar aveam mixed feelings pentru ca frica de cursă nu dispărea nici cum. Nu reușeam să îndrăznesc să sper la un asemenea rezultat.

A fost prima cursă în care mi-am calculat fiecare aspect logistic, având în vedere că urma să am și crewing făcut de Laura și erau multe lucrui de pregătit.

La Câmpulung am întâlnit mulți oameni, mulți TRA-iști, și de la prima oră a dimineții de Vineri a fost un vibe fain care m-a motivat și mai mult.

Presiunea a crescut și mai mult când am aflat că și alți oameni au aceleași așteptări de la mine, ba chiar unii m-au întrebat: tu caștigi mâine? Mărturisesc că am avut o noapte grea și agitată înainte de cursă…

N-am dormit prea mult și nici măcar adânc cu o noapte înainte, așa că m-am trezit nerăbdător la ora 04:40.

Cursa începea la 06:00.

Încă nu reușisem să mă dezmeticesc când am ajuns la start, așa că am pornit la o încalzire de vreo 10 minute înainte.

Ora 05:57, mă așez la Start lângă Gicu la care îi urez succes.
Ora 06:00, nu mai e cale de întoarcere, cursa a început!

Am rămas surprins, ritmul cu care s-a pornit era lent, nu mai participasem la nici o cursă cu asemenea start, mi s-a parut wow! Urcam prima pantă spre direcția Runcului și puteam să alerg la nivel conversational.
Mă îndreptam ușor spre primii 2-3 alergători fără să depun vreun efort prea mare. În gândul meu suna cam așa: Pai dacă așa se aleargă înseamnă că am șanse la podium.

Cred ca după 2 km eram deja în grupul de primii 3 oameni, m-am bucurat și când s-a apropiat Paula Dogaru să mă salute și am chat-uit preț de câteva minute.

După ce s-a îngustat poteca și am intrat în pădure parcă s-a accelerat puțin ritmul, dar nu ceva de speriat. Eram 4 care luasem avans și stăteam destul de apropiați.

Pădurea era minunată la ora aia și sălbăticia prin care treceam parcă mă încărca cu mai multă energie de care aveam nevoie pentru restul zilei.
Am întâlnit și căprioare pe care presupun că le trezeam din somn de apăreau așa de nicăieri.

Pe la jumatea traseului înainte de prima urcare pe Rarău m-a abordat Emanoil Apărece care m-a întrebat dacă eu sunt Cosmin Lambă. Surprins i-am răspuns ca da, am făcut cunoștință și din vorbă în vorbă aflu că știa multe lucruri despre mine și că știe că sunt bun și m-a felicitat :)) mi-am mai luat un pic de energie și de la el.

Am rămas împreună și am ajuns primii sus pe Rarău unde mă aștepta Laura cu reîmprospătarea. Mă simțeam super bine la km 14, mâncasem tot ce am avut la mine, dar nici nu am tras prea tare. Am ajuns cam cu 10 min mai târziu decât planul.
Am stat în post 1 min cred și am pornit pe coborârea spre Slătioara.

Traseul mi s-a părut super fain prin Moara Dracului, pădurile pline de mușchi și gălbiori, eram foarte entuziasmat de ce văd!

A doua urcare pe Rarău însă m-a solicitat destul de tare, multe obstacole, trunchi de arbori căzuți peste care trebuia să sărim, și am mărit și ritmul pentru că Emanoil a rămas un pic în urmă când am ieșit iar din pădure, și am zis ca poate e momentul sa mă depărtez puțin. Asta cred că fost prima greșeală, pentru că aproape de vârf am lăsat-o moale și m-a și prins din urmă, deci energie irosită degeaba până acolo. Apoi am și greșit amândoi puțin traseul de urcare pe vârf.
Mi-am zis atunci că nu e încă momentul să trag pentru distanțare și că o să mai alerg în ritmul lui vreo 20 km.

Km 34:  nutriția merge bine, încă nu sunt obosit, doar un pic solicitat de ultima urcare.

După ceva dificultăți de a urma marcajele la coborârea de pe vârf, am început să mă simt mai bine decât eram după ultima urcare și parcă simțeam nevoia sa-l forțez un pic pe Apărece așa ca am mărit ritmul, dar numai cât sa-l țin aproape de mine fără să mă distanțez.

A urmat apoi coborârea prin albia râului unde eu m-am odihnit și distanțat (mie îmi plac coborârile tehnice), iar după ce am ieșit în forestier am mărit pace-ul la 4:30-5:00 la mie. Din spate venea și Apărece care m-a prins din urmă iar. Atunci am înțeles ca de fapt și el se folosea de ritmul confortabil și mi s-au derulat în minte momentele de dinainte în care mă tot invita să trec în fața lui. Am înțeles că am un adversar puternic și că e momentul să atac.

La CP Zugreni (km 42) el s-a oprit să ia apă, însă eu am continuat pentru că pe Rarău 2 primisem 3 flaskuri de la Laura și încă aveam 2 pline plus ceva apă în al treilea.

Am speculat momentul și am zis că trebuie să mă distanțez.
Dar a fost o decizie pe care aveam sa o regret mai târziu, deci făcusem a doua greșeală.

M-am dus tare în față, iar când am ajuns la asfalt m-am blocat pentru că nu știam in ce direcție să o iau. Nu vedeam marcaj iar track-ul de pe ceas nu mă prea ajuta.
Am decis să fac stânga la vale, dar nevăzând nici un alt marcaj am decis sa mă întorc după vreo 200m. Atunci l-am zărit pe Apărece cum gonea dinspre forestier la dreapta pe asfalt. Pffff, am dat tare la deal să îl prind din urmă pentru că știam că urmează urcarea spre Pietrosul Bistriței și nu voiam sa îi las avans.

L-am ajuns la poarta de la capătul podului și l-am surprins că vin din spate, părea și el cam dezorientat de ce se întâmplă și l-am simțit și un pic obosit.

Urcarea spre creastă a fost foarte grea, dar mi-a plăcut foarte mult natura, plus ca ieșirea în creastă a fost pur și simplu o recompensă pentru mine. 

Priveliștea era minunată, mi se părea ca sunt pe o bucată de traseu din TMB după Champex Lac spre Fenetre d’Arpette cu multe tufe de afine si merișoare, plus că luasem și avans, Apărece rămăsese deja mult în urmă.

Decizia sa nu mă opresc la ultimul CP sa fac refill la apă era deja regretată sus în creastă pentru că mai aveam foarte puțină și gelurile nu intrau fără. Mai mult, deja aveam mici probleme cu stomacul după urcarea abruptă și nici nu știam dacă mai am vreo altă sursă până la Rusca unde mă aștepta Laura.

Pe vârful Pietrosul am întrebat de apă și mi s-a spus de un izvor în 2 km la vale. 

N-au fost doi, au fost vreo 4km, iar eu i-am simțit ca 20.

La izvor am reușit sa-mi revin un pic și am început să mănânc iar, dar încă nu mă simțeam foarte bine, iar coborârea până în Rusca mi-a pus capac. Mă uitam din km în km la ceas și îmi spuneam cu voce tare: încă un pic și ajungi la Laura. Doar asta mă mai ținea pe picioare.

Simțeam cum se formează bășicile în adidași, nu mai reușeam sa alerg pe urcări foarte line, mi-era extrem de cald, mă simțeam deshidratat… cred ca am pierdut minute bune pe o coborâre unde aș fi putur să-mi construiesc un avans foarte bun.

La Rusca km 60 era Laura pregătită să mă resusciteze. Mi-a zis că n-am voie să stau mai mult de 3 min în post, indicațiile veneau de la Robert: “menține un ritm ok pe urcări și forțează pe coborâri.”

La mine era fix invers. Parcă aveam mai multă vlagă pe urcări decât pe coborâri.
După mai puțin de 5 min în care am schimbat șosete, tricou, am băut bere cu ghimbir și cola și am mâncat covrigei să mai reduc din aciditate apare și Apărece care părea și el istovit.

M-am ridicat rapid, am pus vesta pe mine și am luat-o din loc. Urcarea spre Giumalău a fost un alt factor care nu mă mai lăsa să mănânc. Nu mai reușeam să-mi revin, dar m-am forțat, mai ales să beau apă. Probabil asta a fost a treia greșeală pentru că mai târziu aveam să nu mai mănânc deloc.

Era foarte cald, eram încins tot deși aveam gheață la brâu în pantaloni. Bine…s-a topit in 7 min, dar măcar încă simțeam rece…

Pe Giumalău km 60 am urcat ok-ish, dar sus deja începeam să mă simt deja rău cu stomacul.
Am văzut pastilele de sodiu pe masă în post și am sărit pe ele pentru că știam cât transpirasem în ultimii 10km.

M-am simțit ușurat știind că am trecut și de ultimul vârf, însă mai aveam în focus și ultima urcare pe Runc.

În următorii 5 km nici apă n-am mai putut să beau, parcă aveam o supapă închisă în gât și îmi era super greață. La Stâna Transrarău îmi doream tare să vomit, deși nu puteam. Acolo a fost primul moment în care îmi doream să mă opresc. Aveam deja o oră de când nu mai mâncam, iar apa pe care o beam mai mult o plimbam prin gură fără vreo dorință să o înghit.

Am stat 1-2 minute pe loc să-mi revin și părea că ies din nou la lumină. Părea că intră totuși apa așa că am speculat momentul și am înfipt repede și un gel cu ochii închiși .
Am început iar să alerg…sa merg….intr-un ritm mai alert….și simțeam cum revin la viață. Gelul își făcea efectul.

Ușor ușor am început să-mi revin și parcă atunci când suna ceasul pentru masă nu mai pica cerul pe mine și am început să reiau nutriția….mă simțeam din nou în cursă.

Am coborât prin pășunile si Forestierul spre pârâul Mesteacăn fericit că mi-am revenit, treceam pe lângă cei de la 110k, ba chiar unii fugeau de mine crezând că mă întrec cu ei.

Într-un final am ajuns și la baza Runcului unde am avut un șoc când am văzut ce mă așteaptă! Un pieptiș sănătos preț de 32 de minute care părea că nu se mai termină. 

M-am simțit înfrânt de Runc!

Sus în culme era o doamnă drăguță și fericită că vede un țap de la 4Summits care m-a felicitat, mi-a făcut o poză cu copiii care m-au și scanat, și m-a zorit să pornesc la vale pentru că domnul Apărece trecuse și el deja de CP de la pârâu.

Din vale se auzea tare în boxe numele meu unde știam că mă așteaptă multă lume la finish, și parcă picioarele mi se înmuiau de emoții. 

Energia mea era la -1, dar am găsit forță să alerg la vale și să trec linia de sosire învingător! km

 

Antrenor de alergare?

Cosmin L. Este antrenat cu mândrie de Robert Hajnal din Octombrie 2022.

Află cum poți alerga mai rapid la următorul tău concurs!

Antrenor Alergare - Hajnnal Robert
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 3 comentarii

Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Bucovina Ultra Rocks (locul 3)

Bogdan Ibanescu - Bucovina ultra rocks - Podium
Devino un atlet mai puternic, mai rapid, cu risc minim de accidentare.

Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Bucovina Ultra Rocks (locul 3)

Bogdan Ibanescu - Bucovina ultra rocks - Podium

Povestea acestei curse a început de la prima ediție, în 2020 unde am luat startul la primul meu maraton iar rezultatul și pregătirea mea au fost exact cum va așteptați, ca de prima dată.

Apoi focusul meu a fost că în fiecare an să iau parte la această competiție, fiind organizată acasă în Bucovina chiar la câțiva kilometri de locul unde am copilărit.  Ca scop aveam doar să reușesc să îmi îmbunătățesc performanța din anii precedenți.

La ediția de anul trecut, din 2022, am reușit să ajung în primii 5 iar pe anul acesta ca și scop aveam să prind podiumul, asta m-a motivat să trag mai tare și să fiu mai serios în antrenamente, atunci am luat decizia să mă antrenez cu Robert de la TrailRunning Academy.

Toate bune și frumoase, cu temele făcute, în joia de înaintea concursului toate planurile se dau peste cap… Pau și Robert iau și ei startul la aceeași cursa ca si mine, mă apucă panică, emoții de tot felul.

Nu știam dacă mă bucur sau dacă să îmi pară rău.

Două nopți stau mai mult treaz decât să dorm și să mă odihnesc. Îmi făceam în cap scenarii de tot felul dar nimic nu avea cum să egaleze deznodământul care nu putea să fie unul mai frumos.

Sâmbăta, ziua cursei, mă ridic din pat pe la 5, emoțiile erau la cote maxime, așteptam  startul  pentru ca după primii kilometri toate gândurile  dispar, intru in cursā si ma focusez pe ce am de fācut. 

Ora 7, așteptarea a luat sfârșit, mă așezasem în fruntea plutonului alături de favoriții cursei, nu îmi venea să cred, eram cot la cot cu unii dintre cei mai buni alergători de trail din lume, cărțile erau făcute, nu mai aveam cum să dau înapoi.

Începem în forță cu urcare până la vechiul start al cursei, în față aveam deja 4 alergători cu care încercăm să țin pasul. După câțiva kilometri, nimic nu avea să se schimbe, doar făceam schimb de locuri cu un alergător din Ucraina.

Începem urcarea pe Rarau, mă apucă râsul când mă gândeam că am făcut urcarea asta în ultimul an de mai multe ori decât am făcut-o în viață mea, calculând că în primăvară am făcut 11 urcări la “Rarau Everesting” .

Ajung în check point-ul de pe Rarau, acolo dau de niște fețe cunoscute, Vlad și Elena, primesc încurajări de la ei și un mare boost de energie care avea să îmi țină loc de mâncare, care nu întră nicicum.

Reușisem să îmi păstrez locul și să nu las pe primii 3 să se distanțeze prea tare. Începe coborârea de pe Rarau către Zugreni, după 2 km reușesc să îl ajung pe al 3 lea alergător care se rătăcite, l-am strigat și i-am oferit indicații cum să intre înapoi pe traseu.

Îmi continui coborârea, știam că mă așteaptă o porțiune foarte grea din cauza ploilor masive din anul acesta. Râul a ieșit din matcă și a spălat tot în cale și făcuse zona foarte greu de străbătut.

După o alergare de vreo 2km prin albia râului și bolovani am ajuns la drum și totul mergea super bine, mai puțin alimentația.

Ajung la CP Zugreni, reușesc să mă distanțez de cei din spatele meu, mănânc ceva rapid de pe masă, beau un pahar de cola și încep să trag de bețe, urcarea de 5km cu +1100m până pe Giumalău avea să mă stoarcă de energie, aflu în CP ul din vârf că Pau și Robert erau la 10 min distanță.

Mănânc niște chipsuri, beau un pahar de cola și ii dau la vale, încercăm să o iau mai ușor să îmi revină stomacul care îmi făcea probleme de ceva vreme.

Reușesc să fac o coborâre destul de bună, ajung în Transrarau și mă apuc de urcat la Stana… Era o chestiune de timp până urmau să apară crampele.

Nu apuc să mă gândesc la asta că mi s-a blocat cvadricepsul la ambele picioare, panică m-a cuprins din nou știind că în spatele meu sunt mai mulți alergători care pot să mă întreacă destul de ușor în condițiile astea.

Mi-am amintit de o tehnică pe care mama m-a învățat din terapia bowen pentru crampe musculare, o aplic și miracol, au dispărut că prin minune. Mai capăt un pic de energie, bag cu greu un gel și niște electroliți, strâng din dinți și termin urcarea până la CP Stana Transrarau.

După Stana a urmat porțiunea alergabila până la pârâul Mesteacăn unde sperăm să mai am ceva energie și să reușesc să bag măcar un gel, dar până la final, doar speranțe au rămas. Am reușit să merg din inerție și dint-o ambiție nebunească până în următorul check point. Acolo nici nu mă uit la ce este de mâncare sau de băut, iau doar o sticlă de apă pe care mi-o torn în cap să mă trezesc la realitate că știam că urmează cireașa de pe tort: RUNCUL.

Încep urcare și totodată și rugăciunile să ajung cu bine în vârf că de acolo știu că nimic nu mă poate întrece. Termin urcarea într-un timp mizerabil de 28 minute dar o duc până la capăt fără să mă opresc. În vârf deja îmi dădeau lacrimile de emoții și auzeam că la linia de finish se apropie fratele meu Teo care participase la cursa de 33km.

Strâng din dinți, mă adun și pornesc către linia de finish, între timp Teo terminase iar apoi deja începuse să vorbească crainicul în microfon că mă apropii de finish în completarea podiumului alcătuit din Robert și Pau.

Pulsul mi-a luat-o razna, mă luau fiorii prin tot corpul, simțeam fiecare picătură de sânge care îmi curgea prin vene… Atunci mi-am dat seama că urmează să termin ceea ce am început în 2020 și mi-am dorit de la început.

Trec linia de finish cu lacrimi în ochi și cu o bucurie enormă că reușesc să stau pe podium lângă doi mari campioni.

Mulțumesc tuturor celor care mă susțin și au crezut în mine, mulțumesc familiei, mulțumesc Bucovina Ultra Rocks pentru experiență memorabila, mulțumesc Trail Running Academy…

AM REUȘIT!

 

Antrenor de alergare?

Bogdan I. Este antrenat cu mândrie de Robert Hajnal din Aprilie 2023.

Află cum poți alerga mai rapid la următorul tău concurs!

Antrenor Alergare - Hajnnal Robert
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

Peter Schuller - BUR - Cover Story 2022
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

Povestea Bucovina Ultra Rocks 88 din 2022 prin ochii și picioarele lui Peter.

De ce alergi? De ce alergi atât de mult?

Aud întrebarea asta destul de des, dar niciodată nu am putut răspunde, nu am înțeles nici eu exact și nu am putut descrie în cuvinte.

De când am fost copil, am urât din tot sufletul alergarea, și azi mai țin minte ziua când toată școala a râs de mine pentru că am fost ultimul pe pista de zgură din Carei, la proba de 1000m, cu pantofi de piele, în pantaloni de sport, cârpiți, și într-un pulover. 

Mă ardeau picioarele, mi-am dat tot duhul și tot ultimul am fost, umilit…

Am jurat că nu mai alerg niciodată. Am simțit că alergarea este cel mai urât lucru care poate exista.

 

După aproape 20 de ani de la acel moment, am început să alerg, cu scopul de a slăbi, deoarece ajunsesem la peste 110kg și simțeam că nu e de bine.

Acum mă aflu în Câmpulung Moldovenesc, la linia de start a competiției Bucovina Ultra Rocks 4Summit, 88km, cu 5400m diferență de nivel, competiție care e și Campionatul Național de Ultra-alergare Montană.

Este ora 5:40, o dimineață înnorată, încă e întuneric, soarele abia se face văzut. Sunt înconjurat de cei mai buni alergători pe distanță lungă din România, am schimbat câteva vorbe cu colegii „de suferință”, dar în mintea mea nu a fost altceva decât „filmul” cursei pe care urmează să o parcurg. 

Cunoșteam traseul, fiindcă l-am parcurs în ultimii doi ani, vizualizam ce și unde o să mănânc, pe ce porțiuni o să accelerez, pe ce porțiuni o las mai încet. Totuși, încercam să ghicesc cu ce dificultăți o să mă confrunt, fiindcă este imposibil ca într-un ultra-maraton să nu existe situații dificile.

Drumul până la linia de start nu a fost ușor, dar tot timpul este loc pentru și mai bine. Am respectat planul de antrenament cu strictețe, în ultimele 3 luni am alergat peste 1000km, cu 36000m diferență de nivel. Mă simt pregătit și fizic, și mental, am făcut tot ce am putut să fac, acum este testul și urmează să văd cum o să mă descurc.

3, 2, 1… START  Bucovina Ultra Rocks 

Traseul ce urma să îl fac l-am împărțit în 3 etape, în 3 intervale de timp:

  1. START – RARĂU 2 – 4h35’
  2. RARĂU 2 – RUSCA – 4h03’
  3. RUSCA – FINISH – 4h57’

Pentru fiecare etapă, am avut un timp propus, pe care l-am stabilit cu ajutorul lui Robert, și doar asta aveam în minte, să mă încadrez în acel timp.

 

După start, alergam controlat, mă aflam în mijlocul plutonului, alergam cu colegii de club, Adi și Moruțan. CSM Cluj, a avut două echipe de băieți la campionat. Ca să fie validată o echipă, era necesar ca cel puțin trei membri să termine cursa. Colegii mei de echipă erau Sovereșan, Moruțan și Radu. 

În ultimele zile, în Bucovina a ploat foarte mult. Am știut că trebuie să am mare grijă, fiindcă talpa pantofului meu nu avea cea mai potrivită tracțiune pe solul umed, mai ales pe rădăcini și pietre. Deja știam unde o să alerg mai încet decât calculasem inițial și am restructurat planul, rapid.

Prima urcare pe Rarău a mers conform planului, dar coborârea către Cheile Moara Dracului mi-a dat bătăi de cap…

Noroi, stânci și rădăcini umede, a mers mult mai încet decât doream.

Nu e bai, că urmează porțiunea unde pot accelera, până la Check Point Slătioara a mers bine, dar simțeam apropierea furtunii, vântul începea să se facă simțit din ce în ce mai tare. Scopul meu a fost să ajung cât mai rapid în Codrul Secular, astfel încât, dacă vine furtuna, să mă prindă în pădure.

Cum urcam prin această pădure minunată, simțeam cum se face din ce în ce mai frig, iar cum ajungeam către marginea pădurii deja simțeam vântul cum trece prin hainele ude de transpirație în interior în exterior leoarcă din cauza umidității din aer.

Am ajuns pe vârful Rarău a doua oară, ploua încet și cu întrerupt, m-am realimentat cu o jumătate de banană și un gel și am început rapid coborârea către Zugreni, aveam peste 5 minute întârziere față de plan.

Nu am forțat pe coborâre, pentru că nu avea sens să mă supun la riscuri; am alergat controlat, mâncând un baton, iar când am ajuns pe forestier am preluat viteza de croazieră și am alergat constant până la punctul de control, de unde am luat 1,5l de apă iar apoi mi-am continuat drumul către cea mai grea urcare din cursă – Pietrosul Bistriței.

Pe urcarea către cel mai spectaculos peisaj ploaia s-a oprit parcă dorind să ne facă un favor, dar a rămas umiditatea ridicată în pădure, mă simțeam ca într-o saună turcească; înaintam constant către vârf, dar mergea mai greu decât voiam. Deja parcursesem mai bine de 50 de kilometri. Oricât de antrenat ai fi după atât timp în efort începi să resimți oboseală.

Împingeam foarte puternic în bețe, cum nu am mai făcut până atunci.  Pe unele porțiuni solul aluneca atât de tare, încât efectiv nu puteam să mă las doar în picioare; pas cu pas, metru cu metru, am ajuns sus, în vârf unde urma creasta și coborârea așteptată.

La Check Point Rusca, de la kilometrul 60, am ajuns cu 16 minute mai repede decât planul, asta însemna că am recuperat întârzierea și aveam un avans de 11 minute. Nu îmi venea să cred că am reușit să recuperez 16 minute pe această porțiune. 

 

În Check Point, nu am avut altceva în cap decât să stau sub 5 minute, încercam să mă concentrez pe ce am de făcut. 

În timp ce voluntarii mă ajutau să prepar isotonicul, am șters noroiul și praful întărit de pe picioare, am luat nutriția pentru ultimul segment din cursă și am plecat. Totul a durat 5 minute și 19 secunde.

Pe urcare către vârful Giumalău, mi-am propus să alerg pe tot traseul, cu excepția a trei porțiuni mai abrupte… Bineînțeles că ce-mi doream eu nu corespundea cu ce urma să fie… Din Rusca urcam cu Viorica Mălai, încercam să țin un ritm constant și susținut, cum îmi place mie. Căldura începea să fie din ce în ce mai mare și resimțeam asta, „trebuia să iau mai multă apă” – era gândul principal din capul meu.

După ce am terminat flask-ul cu apă, am trecut pe primul flask cu iso, simțeam că nu e plin flask-ul, cum am înghițit am știut că urmează să am probleme cu nutriția… 

A fost foarte concentrat iso-ul, nu am verificat la Check Point să fie flask-ul plin cu apă, am greșit, greșeala asta mă va costa.

Nu aveam de ales, am băut câte puțin din flask, dar degeaba, mi s-a format o bulă în stomac. Știam ce am de făcut, fiindcă am mai trecut prin asta: trebuie să ajung pe vârf cât mai repede, să iau apă. De mâncat, nu puteam mânca fără apă, iso-ul nu intra, soarele ardea și mai tare… Sufeream. 

 

E a patra oară când urc pe Giumalău și de fiecare dată am suferit, tot timpul de căldură și de lipsă de apă, zici că e o tradiție deja pentru mine. Nu aveam pentru ce să mă mai enervez, că nu rezolvam nimic, am tras de mine să ajung pe vârf. Am ajuns la ultima parte a urcării, o porțiune mai abruptă, am adunat energia ce o mai aveam în picioare și brațe și am urcat cu ultimele forțe

În Check Point am stat sub 1 minut, am luat apă și am pornit către Transrarău.

 

În curse, îmi plac momentele alea despre care povestește Robert, când „dezarhivez” antrenamente și corespund bucățile din traseu cu un traseu făcut într-un antrenament, sau momentele grele dintr-un antrenament, momente peste care am trecut, iar toate aceste amintiri mă fac să fiu mai confortabil cu suferința.

Prima parte din coborârea de pe Giumalău seamănă mult cu coborârea de pe Jepii Mari. Nu am accelerat încă, nu avea sens; coboram constant printre rădăcini și stânci, iar singurul meu gând a fost să-mi revin cu digestia, fiindcă urma o porțiune unde trebuie să trag. Mi-am adus aminte de shot-ul de ghimbir pe care l-am luat cu mine, l-am băut și am așteptat ca ghimbirul să-și facă efectul.

Am trecut de porțiunea tehnică și am intrat pe poteca mea preferată din traseu, poteca ce duce către Transrarău, prin pădure. Este o plăcere să alergi pe poteca asta, solul este moale, zici că e un covor gros și lung, care a fost pus acolo intenționat, pentru ca piciorul alergătorului să se poată recupera după traseul dificil pe care l-a parcurs până acolo.

Digestia mea tot nu a fost ce trebuie, trecuse deja o oră fără să mănânc. Am mâncat un gel în mai multe tranșe, să văd ce se întâmplă, greața tot mă bântuia, dar știam că trebuie să am răbdare.

 

Cum alergam către șosea, vedeam mașinile parcate ale susținătorilor, speram să îi văd pe Irina și pe copii. 

Cum am ieșit din pădure, nu mi-a venit să cred ce vedeam: erau Irina și băieții, mă așteptau… Inima mea a început să bată tare, ca cea a unui adolescent la prima întâlnire cu o fată. Fix în brațele ei m-am oprit.  Îmi spunea că merg foarte bine, că mă iubește și că arăt bine și în formă și să țin tot așa, până la final! 

Spunea că nu are ce să-mi dea, dar nici nu aveam nevoie de altceva, întâlnirea asta de nici 1 minut mi-a dat un val de energie pe care nu-l pot descrie în cuvinte! Simțeam din partea ei iubire, înțelegere, apreciere, respect, bucurie! Deși ea nu este direct implicată în planul meu de antrenament și nici în pregătirea mea pentru curse, mă înțelege și mă susține mai mult decât oricine și îmi arată asta exact când am nevoie!

 

Am traversat drumul cu lacrimi în ochi și am început să urc către punctul de control de la stână. Mă simțeam ca un câștigător, am câștigat în clipele mai devreme mai mult decât îmi puteam dori de la această cursă.

Pe ultima parte rămasă din cursă, în ciuda faptului că mi-a fost greu și sufeream din cauza lipsei de energie, alergam cu zâmbetul pe buze și așteptam cu nerăbdare să cobor de pe Runc și să ajung iar în brațele iubite.

În spatele meu, deja se auzeau tunetele și și se vedea un nor negru și întunecat, în fața mea era soare și lumină încă, parcă alergam între două lumi.

13h și 9 minute arăta ceasul meu când l-am oprit după trecerea liniei de finish, un timp mai bun cu 26 de minute decât planul. 

Sunt în brațele Irinei, cu băieții lângă noi, înconjurați de prieteni, mă simt câștigător!

De ce alerg?

Poate pentru că îmi place să aflu ce este dincolo de zona mea de confort, poate pentru că îmi place să ajung în situații unde începe lupta între corp și minte, poate pentru că în curse lungi sunt obligat să găsesc soluții la situații apărute, poate pentru că îmi dă putere mentală să pot trece peste momente dificile cu care mă confrunt în viața profesională și personală, poate pentru a avea un corp sănătos și o minte pe măsură, poate pentru a fi un exemplu pentru copii mei, poate pentru momentele unice  când redescopăr ce este cu adevărat important în viață.

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Top 3 curse ale lunii Iulie

Top 3 curse ale lunii Iulie

E o vorbă din popor care spune că dacă nu ai calendarul competițional gata la 1 ianuarie înseamnă că ești mereu pregătit de o aventură nouă, chiar și last-minute. Noi știm că nu funcționează chiar așa mereu (organizatori de concursuri, we hear you!) așa că ne-am gândit să punem la un loc un Top 3 curse ale lunii Iulie preferate de noi.

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

02.07 – Hoia Baciu Night Run

Pădure recunoscută pentru activități paranormale? E clar. Locul perfect pentru un concurs. 

Și nu orice concurs, ci unul noaptea, cu premii în valoare de 6000euro și probe pentru toate gusturile. Dacă până aici totul a sunat extrem de bine… să mai menționăm și că avem un cod de reducere?

TRA20 – cod de reducere special pentru comunitatea TRA

Hoia Baciu Night Run cod reducere TRA

 

Probe

  • Speed Cross – 5km (150m+)
  • Light Fast – 10km (350m+)
  • Half Night- 21km (550m+)

09.07 – Predeal Forest Run

,,Poteci faine, alergători minunați, voluntari pe măsură, 100% alergare montană. Acesta este spiritul Predeal Forest Run. O experiență completă cu 3 probe competitive – K13, K24 and K38 (2 puncte iTRA) – și o probă necompetitivă Family Run.”

Predeal Forest Run top 3 curse ale lunii Iulie

 

Probe

  • Cros: 13km (650m+)
  • Semimaraton: 24km (1250m+)
  • Maraton: 38k (2350m+) – 2 puncte ITRA

28-31.07 – Bucovina Ultra Rocks

Printre singurele concursuri către care ești dispus să conduci mai mult decât ți-ai dori în mod normal, așa e?

Îți poți alege din nu mai mult, nu mai puțin de 7 probe, Runc-ul e Runc, tricourile sunt faine, atunci ce mai aștepți? 

Ne vedem acolo, nu?

TRA10 – cod de reducere special pentru comunitatea TRA

 

Bucovina Ultra Rocks cod reducere TRA top 3 curse

 

Probe:

  • Runc Challenge: 5km (550m+)
  • Rumble Rock: 15km (700m+)
  • Rocky: 33km (1800m+)
  • Lady’s Rocks: 48km (3100m+)
  • 4 Summits: 88km (5600m+)
  • Ultra Rocks: 110km (6500m+)
  • Beast: 180km (9600m+)

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Andrei Ivanescu - Antrenor alergare

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Adrian Țap: ,,Nimic nu mă face să fiu la fel de concentrat ca acel km, repetat, și repetat până când dispare orice stres din viață”

Adrian Țap: ,,Nimic nu mă face să fiu la fel de concentrat ca acel km, repetat, și repetat până când dispare orice stres din viață”

Tradiția deja există. În fiecare săptămână vă împărtășim un interviu cu un alergător, a cărui poveste să ne inspire și să ne motiveze să ne apucăm de alergare sau să nu ne oprim. Adrian Țap aleargă de când se știe, iar acum este unul dintre alergătorii montani pe care să îi urmărești în cursă.

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

Salut Adrian. Facebook-ul ne spune că alergi de 8 ani, și că e posibil să te fi apucat direct de alergare montană, pentru că iubeai muntele. Tu ce ne spui?Facebook-ul minte 😀 

Facebook-ul minte :D. Alerg de când țin eu minte, îmi plăcea de mic, de când alergam pe pietrele lucioase din curtea pietruită a bunicii, de pe lângă Cluj. Și acum mai țin minte cum mai “dădeam un călcâi” și ce durea… 🙂 Acolo mi-am petrecut o mare parte a zilelor de vară. Cum până în 2011 trăgeam de fiare, consumam alcool și țigări, am înlocuit un viciu, cu altul… Am vrut să fac un semi la Cluj, să văd dacă pot… În aceeași perioadă am întâlnit-o pe viitoare soție, Andreea, care avea avea aceași planuri și… așa a început “nebunia”.

Adrian Tap - Alergare montana - Interview

În Cluj totuși ai oportunitatea să alergi prin zone faine și pe plat. Alteori, dai alergarea montană pe skyrunning. Ce teren îți place cel mai mult?

Trail-ul din spatele blocului (la propriu), zona Hoia-Baciu, pe care am un traseu clasic, de 15km, alergat de circa 180-200 ori în decursul anilor și nu, nu am văzut fantome în “Pădurea bântuită”. Prefer asfaltul din zona Măguri-Răcătău, acolo am facut primul si singurul meu maraton pe asfalt. Si când mă satur de tot o tai sus pe Pape câte o tură de 24km cu circa 1400m+ nivel, în care ai de toate: urcări grele, plat în creastă, vănt din față, coborâri abrupte pe pietriș care iți alunecă de sub picioare și cu oprire la râu & back. Fiecare e cu farmecul lor.

Din ce ne-am cunoscut în ultimele 10 luni, știm că îți plac distanțele scurte, dar și ultra-urile. Au ceva în particular fiecare, sau îți place orice ține de alergare?

Ne-am cunoscut în 2021, atunci avusesem circa 2-3 săptămâni cu peste 140-170km… alergam uneori cu Peter S. Și avea antrenanamente interesante – multă viteză. Țin minte că a avut 1 test de 5km după care unul de 10km, zicea el pentru TRA, pe pistă, atunci le-am făcut și eu cu el. Am zis să încerc și eu, să văd dacă pot îmbunătății ceva cu 1%… restul e istorie. Îmi plac “brutalitățile” alergate rapid și cu diferență și geluri multe.

 Ca și dificultate, iubesc pista, bucățle de 1000m muuuulte și grele, între 12-16 ca număr, la un 3:30km (la antrenamentele TRA sunt mai puține). Nimic nu mă face să fiu la fel de concentrat că acel km, repetat, și repetat până când dispare orice stres din viață, și orice gând și ești redus la impulsurile primare. Sunt maxim de focusat și în sincron cu tot corpul. Tot universul se reduce la acele 2.5 ture de pistă. Îmi dau un ,,reset” în oraș și melodiile pe care le ascult, de la Flying Steps scad timpul cam 5sec/mie. Când merge… când nu, sunt praf ca o țestoasă pe pistă. Cursele de skyrunning sunt grele și spectaculoase, dar implică și riscuri mai mari de accidentare comparat cu un ultra. Distanța dintr-un ultra îmi acordă timp să mai și contemplez asupra lucrurilor, să mai decuplezi mintea de la cotidian. La mine contează mult și perioada din viață în care sunt și cum mă simt.

Care este lucrul cel mai important pe care l-ai învățat din alergare? Sau ca să fim direcți… de ce alergi?

Alerg pentru locuri și peisaje, oameni, atmosferă, o bere la final, și mai ales pentru gustul de Cola din checkpoint-uri… ăăă… Și pentru jeleuri. E precum o pizza cu de toate… 

Adrian Tap, alergare montana

De ce te-ai apucat de antrenamente alături de TRA? Și cel mai important, de ce ai ales să continui alături de noi? 

Timpul… defapt lipsa lui. Cu 2 copii mici… cam dispare. În 2017, Ecomaraton, scoteam 4h:10m la maraton, cu 120-130km/ săptămână. In 2019, Ecomaraton, am experimentat cum e să scoți 4h:10m tot la maraton cu 80km/săptămână, dar cu antrenamente cu multă viteză în program. Și după câteva locuri bunicele la Maraton Apuseni în 2017 și 2019 și Ciucaș X3 cursa 108K, mi-am zis că se poate mai mult cu mai puțin. Am ales TRA pentru a mă ajuta să îmi optimizez timpul petrecut la antrenamente, să îmi organizez săptămâna mai bine din punct de vedere al alergării, și să îmi rămână mai mult pentru familie și refacere.

În 2021 cu echipa C.S.M. Cluj am reușit să ieșim pe loc 2 la Campionatul Național de Ultramaraton Montan (CNUM) de la Șuncuius, cu toate că Peter a reușit să termine cursa, la care a abandonat de 3 ori… și cu Bogdan M. care avuse pregătire de 3 săptămâni… Și amândoi dormisem 3 ore în noaptea cursei.  
La Făgăraș Rocks, cursa Dara16, am reușit un loc 3 open, după un somn “bun” de 1h înainte de start. 
Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fii mers cursele dacă făceam chiar toate antrenamentele TRA

Dacă în 2020 nu s-au prea organizat curse, iar 2021 a avut și el parte de incertitudinea sa, 2022 pare un an care a putut fi planificat încă de la început. Cum arată calendarul tău pe 2022? De ce ai ales aceste curse?

Anul 2022, va fi interesant. Feleacu Running Hills e prima cursă a sezonului, pentru că e aproape, după care urmează Salomon EcoRun Moieciu, de care mi-e dor.
Urmează MSG Apuseni, probabil Ultra că e pregatire pentru Campionatul Național de UltraMaraton de la BUR, cursa de 88k. Și…. dacă mă mai țin “balamalele” după Runc-ul de la BUR, Ciucas X3 ultra, că, e Ciucaș. 🙂 Aștept să văd ce mai e cu Maraton 7500, dacă se ține, să mai dăm o tură și prin Bucegi. Cam atât.

Puțin, dar bine pregătit.

Citește și

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Andrei Ivănescu - Autor Articol (1)
Andrei Ivănescu - Autor Articol (1)

ANDREI IVĂNESCU

Sunt ghidat de o dorință arzătoare de a deveni mai bun cu fiecare zi. Atât în alergare, cât și în alte aspecte ale vieții. Cred în în succesul rutinelor. Sunt făurit cu un spirit competitiv aproape fără limite. Acestea sunt parte din „echipamentul” de alergare pentru fiecare antrenament, plus muesli.

Sunt curios tu ai avut până acum un antrenament la altitudine? Ce schimbări ale organismului ai observat? 

Lasă-mi un comentariu să ajutăm pe toți cei care vor să facă un cantonanemt la altitudine să nu ne repete greșelile.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Bucovina Ultra Rocks – alergarea în echipa Petrovay

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks – alergarea în echipa Petrovay

Cum se vede o competiție din ambele puncte. Atât ca alergător cât și ca susținător, director de check-point pentru un singur concurent.

Din afară vezi un om care aleargă singur pe munte. Kilometri fără număr, echipament ciudat și bețe. Singur cu gândurile lui, pe un drum care nu se știe unde a început sau unde se termină. Ciudat sport, să fii atâta timp singur, pe munți, prin păduri. Ce poate să fie interesant la asta?

Ce se vede e însă doar o mică parte din tot. Niciodată nu am simțit mai mult ca la Bucovina Ultra Rocks că alergarea e un sport de echipă. De echipă și de familie.

Un drum cu năluci pe care s-apuci

În munte s-ajungi, în neguri adânci

Departe-departe, la Miază-noapte

Drumuri-cruciş… în Mestecăniș.

Heavy metal curat de la trupa Bucovina. Nu cred că se putea ceva mai bun pentru ora 12 noaptea în Câmpulung pe munte. E ultimul lucru ce îl aud înainte de numărătoarea finală. Cântecul îmi dă energie și putere. Aprind frontala și pornesc. Las în spate lumini, voci și muzică și intru în întuneric și liniște. În spate, începe cursa și pentru EA…

Prima urcare pe Rarău merge ceas, conform planului. Încerc să mă temperez și să alerg cât mai economic. Se merge grupat și vedem în față liderii cursei cam tot drumul. Știu traseul și asta ajută enorm, alerg fără să fac eforturi de orientare. Alergatul la frontală mi s-a părut întotdeauna mai relaxant decât alergatul pe timpul zilei. Vezi doar ce trebuie și primești doar informațiile de care ai nevoie. În rest, mult negru și foarte multă liniște, pe care o savurez la fiecare pas. Se aud doar pașii noștri, în rest absolut nimic. Simt cum intră în mine liniștea și totul e perfect. Nu simt efortul și înaintez ușor. Timpul zboară și ajung pe Rarău, iar înainte să opresc în checkpoint îmi mai trec o dată prin minte lucrurile pe care le am de făcut.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe Rarău e o coborâre tehnică până în Slătioara. Alerg ușor, încerc să depun cât de puțin efort. Îm amintesc discuțiile cu Peter de la antrenamente legat de coborâri. Deși îmi vine să accelerez, o iau încet, pentru că știu că suntem abia la început și mai am nevoie de picioare până la final. Trecem de Moara Dracului unde mă întâlnesc cu Peter. De aici vom alerga împreună o bună bucată din cursă. În Slătioara pe asfalt pun pe pilot automat și mă opresc doar la checkpoint. Refill scurt și începem să urcăm Rarăul din nou. Urmează cea mai tehnică parte a cursei, cu copaci seculari doborâți de furtună peste care trebuie să ne croim noi drumul. Trecem și de asta, ieșim din pădure și atacăm urcarea finală sub prima lumină a răsăritului. Ajungem pe creastă și alergăm spre checkpoint. O văd de la distanță pe EA și asta îmi dă energie.

Diana și Gheorghe Petrovay la a doua urcare pe Rarău, un alt răsărit petrecut împreună.

„Tati, da’ câți kilometri o să alergi?” 

Le aud vocile în minte din când în când și de fiecare dată e un impuls și o injecție de energie mai tare decât orice. Le duc cu mine peste tot și nu sunt singur niciodată. Vreau să aibă un tată de care să fie mândre, vreau să fiu un model pentru ele.

De pe Rarău coborâm prin pădure și apoi pe forestier până la Zugreni. O așchie de lemn intră prin talpa pantofilor și devine deranjantă. Rezolv problema, mă scoate un pic din ritm, dar încerc să îmi revin. La Zugreni ne oprim scurt și luăm apă multă, urmează piatra de încercare, Pietrosul Bistriței. Țin minte cât m-am chinuit pe urcarea asta anul trecut și mă mir cât de lejer îmi e acum prin comparație. Au meritat toate antrenamentele, trezitul la 4-5, frigul, căldura, ploaia, zăpada. Încă un an de Trail Running Academy care a dat roade.

Am urcat Pietrosul prin pădure pe la umbră, dar pe vârf începem să simțim căldura. Te lovește și îți ia toată energia. Trecem rapid de zona de creastă și începem coborârea spre Rusca tot prin pădure. Aici agonizam anul trecut, acum alerg relaxat, deși încep durerile de la picioare.

Simt că merge tot mai greu. Pornește de la căldură. De acolo se duce la mâncare, care intră tot mai dificil. Deja sunt scârbit de geluri și de orice e dulce. Ignor tot mai multe alerte de nutriție de pe ceas. Căldura crește și ritmul scade. Știu bine urcarea asta, am mai facut-o de 3 ori. Dar pădurea pe care o aștept atât pare că nu mai vine. Trecem până la urmă și de ea, trecem de cabană și atacăm vârful. Ne felicită cei de la cursa de 48k cu care ne întâlnim, ajută un pic la moral. Pe vârf doar o realimentare scurtă și pornim la vale spre Valea Putnei. Suntem locurile 7 și 8, dar vedem tot mai mulți în spate care se apropie. Coborârea e destul de abruptă și ritmul ridicat. Ne deshidratăm, iar pe ultimii kilometri de plat avem nevoie de pauze ca să ne refacem. Ajungem la Valea Putnei obosiți și deshidratați.

Din checkpoint iau 5 măsline din care reușesc să mănânc 3. 

Prima porțiune a urcării e în pădure printr-un pârâu, asta ajută un pic la răcorire. Mai umplem o dată flask-urile unde știu că se termină apa și ieșim din pădure. Soarele e fix deasupra noastră, e ora 1:30. Ceva nu se simte cum trebuie. Urc în forță, ami mult din voință decât din mușchi. Îmi drămuiesc apa pentru că trebuie să îmi ajungă câteva ore. Pe măsură ce urc, e tot mai greu. 

Nu mai reușesc să mă țin după Peter pe urcare, dar îl ajung după 30 de minute pe o porțiune de plat. Stăm câteva minute la umbră sub niște brazi pentru că simțim cum temperatura corpului e prea ridicată. Apoi începem ultima urcare spre creastă. De aici urmează un drum lung, cu suișuri și coborâșuri spre Giumalăul care se vede departe și nu se mai apropie. Peter sapă după ultimele rezerve și o ia înainte. 

Merg mai lent, pentru că simt cum se degradează corpul. 

Picioarele sunt de lemn, rinichii și capul dor, iar vederea e tot mai încețoșată. Mai încerc să mă răcoresc o dată la umbră dar nu ajută. Mental oscilez între dorința de a continua cu orice preț și ideea de a mă opri pe Giumalău. 

Dorința de a continua e mai puternică, dar de la un moment dat îmi dau seama că stricăciunile fizice devin acute și ar fi periculos să continui. Ajung pe Giumalău sfârșit și mă opresc după aproape 90 de kilometri de cursă.

A fost un efort de echipă. De la primul mesaj ce i l-am dat lui Robert acum un an și jumătate, trecând prin toate antrenamentele individuale sau de grup, ascultând toate sfaturile și încercând să fur meserie de la cei mai buni ca mine, a fost o călătorie incredibilă. 

Am avut alături de mine echipa Trail Running Academy și familia. 

Orice parte ar fi lipsit din ecuația asta, toată evoluția mea sportivă nu ar fi fost posibilă.

 

Primul DNF. 

Prima dată când corpul m-a trădat, deși eram antrenat. 

Seara la cină cu Robert încerc să înțeleg de ce.

 Urmează câteva zile de recapitulat și de învățat tot ce se poate din cursa asta. 

Tot ce învăț acum folosesc ca și pregătire pentru Bucovina Ultra Rocks 2022.

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 2 comentarii

Bucovina Ultra Rocks: 110 kilometri cu 6600m+

Peter Schuller - Bucovina Ultra Rocks 2021
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks: 110 kilometri cu 6600m+

La Bucovina Ultra Rocks mi-am propus să fac tot ce am învățat și să alerg cea mai bună cursă de a mea de până acum. Concursul care mi-a arătat că planul de acasă se adaptează mereu concursului.

Cum mi-a spus și Robert înainte de cursă: „Poți să faci o cursă bună, nu îți spun să câștigi, dar vreau să te văd în primii 3, și nu vreau să te aud că nu ți-a mers nutriția, că te-ai lovit la picior, sau că ți s-a făcut rău!”

 Bineînțeles că realitatea a fost diferită de aceste planuri 🙂

Traseul cursei îmi place foarte mult, ne duce pe cele mai înalte trei vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosu Bistriței și Giumalău (de 2 ori), traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

Față de anul trecut, când am alergat la proba de 88 km, acum startul o să fie noaptea la 00:00, iar la traseu mai am de făcut o coborâre de pe Giumalău, în Valea Putnei, precum și o urcare înapoi pe Giumalău.

Pregătirea sezonului a început din februarie și a cuprins 230 de ore de antrenament, 2300 km alergați, 57000 m diferență de nivel adunați. 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!


Am participat la concursuri pe parcursul cărora am crescut treptat distanța, concursuri precum Feleacu Running Hills, Maratonul Scaunul Domnului, Maratonul Via Transilvanica, Campionatul Național de Ultra Alergare din cadrul Primavera Trail Race și Bucovina Ultra Rocks. 

În toată perioada asta de pregătire, pe lângă îndrumarea antrenorul meu – Robert și ajutorul colegiilor alergători, am avut un sprijin necondiționat și din partea familiei, fapt care m-a ajutat și mă ajută foarte mult. 

Nu este ușor să te trezești aproape în fiecare duminică fără soț lângă tine, pentru că el face antrenament undeva pe coclauri, de la 5-6 dimineața sau să faci programul familiei după antrenamentele lui ori să nu te poți baza pe el 3-4 zile, că e la un concurs undeva prin țară, și multe altele.

 De data asta, la Câmpulung Moldovenesc am ajuns joi seara, am avut timp să fac planul de cursă și nutriția. 

Conform punctajului ITRA, am fost al patrulea, am încercat să mă concentrez doar pe ce am de făcut, mi-am propus să termin proba în 17 ore (dacă totul merge bine) sau, în cel mai rău caz, 18 ore.

În mare parte, traseul îl cunoșteam, știam unde o să trag și unde o să merg constant, nutriția a fost pregătită mai bine decât la oricare cursă de până acum, practic totul era gata pentru o cursă reușită.

Vineri după-amiază, m-am întâlnit cu Gicu și cu soția lui, Diana, care urma să-l ajute la punctele de control cu nutriția; mi-a oferit ajutorul ei la punctul de control Rarău 1, Rarău 2 și Rușca. 

Teoretic, la Valea Putnei ar fi trebuit să am un avans mai mare față de Gicu, iar Diana nu mă mai putea ajuta.

A fost o veste minunată, nu mai trebuia să car toată mâncarea cu mine pe prima partea a cursei! Plus că este un mare ajutor când cineva te așteaptă într-un punct de control și știe ce are de făcut, astfel încât să te pună rapid înapoi pe traseu.

Am luat startul la ora 00:00, eram în primul val, așa cum am fost ordonați conform punctajului ITRA.

 A mers super bine totul, până la primul punct de control, de unde am început să am crampe abdominale foarte intense, am lăsat-o mai încet, oricum urma prima urcare pe Rarău. 

Aproape o oră nu am mâncat nimic, pentru a vedea dacă mă lasă durerea, apoi am reînceput ușor nutriția, cu un baton de ovăz, să văd dacă funcționează. Bineînțeles că nu a funcționat. 

Am ajuns pe Rarău, Diana m-a așteptat cu pachetul pentru următorul tronson, am luat apă și am plecat; cam buimac, ce-i drept, dar am continuat. 

Când am ajuns în Cheile Moara Dracului, după o mică rătăcire, m-am întâlnit cu Gicu, care, spre surprinderea mea, parcursese mai mult decât își propuse inițial. M-a întrebat dacă mă simt bine (într-adevăr, arătam cam nasol), apoi am început să alergăm împreună.

 El se simțea foarte bine, era în avans față de ce a stabilit, eu mă simțeam rău și am fost în urma planului meu, așa că am decis că mergem împreună, astfel încât să facem un timp de 18h – 18h:30min, dacă ținem ritmul.

Când am ajuns pe asfalt, în Slătioara, de-abia puteam respira din cauza crampelor și durerilor, număram pașii până la punctul de control și, sincer, nu știam ce să fac, eram la începutul cursei și aveam probleme serioase cu digestia. 

Gicu nu m-a lăsat, m-a convins că mă pune pe picioare dacă ajungem la CP. 

Exact așa a fost! 

Am stat câteva minute, am mâncat puțin chips și mi-am adus aminte de Robert, care mi-a zis de ghimbir ca remediu pentru stomac; am băut rapid sticluța cu suc de ghimbir și am pornit către Rarău, prin Codrul Secular. 

Mi-am propus să mănânc orez pe urcare, alternat cu gel Spring, să dau stomacului mâncare cât mai simplă, să-și revină. Într-adevăr, nu au fost suficienți carbohidrați pentru efortul depus, dar a fost mai mult decât nimic.

A funcționat.

După ce am sărit peste zeci de copaci doborâți în Codrul Secular și am înaintat foarte greu (nu este permisă intervenția omului în Codrul Secular, este rezervație naturală. Copacii mor în picioare, se descompun și oferă hrană pentru generațiile viitoare. În România, nu mai există astfel de păduri de rășinoase, aceasta fiind a doua din Europa, după cea din Germania), am ajuns pe Rarău, a doua oară.

Am prins un răsărit incredibil de frumos aproape de vârf, m-am umplut de energie și abia am așteptat să ajungem la CP, unde Diana ne aștepta eroic, aproape înghețată, dar cu zâmbetul pe buze. Am realimentat și am pornit în fugă către Zugreni. 

Ne-am simțit foarte bine, am reînceput să mănânc aproape conform planului și am alergat într-un ritm bun până în Zugreni.

Următorul vârf pe listă a fost Pietrosu Bistriței. Am decis, împreună cu Gicu, să-l urcăm la un ritm de 25 min/km, ca să ne încadrăm și cu coborârea și să ajungem la 10:00 în Rușca. 

Am reușit să ne încadrăm, m-am bucurat că stomacul funcționa la 70% din capacitate, dar având în vedere că toată noaptea am alergat în iarbă udă și în șosete ude, am început să simt apariția bășicilor în tălpi. Vorba lui Robert mi-a răsunat în cap „Într-un ultra te simți bine? Îți trece. Te simți rău? Și asta îți trece!” 

În Rușca am stat puțin mai mult, am schimbat pantofii, am mâncat câteva guri de supă, pepene, chipsuri și orez, apoi am pornit la drum către al treilea vârf, Giumalău.

Deja a început căldura, stomacul a fost cam plin și parcă iar nu am făcut bine ceea ce am făcut cu mâncarea.

 La fiecare pas simțeam cum mă lasă energia, am avut un deja-vu când, anul trecut, exact pe această urcare, am avut aceeași problemă.

 În loc de 1h:45min, am făcut 2h:10min până sus; abia înainte să ajungem în vârf mi-am revenit.

Am mâncat pepene și am luat-o la fugă până în Valea Putnei. 

De aici urma iadul, am pornit către Giumalău, deja erau vreo 32 de grade, soarele ardea destul de tare, aflasem de la Gicu că nu este apă până în CP, nici pădure prea multă, și am luat cu noi toate flaskurile pline cu apă. 

Deja știam că nu avem cum să ne încadrăm în 2h:30min pe acest segment, din cauza căldurii; am estimat că vom reuși să urcăm într-un interval de 2h:45min – 3h. 

Apa ce o aveam se evapora la fiecare pas, căldura deja era insuportabilă, pădure… nici vorbă.

Când am ajuns în baza crestei, se vedea cât mai avem de mers până când ajungem pe Giumalău. Ne uitam cât de puțină apă mai avem și ne-am demoralizat total. 

Din Valea Putnei, a venit cu noi și Marius. Am găsit puțină umbră și ne-am așezat câteva minute să ne revenim. Toți trei am fost doborâți din punct de vedere psihic și fizic, ne depășiseră deja șase concurenți pe acest segment, timpul trecea și noi parcă ne târam pe urcarea unde trebuia să alergăm sau măcar să facem powerhike.

Apă nu mai aveam, nu puteam mânca fără apă, tălpile mele…. mai bine nici nu îmi aduc aminte. Singura șansă era să ajung pe Giumalău. 

Atunci m-am hotărât că nu o să mă opresc, orice s-ar întâmpla.

Am pus gândurile mele pe pauză, am băut ultimele picături de apă și am pornit cât de tare am putut. Gicu și Marius au rămas în urmă, mai târziu am aflat că au abandonat când au ajuns pe Giumalău.

Am ajuns în CP! Mi-a luat aproape 3h.

M-au ajutat voluntarii să-mi recapăt puterile, am pus apă în flaskuri, am mâncat pepene și sare, apoi am pornit către Transrarău, împreună cu prima fată de la proba de 88 km. Încercam să țin ritmul cu ea, dar m-a consumat destul de tare ultima urcare și am lăsat-o să meargă înainte. 

Digestia a început să funcționeze iar, după pauza pe care am avut-o, dar pe coborâre simțeam durerea deja insuportabilă în tălpi, nu puteam înainta cum îmi doream, dar nici nu voiam să forțez, riscând o accidentare.

În pădure, am scos telefonul pentru a-l pune pe silent, deoarece suna într-una și am dorit să îi dau de veste soției mele. I-am trimis o poză cu mine și i-am zis că sunt cam praf, că m-a distrus căldura și că m-au depășit mulți și nu mai sunt nici în primii 10 clasați.

Ea m-a încurajat, spunând că nu mai am mult, că eu sunt bun pe final de curse și sigur voi reuși, nu de aceea m-am antrenat atâta timp și am parcurs atâta drum, ca să mă dau bătut tocmai acum, spre final.

 Mi-am adus aminte de fiul nostru cel mic, care mă așteaptă după fiecare cursă și mă întreabă de medalie, nu puteam să-i dezamăgesc. Aceste minute mi-au dat atâta energie, cât nu poate să-mi dea niciun gel din lumea asta! 

Cu ochii înlăcrimați, am împachetat telefonul și am început să alerg. Am alergat cu un ritm susținut și mă simțeam bine!

Am început să mănânc, la fiecare 30 minute, orez alternat cu geluri care știam că îmi pică bine.

Începeam să depășesc concurenți, unul după altul, nici mie nu mi-a venit să cred că mai am putere să alerg în ritm constant, la deal și la vale. 

Abia am așteptat Runcul :). În nici 1h:30min am ajuns la baza Runcului.

Am băut cola și am început să înfrunt ultimul obstacol până la finish! 1.5km cu aproape 400 m diferență de nivel pozitivă.

Peste 45 minute, la linia de finish mă așteptau Paul și Iulia, viitoarea soție a lui Florin (colegul de antrenament de la Trail Running Academy).

În 19h:55min am reușit să parcurg traseul și să termin pe locul 6. 

19 ore și 55 de minute în care iar am învățat multe despre mine, despre corpul meu, mintea mea și mai ales despre cât de mult contează sprijinul oamenilor care ne înconjoară. 

Într-un ultra, ca și în viață, apar multe situații care ne împiedică să înaintăm în ritmul dorit; toate aceste situații trebuie rezolvate, altfel ne doboară și alegem scurtătura reprezentată de abandon. 

Încă de la începutul cursei, mi-am propus că, orice s-ar întâmpla, doresc să merg mai departe, să găsesc soluții la situațiile apărute și să-mi demonstrez că sunt capabil să pun pe pauză mintea, atunci când îmi spune că nu mai pot, nu merită, doare sau cine știe ce mai inventează ea.

A fost mai ușor să reușesc asta cu ajutorul celor din jurul meu, cu sprijinul familiei, al antrenorului meu – Robert, al colegilor de alergare, mai ales al lui Gicu – care m-a încurajat la Slătioara, al Dianei – cea care ne-a așteptat în punctele de control, al Iuliei – care m-a ajutat să mă spăl la picioare și să-mi revin după cursă și al voluntarilor, care au fost minunați. 

Fără sprijinul lor necondiționat era mult, mult mai dificil, iar pe această cale doresc să le mulțumesc! Și ei fac parte din poveste și din reușita concursului. 

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Bucovina UltraRocks mi-a arătat că alergarea este un sport al empatiei și al susținerii reciproce

TrailRunning Academy - Bucovina Ultra Rocks 2021
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina UltraRocks mi-a arătat că alergarea este un sport al empatiei și al susținerii reciproce

Ce reprezintă alergarea pentru elevii TrailRunning Academy, echipa de susținere, și rezultatele de la Bucovina UltraRocks 2021.

Alergarea montană este un sport dificil. Mai ales dacă alergi singur(ă), dacă nu ai anturajul potrivit și dacă cei apropiați te întreabă după o competiție „și ce vei câștiga din asta?”. 

Într-un fel, alergarea montană esta ca dragostea – dacă o împărtășești cu un străin sau cu cineva apropiat poate să fie cel mai frumos sport din lume, dar dacă o faci singur, la un moment dat îți pierzi interesul.

Puține lucruri sunt mai frumoase ca sprijinul celorlalți și ca ajutorul necondiționat primit de la apropiați în ceea ce te preocupă, și nu doar în alergare. Unul dintre ele ar fi Noah care ne face poze.

Pe 30-31 August am avut ocazia să ajungem pe vârfuri din Bucovina ale căror nume le cunoșteam doar din atlasele soioase de geografie, moștenite de la frații mai mari. Am urcat, după preferințe și poftă, pe un Rarău, pe un Pietros, pe un Giumalău. Cu alte cuvinte ne-am putut întrece ca în vremurile bune, cu sutele, pe munții din Bucovina. 

Sau alții am preferat doar să fim alături de alergători în ziua care într-un final a venit, să îi susținem, având ocazia să împărtășim experiența alături de cei care depun atât de multă pasiune, că dacă alergarea montană ar fi un sport olimpic, pare că mulți și-ar dori să participe la proba asta, măcar în calificări.

Unii dintre noi am așteptat Bucovina UltraRocks 2021 din clipa în care am văzut fotografiile și filmulețul de prezentare de pe facebook în 2020 sau de când am trecut linia de finish a primei ediții. 

Ceilalți i-am auzit, vrem-nu-vrem, cum pun la cale următorul long-run pe munte pentru că „în nici câteva săptămâni vine Runc-ul peste noi”.

O parte și-a făcut un plan de antrenament al cărui capăt ne era greu să ni-l imaginăm, am ieșit pe ușă cu gândul că fiecare antrenament este o cărămidă din temelia formei noastre fizice pentru a avea o cursă cât mai reușită peste câteva sute de zile, cealaltă parte a fost nevoită să bage extra haine la spălat și să ne certe că „nu trebuie să le amesteci pe alea transpirate cu alea din coș”.

Procesul de antrenament, concursul sunt momente pe care le împărtășim cu apropiații. Haide să vedem cum au stat lucrurile și pentru alergători și pentru susținători.

Asta facem cu toții, indiferent de nivel, ne antrenăm sperând că în ziua cursei vom avea cât mai mare încredere în noi și cât mai puține necunoscute.

Iar jumătatea noastră ne însoțește în zilele de „easy run” și, ca un fel de compensație pentru ajutorul primit, noi trebuie doar să facem suficient de multe poze. Un schimb decent, zic eu.

Dacă suntem puțin norocoși în ziua cursei, vom întâlni aceleași condiții întâlnite într-o zi sau în alta la antrenament. Dar în cele mai multe situații, concursul vine la pachet cu emoții, cu ore puține de somn, cu stres și cu prea puțină încredere în puterile proprii. Și toate astea pentru ambele „tabere” implicate în cadrul evenimentului. Unii cu alergarea, ceilalți cu suportul.

Alergarea este grea, însă făcută în echipă, efortul depus se înjumătățește, iar bucuriile se dublează. 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Rezultate complete

THE BEAST 

  • Gabriel Pelmuș – DNF km 128;

ULTRA ROCKS 110

  • Marius Iorga – Locul 2;
  • Peter Schuller – Locul 6;
  • Irina Stoica – Locul 2;
  • Gheorghe Petrovay – DNF;

4 SUMMITS 88KM

  • Răzvan Moisa & Florin Ionce – Locul 17;
  • Anca Luca – Locul 7;
  • Radu Ghinescu – Locul 15;

LADY’S ROCK 48km

  • VLAD JEGAN – Locul 68;

ROCKY 33KM 

  • Andrei Ivănescu – Locul 1;
  • Cornel Sava – Locul 77;
  • Ștefan Hulpoi – Locul 154;
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 11 comentarii

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Peter Schuller - Bucovina UltraRocks4Summit

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Povestea celui de-al doilea ultramaraton. Traseul m-a dus pe cele mai înalte 3 vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosul Bistriței și Giumalău, traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

 

Timp de citire:  10 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică;

Poveste trăită și scrisă de:

În cursa ce urma să alerg, am dorit să aplic ce a mers bine la Olympus Mithical Trail (primul meu ultramaraton) și am dorit să pun în aplicare ce am învățat din greșelile făcute acolo. Mi-am propus să calculez mult mai atent nutriția și hidratarea din cursă. Pentru asta am apelat la Carmen să recapitulez ce am invățat de la ea în trecut.

Sunt un om al cifrelor. Ca să-mi fie ceva clar și logic, simt nevoia să pun într-un tabel. Așa am făcut și cu planul de cursă, inclusiv cu nutriția și hidratarea.

Am împărțit traseul în 9 părți, reprezentând distanțele dintre checkpointuri. Am calculat timpul de cursă pentru fiecare bucată, și apoi ce trebuie să mănânc și să beau pe fiecare segment, fără sa depășesc cele 60g de carbohidrați/oră.

Abia după ce am pus în tabel ce ar trebui să mănânc în cursă, am conștientizat mai bine ce am greșit la OMT. Mâncasem mai mult decât puteam să diger în prima parte a concursului, iar  după 50 km stomacul meu a refuzat orice mâncare. Așa că, de data asta, mi-am propus să acord o mai mare atenție și să nu mănânc în cursă nici prea mult, nici prea puțin. 

După ce a fost gata planul de bătaie, i-am trimis lui Robert să îl verifice. A făcut mici modificări, dar în rest am primit acceptul lui. Puteam sta liniștit din acest punct de vedere.

După OMT am avut o săptămână de recuperare, cu alergări ușoare de maxim 10 km, iar după ce am ajuns acasă, am început antrenamentele de tempo, pe trail. Având în vedere că Clubul Sportiv Rupicapra a organizat un concurs online, pe 3 trasee frumoase în pădurea Făget, am ales să fac antrenamentele de trail acolo.

La a doua alergare, în Făget, am reușit sa calc strâmb cu piciorul stâng, destul de urât. Am auzit cum pocnește piciorul, câteva minute bune nu am simțit aproape deloc glezna, dar după aceea am început sa alerg și, ca de obicei după ce calc strâmb, piciorul și-a revenit și alergarea aceea a mers bine, dar seara m-am trezit cu glezna umflată. Astfel m-am ales cu o entorsă frumoasă.

Am continuat antrenamentele, dar cu mai mare grijă. Așa cum mi-a zis și fizioterapeuta, Mădălina, este foarte mare riscul să fac o a doua entorsă, care ar putea fi mult mai urâtă decât prima.

Bucovina

Cu peripeții avute cu mașina pe drum, în loc de joi seara, am reușit să ajungem în Câmpulung Moldovenesc vineri după-amiază cu ajutorul unui prieten din Bistrița. Am mers către concurs cu soția mea, Irina, și cu băiatul nostru cel mic de 2 ani și jumătate. După ce ne-am cazat, m-am dus să ridic kitul, iar în drum spre zona de check-in, m-am întâlnit cu Robert, care tocmai se ducea să doarmă, fiindcă el avea startul la ora 00:00. 

L-am întrebat ce sfat îmi dă pentru cursă, iar el mi-a zis super calm: „Nu lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“. Prima mea reacție a fost să râd, după care i-am urat o cursă cât mai bună și l-am lăsat să mearga să doarmă.

După ce am ridicat kitul de participare, am pregătit repede drop-bag-ul, în care am pus și o pereche de pantofi de schimb, pentru orice eventualitate, după care m-am grăbit la ședința tehnică.

Seara, după cină, am continuat pregătirea echipamentului, mi-am recapitulat în gând ce am de făcut în fiecare oră, ce, unde, să pun în vestă. După vreo oră am fost gata și pe la 23:00 m-am pus în pat.

Aveam o stare ciudată, nu am avut emoții ca în alte dăți. Am fost calm, singura mea preocupare a rămas sa setez ceasul sa sune la 4:45. Am adormit cu gândul că Robert și ceilalți alergători din cursa de la cursa de 105k sunt deja la linia de start.

Cu Alin și Viorica înainte de start

Dimineața startului

La ora 5:30 am ajuns la punctul de start. L-am întrebat pe Paul până unde au ajuns Robert, Cristi și Cătălin. Îmi spunea cu entuziasm și mirare, că pe Pietrosul Bistriței. Nebunie. M-am uitat puțin pe live tracking și am văzut că cel care conduce cursa e Cristi. După el vine Robert și al treilea e Cătălin. Doamne, asta da cursa! 

Nu se plictisesc băieții!

După ce am schimbat cateva vorbe cu Alin și Gicu, colegii mei de la TrailRunning Academy, am început încălzirea și am așteptat startul.

Startul a fost făcut în ordinea punctajului ITRA și la interval de 15 secunde porneau cate 2 concurenți. Colegii mei au plecat mai repede, eu am fost al 40-lea.

Start Bucovina Ultra Rocks

Start-Rarău

Am început alergarea foarte relaxat și confortabil. Traseul ne ducea pe o potecă frumoasă de la marginea pădurii, în puțină coborâre. După primul km, am început să simt durerea în glezna stângă, dar am sperat că o să-mi treacă după ce se încălzesc musculatura și tendoanele .

L-am ajuns pe Gicu, am alergat împreună aproximativ 1 km, după care am început să mă îndepărtez de el. De la primul km, am început să depășesc concurenți,  în fiecare minut verificându-mi pulsul să nu fie ritmul prea tare. 

Am ajuns în primul checkpoint la ora 6:56, exact cum am calculat. Am fost în grafic, m-am oprit doar să fiu scanat și am plecat mai departe. Apa era programată pentru cel de-al doilea checkpoint, sus pe Rarău. 

A urmat o urcare de 7km cu o diferență de nivel de +740m, l-am ajuns pe Alin, am început să alerg cu el.  Având în vedere că aveam același timp în care doream să terminăm cursa, am stabilit că pe urcari merg eu în față, să dau ritmul, iar pe coborâri conduce el. A început să-mi fie foame, am mâncat primul baton pe urcare, care a intrat super bine. Ar mai fi intrat unul, dar nu am mâncat mai mult, ci m-am ținut de plan.

Urcare înainte de Rarău

Rarău - Slătioara

“Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”

Paul Smereciuc

Am ajuns pe Rarău la ora 8:03, cu 7 minute mai repede decât preconizasem, deci urcarea a mers foarte bine. Mi-am propus să nu pierd timpul în checkpointuri, am luat apă, electroliti și am plecat. A urmat o coborâre de 7.8 km, până la Moara Dracului. Alin s-a dus în față, am ținut greu pasul cu el din cauza gleznei. Am intrat într-o pădure, coborârea a fost destul de grea pentru glezna mea – multe rădăcini, pietre și noroi. Toate astea, împreună cu viteza ce o aveam și cu o clipă de neatenție, au adus „roade” și am reușit să calc strâmb din nou. M-a fulgerat durerea până în creier, mi-am adus aminte ce mi-a zis Paul în Grecia: “Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”. Așa că am redus viteza și mi-am propus să o iau mai încet pe coborâri.

Am ajuns împreuna cu Alin în cheile Moara Dracului, unde ne-a așteptat o priveliște unică. Am traversat cu grijă podulețele și am ajuns la ora 9:00 în checkpoint, cu 10 minute mai repede decât plănuisem. În checkpoint a urmat rutina: scanare, apă, electroliți și apoi am plecat mai departe către Slătioara. Planul de nutriție a funcționat perfect, dar nu am vrut să mă bucur prea repede, am zis că dupa 5-6 ore o să văd dacă chiar funcționează.

După o urcare scurtă, a urmat o porțiune alergabilă, cu o bucată de asfalt.  În timp ce alergam, i-am spus lui Alin: Parcă-i văd pe Robert, Cristi și Cătălin cum alergau aici cot la cot și încercam să ghicesc viteza lor.  Noi aveam un pace mediu de 5 minute/km.

Cheile Moara Dracului

Slătioara- Rarău

Am ajuns în Slătioara la ora 9:45. Am pierdut avansul de 10 minute, dar am ieșit repede din checkpoint. A început urcarea în Codru Secular, am luat-o în față, Alin a rămas în urmă să-și aranjeze ceva în vestă. De atunci l-am pierdut și am rămas singur.  Am mers în ritmul meu. Aveam de urcat 7.4 km înapoi pe Rarău. În timp ce mă minunam de frumusețea pădurii, am ronțăit încă un baton. Peste alte 30 minute, un piure de fructe și totul a funcționat cum trebuie.

Rarău - Zugreni

Am ajuns pe Rarău a 2-a oară la ora 11:17. Pe urcarea asta, am reușit să recuperez din timp. Se pare că partea de care îmi era teamă din alergarea montană îmi merge bine. Pe traseu am început să mă întâlnesc cu alergători de la cursele mai scurte, care mi-au dat un impuls pozitiv. 

A urmat coborârea până in Zugreni. Pe acest segment a trebuit să fiu mai atent decât oricând, fiecare pas greșit putea să mă coste mult. M-a durut glezna, dar deja mă obișnuisem cu durerea. Abia așteptam să ajung la Rusca să-mi schimb pantofii, dar până acolo mai aveam de urcat pe Pietrosul Bistriței – balaurul cursei.

Până in Zugreni, am avut o coborâre frumoasă și alergabilă prin pădure, după care, pe un drum forestier, am ajuns la checkpoint la 12:19. Asta însemna că aveam 15 minute întârziere față de plan, deci clar glezna făcea probleme pe porțiunile de coborâre și de plat. Dar m-am consolat că e mai bine așa decât să pățesc ceva și mai grav. 

Din cursa din Grecia, am invațat cât de importantă e apa. Mai ales pe urcarile lungi, în căldură. Așa că am luat 1.5l de apă din checkpoint, am băut prima dată în cursă cola și am pornit spre Pietrosul Bistriței.

Zugreni - Rusca

După ce am trecut barajul peste râul Bistrița, a început urcarea. Nu am scos bețele de la început, fiindcă am vrut să văd cât de abruptă este urcarea – 4 km cu o diferență de nivel de 932m. Pe primul km nici nu ar fi fost de ajutor bețele,  fiindcă în mare parte l-am făcut în patru labe. Planificasem că voi face 25 minute/km, ceea ce ar fi înseamnat că într-o oră și 40 de minute ar fi trebuit să ajung pe vârf. Primul km a fost în grafic, dar al doilea a trecut atât de greu că deja nu mai știam dacă s-a blocat ceasul sau dacă mă învârt pe loc. Am reușit să îl fac abia în 37 minute.

Era cald, vreo 30 de grade, ceea ce îmi amintea de urcarea către Livadaki din Grecia, care a fost de 10km lungime și unde m-am simțit atât de rău din cauza stomacului, că nu vedeam bine. Acolo au fost 36 de grade și umiditate la maxim, ca într-o saună imensă.  Mi-am spus în gând că acum e lux față de urcarea aia și că nu am de ce să mă plâng. Nutriția funcționează, glezna nu mă doare pe urcare, apă am. Deci nu am motive serioase pentru care să nu pot ține ritmul propus, așa că mi-am dat o resetare și am început să măresc ritmul.  Inspiram și expiram adânc, cum ne arătase Robert să facem pe urcări, și pas cu pas, am ajuns în vârf la ora 14:28. Cu 40 de minute peste ce era planificat.

În vârf era o priveliște de neuitat, se vedeau Rarăul, Pietrele Doamnei, o vale cu localități și următoarea destinație a cursei, vârful Giumalău, care părea a fi un deal înalt și lung. 

Mi-am verificat telefonul  și am văzut că am primit un mesaj de la Irina în care mi-a scris ca Robert a câștigat. M-am bucurat pentru el, simțeam că o sa câștige. Și mi-a mai scris că sunt pe locul 10-11. Până la acel moment, nu mă gândisem pe ce poziție sunt, dar gândul că aș putea să termin în top 10 mi-a dat un impuls de putere, un sentiment nou și foarte plăcut. Am făcut un bilanț rapid: trecuseră 8 ore și jumătate din cursă, nutriția funcționează, hidratarea merge exact cum trebuie, mușchii sunt în stare bună, de gleznă am grijă. De ce nu? 

Clar trebuie să termin în top 10!

A urmat o coborâre lungă către Rusca, acolo unde mă aștepta drop bag-ul. 

Prima partea a coborârii a fost puțin tehnică, dar după aceea marcajul ne ducea într-o pădure frumoasă. Parcă era ireală. Poteca șerpuia printre brazi și solul era atât de moale că simțeam că plutesc. La fiecare pas, corpul cerea să măresc ritmul, dar mintea îmi spunea că e mai bine să alerg mai încet decât să fac vreo minune cu glezna. A fost tare ciudat să alerg cu sentimentul acesta, de obicei este invers: mintea îmi spune că trebuie să alerg mai tare și corpul este cel care caută scuze. Pe coborâre m-a depășit o fată, care alerga rapid pe coborâri, dar pe care o depășeam tot timpul pe urcări.

Câteva momente înainte de Pietrosul Bistriței

Rusca - Runc

Am ajuns la Rusca, la drop bag, la ora 15:42, față de 15:05 planificat. În checkpoint, m-am întâlnit cu Viorica și cu alți  3 alergători ce stăteau pe scaune. 

Am luat drop bagul, iar în timp ce mă schimbam de pantofi și de tricou, a ajuns și a doua fată. Am văzut-o pe Viorica că împachetează rapid și pleacă, așa că am luat și eu 1,5l de apă, am băut 300ml Cola și am pornit.

Mi-a prins foarte bine refresh-ul cu șosete și pantofi noi, dar am început să am probleme cu nutriția, batonul nu mai intra, gel nici atât. Am spus că iau o pauză de la mâncare să-mi revin, am băut doar apă aproximativ 1 oră, am pierdut din ritm, dar simțeam că nu am de ales. După o oră, am mâncat un piure de cartofi dulci cu morcovi, care a intrat super bine și totul a revenit la normal.

Urcarea pe Giumalău a fost mai lungă decât am anticipat. Era cald, cu un soare foarte puternic, dar nu asta m-a deranjat, ci că nu am reușit să găsesc un ritm confortabil: când măream ritmul, simțeam cum consum mai multă energie, dar nu reușeam să aduc un beneficiu în viteză care să merite efortul. Până la urmă, am ajuns la 17:46 în varf față de 16:50 planificat.

Ca de obicei, nu am stat în checkpoint, am băut o gură de cola și electroliti, am luat apă și am plecat mai departe.

Am încercat să abordez coborârea cu un ritm mai mare, dar mi-a trecut repede acest gând, când am reușit iar să calc strâmb. 

A urmat o porțiune alergabilă, unde am tot depășit concurenți. Nu știu exact de la ce curse erau, cert este că unii dintre ei erau epuizați la maxim și cum se mai spune, „erau în filmul lor”. I-am întrebat pe câțiva dacă e totul ok, dar în afară de un da scurt, nu au schițat mare lucru, nu aveau niciun chef de vorbă. Cam așa fusesem și eu în a doua partea a concursului OMT, dar de data asta am fost mult mai atent la nutriție și hidratare. Mă simțeam în forță. 

Până la Stâna Muncei a fost de urcat un deal destul de abrupt, dar scurt, unde m-a prins ploaia. Pe urcare am depășit încă un grup de alergători de la cursa de 110km. 

După ce am ieșit din checkpoint, singurul lucru la care m-am gândit a fost ultima urcare înainte de finish, „surpriza BUR”.

Runc- Finish

Până acolo am mai avut de urcat câteva dealuri mai mici. Traseul ne ducea într-o zonă de unde se vedeau pădurile, dealurile verzi și văile superbe. 

Peisajul ce l-am văzut în acea seara, înainte de apus și după ploaie, când soarele încă încerca să iasă din spatele norilor, luminând într-o culoare cum nu mai văzusem, o sa îmi rămână în minte mult timp.

Am scos telefonul din buzunar și i-am scris Irinei un mesaj, că ajung pe la 20:45-21:00 la finish. Depindea de cât de lungă și de grea urma să fie ultima urcare.

Am ajuns la poalele Runcului după o coborâre ușoară pe un drum forestier. Am băut o gură de cola și mai aveam vreo 500ml de apă.

Am plecat să termin ce începusem dimineața la 6:05. 

M-am trezit cu un „zid” în față, o urcare de 1,5 km, cu o diferență de nivel de aproape 400m. În pădure era întuneric, dacă ajungeam cu 20 minute mai târziu, ar fi trebuit să scot frontala.

După vreo 800m urcare, am auzit ceva din tufișuri: erau 3 porci mistreți alergând către mine! M-am speriat puțin, dar am luat repede fluierul și după ce au auzit zgomotul, au schimbat direcția și au fugit înapoi în pădure. 

Am ajuns în vârf în aproximativ 27 minute, unde Mateo mă aștepta strigând că sunt în top 10. M-a scanat, l-am întrebat încotro trebuie sa merg, mi-a arătat drumul și am început să alerg de parcă atunci m-am trezit din pat. 

Am acest sentiment de fiecare dată când sunt pe ultimii kilometri. Parcă mă cuprinde un val de energie care îmi șterge toată oboseala și toată durerea adunate pe traseu.

Abia dacă am văzut pe unde calc în întuneric. M-am rugat să ajung cu bine la finish, unde era Irina cu cel mic. I-am strâns pe amândoi în brațe și am stat așa câteva secunde bune. Toată ziua am așteptat momentul acesta!!!

Mi-au revenit în minte cuvintele lui Robert dinainte de cursă: „Nu te lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“.

Până la urmă, exact asta am făcusem! M-am ținut de plan, am aplicat tot ce am învățat de la Robert și am ajuns pe locul 7, cu 1 oră si jumătate peste ce am planificasem de acasă, neștiind cu exactitate cât de brutală e urcarea pe Pietrosul Bistriței, cât de lungă e urcarea pe Giumalău, cat de abruptă e urcarea pe Runc și nici că urma să îmi revină entorsa nevindecată.

A fost o cursa bună, cu peisaje superbe, cu urcări care câteodată m-au stors de energie, cu coborâri în păduri ca scoase din poveste. 

Pot să spun că am învățat din greșelile pe care le-am făcut la OMT și că știu ce am de corectat la următorul ultramaraton. 

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller - Before

Peter Schuller, înainte de alergare

Peter Schuller, lighter, faster

Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe 24 comentarii

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Pietrele Doamnei - Bucovina Ultra Rock

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Bucovina Ultra Rocks este un ultramaraton de 108 kilometri cu 6500 +. Concursul are 5 urcări pe cele mai înalte 3 vârfuri ale Bucovinei: Rarău (1651m), Pietrosul Bistriței  (1791m), Giumalău (1858m). Citește cum am câștigat cursa în 13 ore 16, minute alergând cot la cot cu Cristi Manole, Cătălin Șorecău și Vocea din capul meu.

Timp de citire:  14 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică, Suceava.Media;

Fiecare dintre noi avem un zgomot de fundal, un ton înfipt între urechi, în mijlocul creierului. Dacă suntem norocoși, vocea conștiinței este identică cu vocea noastră. Altfel, avem o altă voce în cap care ne îndrumă către diverse acțiuni. La o competiție,  pe lângă ceilalți concurenți, e nevoie să alergi cu ea, indiferent că îți dorești sau nu asta.

Este ora 18:30, ziua competiției. Sunt în camera de la etaj din casa lui Costin, directorul de cursă. Geamul este deschis și aud un câine al cărui job full time pare a fi a lătra. Pare că nu ia nicio pauză de la asta, ba mai mult, face și ore suplimentare. Eu sunt cu planul de cursă pe ultima sută de metri. Gelurile sunt în pungi, pungile aranjate în ordinea check-point-urilor. Mă pregătesc de un power nap. Somnul ar trebui să dureze cel puțin două ore.

Închid geamul să dau volumul câinelui mai încet. Pâș-pâș mă pun în pat lângă M., care după un drum lung doarme neîntoarsă cu o pernă sub cap și alte două îmbrățișate.

În 30 de ani m-am învățat să mă adorm: îmi realizez un scenariu – o zi ce mi-ar plăcea să o (re)trăiesc, o rememorare a unei amintiri sau o reclădire a acesteia. În general, ating o stare de somn în scurt timp, dacă nu sunt distras de zgomot, căldură sau alte g̶â̶n̶d̶u̶r̶i̶ anxietăți. Dacă au trecut mai mult de 30 de minute și nu reușesc cele de mai sus, înseamnă că ceva mă neliniștește. Ceea ce nu m-ar lăsa să adorm înainte de o competiție ar putea fi un plan incomplet, neîncrederea în puterile mele sau Vocea ce-mi produce alte gânduri pe care nu le pot controla sau conștientiza.

Se face ora 20 și eu încă mă zvârcolesc. Am eșuat în a câștiga câteva ore de somn. Pulsul în repaus îmi este (prea) ridicat. Mă simt mai obosit decât aș vrea să fiu înainte de un concurs.

În capul meu a luat naștere o Voce ce nu-mi aparține. Vocea îmi spunea cât de mult s-au antrenat ceilalți și cât de concentrați au fost pentru acest concurs. „Le vei face față?”, „Vei ține pasul?”, „Te-ai antrenat suficient?”, „Te-ai antrenat prea mult?”, „Ai fost dedicat?”, „Ai băut prea multe beri / prea mult vin?”. 

Ar fi fost de ajutor un buton să o fac să tacă, un buton să mă facă să mă gândesc la altceva. 

De obicei, start-ul are puterea asta.

Start Bucovina Ultra Rocks,

KM O - cu Cristi manole

Start- Rarău (I)

km 0 – km 14, 1H33MIN,  1200 (+)

Îi urez succes lui Cristi care are #2, batem palma și plecăm cu 15 secunde înaintea tuturor într-o călătorie de 110 kilometri ce urma să dureze 13 ore. 

Am o atitudine antisocială, nu intru în conversație cu el în timp ce alergăm. Mă mai întreabă câte una-alta printre pașii de alergare, dar îi ofer tot ce am la dispoziție: răspunsuri scurte și tăioase. 

În schimb, port un dialog cu Vocea din capul meu, pe care în continuare mă străduiesc să o fac să tacă. Încerc să-mi răspund îndoielilor prin ritmul ce-l impun. 

Am alergat primii 7 kilometri cu dorință și frică. 

Am vrut să-mi arăt că pot ține ritmul, că sunt antrenat, că știu traseul și că sunt dispus să dau ce am mai bun. Că am #1 pe piept și că trebuie să mă comport ca atare, că nu e o coincidență că am cel mai mare punctaj ITRA. Voiam să arăt că sunt mai bun decât ceilalți, voiam să-mi fac Vocea din cap să tacă.

Sărim peste un gard prin care trece curent și-l anunț și pe Cristi de asta. În rest, alerg și mă hidratez. Sunt extra atent la porțiunile ce mi le amintesc a fi tehince. 

Mă simt cam balonat de la risotto-ul pe care l-am mâncat cu 2 ore înainte de start. Pentru  asta, în prima oră de alergare am băut doar apă. Zero geluri, zero calorii ingerate, peste 800 de calorii arse. Atipic pentru planul meu de cursă. Dacă o țineam încă vreo două ore așa, eram pe minus.

După primii 7 kilometri, ajungem în primul CP și suntem prinși din urmă de #5, Cătălin Șorecău. 

Întind mâna după o sticlă de apă de 0.5l, dar Vocea mă face să mă răstesc – „Dar desfă-i capacul!” – ca răspuns la faptul că voluntarii nu au desfăcut capacul bidoanelor cu apă de la kilometrul 7. 

Cu 3-4 metri în fața celor doi, Cristi și Cătălin, țin ritmul către primul vârf, Rarău I. 

Ajungem pe pârtia de schi. Lumina nocturnei arată 3 alergători, cu 3 voci din capul lor, cu 3 stiluri diferite de alergare. Cristi face powerhike cu bețele, Cătălin aleargă cu pas ușor și constant, iar eu încerc să combin hike-ul cu alergarea. 

Încă nu am scos bețele și pare că nu îmi găsesc ritmul. Se anunță o seară lungă în care nu-mi va fi la fel de ușor pe cât se aștepta majoritatea să-mi fie. 

Nu a fost nici măcar atât de ușor pe cât mă așteptam eu să-mi fie. 

KM 21, CHEILE MOara DRACULUI

Rarău (I)- Slătioara

km 14 – km 27, 2H38MIN, 1560 (+)

Punctele de alimentare în care ne așteaptă echipa de suport a fiecăruia sunt locuri de bătălii. Cine și-a planificat bine acest moment, cine știe ce are de făcut, cine iese primul din „zona roșie” câștigă câteva secunde prețioase. Acestea au un impact psihologic asupra adversarului la fel de mare ca puterea de a sprinta pe o urcare.

La kilometrul 14 avem prima șansă să arătăm cât de bine ne descurcăm cu asta.

Ajungem pe vârful Rarău, toți 3, cot la cot. Eu am portbagajul mașinii Mariei ce mă așteaptă fix cum am planificat cu câteva ore înainte. Cristi are portbagajul mașinii soției, iar Cătălin pare că primește gelurile și flask-urile „din aer” de la prietenii lui. 

Vocea preia comanda și-mi spune: „electroliți”, „suc de portocale”, „apă minerală”, „alergare”. 

E prima dată când Vocea mă îndrumă către ceva constructiv, când parcă realizează că este mai bine pentru amandoi să colaborăm. La kilometrul 14, încetează să-mi pună bețe-n roate și începem să conlucrăm pentru un rezultat cât mai bun. 

Îi respect instrucțiunile și ies primul din check-point cu moralul și pulsul ridicate. 

Prima urcare, primul check-point, prima coborâre – toate sunt de control. Stabilesc un baseline de ritm și de intensitate ce încerc să-l mențin pentru următoarele ore de alergare. 

Alergăm pe coborâre cu mușchii încălziți. Tălpile pantofilor de alergare nu fac față fricțiunii cu iarba și ritmului ce încercăm să-l avem. Fiecare dintre noi trei vrem să profităm de câte un dâmb, de câte o curbă bruscă pentru a câștiga un mic avantaj psihologic.

Să obținem câte o încurajare din partea Vocii. 

Din cauza ritmului și a nopții, am reușit să fiu la fel de împiedicat ca un puști ce are șireturile desfăcute. Am călcat strâmb, am căzut în fund, am alunecat și m-am afundat în noroi până la glezne. Am trecut prin tot atât de multe provocări ca Ulise în Odiseea.  

Ajungem în cheile Moara Dracului, trecem peste podul săltăreț, iau din zbor o sticlă cu apă și scot numărul ale cărui ace au cedat și pe care îl țin acum la piept.

Urmează o porțiune de alergare pe plat, prin Slătioara. O porțiune optimă în care pot verifica respirația celorlalți doi alergători. Cristi pare că respiră cam tare, dar pe Cătălin nu-l aud – fie pentru că e foarte fit, fie pentru că e prea în spate. 

Primesc indicații exacte: „Nu întoarce capul, că te arăți slab”. 

Slătioara-Zugreni

km 27- 43, 4H37MIN,  2400 (+)

Blitzgrieg. Acesta e cuvântul ce mi-a caracterizat atitudinea din punctele de control. În Slătioara, la fel ca la celelalte puncte, m-am rezumat la a-mi da numărul pentru a fi scanat, a pune mâna pe o sticlă cu apă și a pleca în trombă. Până ca ceilalți doi alergători să se prindă ce pun la cale, eu deja am un avans de 200 metri.

A funcționat, dar de fiecare dată ei au reușit să mărească ritmul și să mă ajungă din urmă. 

„Incredibil! E prima oară când alergi cu alți doi alergători din România, pentru atât de mult timp, la un ultra”  îmi zice Vocea, cu respect. Îi dau dreptate, și cu admirație pentru Cătălin și Cristi, îmi scot bețele pentru un efort cât mai eficient. 

Cătălin a reușit să-mi sufle în ceafă, fără efort, pe coborâri, iar Cristi se descurcă grozav la urcări. Asta a făcut ca pe urcarea către Rarău II să rămân alături de Cristi. Îl compătimesc pe Șorecău că nu și-a luat bețele, dar are timp suficient să recupereze.

Nutriția până în acest punct funcționează bine, dar nu grozav. Fiecare gel pare că mă umple și mă balonează, dar fac ce ar face fiecare alergător într-un punct ca ăsta: râgâi și mă debalonez. Cristi râde, nu doar în sinea lui, și încearcă să intre iar în vorbă cu mine, dar eu sunt prea concentrat pentru small talk. 

5 minute mai târziu, karma mă lovește și simt primul low al cursei. Picioarele îmi devin moi, brațele nu mai înfig bețele bine în pământ și îmi e greu să mențin un pas de alergare chiar și pe porțiuni de urcare ușoară.

Cristi simte sânge și ia avans. În nici 2 minute ajunge în CP, se alimentează și pleacă. Eu am 200 metri în spatele lui. Pare că totul din jur se desfășoară pe fast forward, în timp ce eu mă mișc în reluare. 

Fluier la M. să iasă din mașină și să-mi deschidă portbagajul să mă alimentez. Ea verifica online pe unde sunt în timp ce eu îi băteam în geam.

Beau un Red Bull din 3 înghițituri, cu electroliții regulamentari, îmi iau gelurile pentru următoarea secțiune și plec. Uit de bețe. Mă întorc după ele după câțiva zeci de metri și pierd circa 2 minute.

Îl pierd pe Cristi din câmpul vizual. 

Nu intru în panică, pentru că nu au trecut nici măcar 40 de kilometri. Încă se pot întâmpla foarte multe. 

Îmi mențin viteza de croazieră. Îmi vine o idee îndrăzneață să bag un baton. Încerc să îl îndes între obraz și măsele și să-l dizolv cu înghițituri mici de apă. Dar fie că ritmul e prea intens (aproximativ 04:30 min/km), fie că nu am de fapt nevoie, vomit batonul și câteva guri de Red Bull odată cu el. 

Pentru un moment, îmi trece prin minte că Manole poate s-a rătăcit și că sunt în fața lui – am avut timp să mă gândesc la asta pe forestierul care părea interminabil. Ajung totuși în CP-ul din Zugreni și voluntarii mă anunță că am 20 secunde în urma lui. 

„Începi să te aproii de el, continuă să faci ceea ce faci. Te sprijinim”. Vocea.

Urcare pietrosul Bistritei - Bucovina Ultra Rocks (3)

Pietrosul Bistriței, KM 50

Pietrosul Bistriței, KM 50

Zugreni-Rusca

km 43- 606H47MIN,  3400 (+)

Sunt pe cea mai dură urcare a cursei, către Pietrosul Bistriței. Urcarea asta e pe atât de abruptă pe cât pare din profil. Dacă te apleci către în față, dai cu nasul în rampă.

Pe prima porțiune bețele nu-și au rostul pentru că mergi oricum în patru labe. Mă ajut de mâini la fel de mult cât mă ajut de picioare. Ceasul îmi bipăie și îmi dau seama că ultimul kilometru l-am făcut în 24 de minute – cel mai lent kilometru de până acum.

Atunci când mergi încet, kilometrii trec tare greu. Am puțin sub 6 ore și mă apropii de jumătatea cursei. Atât ca distanță, cât și ca timp petrecut în efort.

Frumusețea răsăritului este ca un bandaj pe rana ego-ului meu. Cristi are cel puțin 5 minute avans. Tipul chiar urcă foarte bine. 

În mintea mea încep să se instaleze îndoielile. Nu mai cred că a fost o idee bună să fi făcut recunoașterea cu doar câteva zile în urmă. Dar hidratarea și alimentația funcționează, chiar tânjesc la un sandwich și la o Cola. 

Termin urcarea, iar peisajul de pe vârf este atât de frumos, încăt poate fi folosit ca răspuns la întrebarea „De ce alergi sute de kilometri pe munte?”. De la competiția asta voi folosi cele două fotografii, ca să arăt motivul.

Cea mai grea urcare este succedată de cea mai spectaculoasă coborâre. Pare că ești într-o simulare de jocuri video. Pășești pe poteci pavate cu mușchi și cu pini de brazi. Muscular, efortul pare inexistent. Singura ce mă oprește „să rup” este lipsa glicogenului și inima care continuă să bată nebunește. 

Hăpăi încă un gel cu maldodextrină și alt gel cu fructe. AMR 30 de minute până la sandwich. Înainte de asta încerc să consum ceva semi-solid (jeleu de la decathlon), pe care-l bag în fălci și îl „sting” cu apă. Intră de minune și-mi alimentează alergarea. 

Aud câinii de la stână care-l latră pe Cristi. Știu că urmează un punct delicat și o las mai moale. Îmi scot un băț ca măsură de siguranță. Câinii mă zăresc și încep să mă latre. Nu sunt agresivi, doar precauți. Mai nervoși decât ei se arată ciobanii care sunt supărați că nu închidem porțile. Nu deschisesem nicio poartă, nu știu despre ce vorbesc. 

Trec și de stână, ajung la asfaltul din sat și sunt întâmpinat de un voluntar cu vuvuzelă. Înainte de check-point, o caut din priviri pe Maria – echipa mea, șeful logisticii și al întregului staff. 

Primul lucru pe care îl fac e să o storc de informații despre Cristi: 

  • Eu: Cât timp are?
  • M.: A venit de 3 minute, dar stă să mănânce și se schimbă.
  • Eu:„A, nu a plecat încă?”, îl văd pe Cristi că se întoarce în CP;
Apoi cer mâncarea la care am visat pe ultima porțiune:
  • EU: Vreau un sandvwich și o Cola + o doză de Cola nedesfăcută să o iau cu mine!

M. îmi urmează instrucțiunile.

  • EU: umple buff-ul cu gheață, am să iau și ochelarii de soare.
  • TOT EU: cât are Șorecău în spate?
  • M.: avea 10 minute la ultimul CP!

Cristi Manole pe Giumalău, pe locul 1

„LA VÂNĂTOARE”

Rusca - Valea Putnei

km 60-79, 8H59MIN,  4550 (+)

Părăsesc punctul de control cu picioarele fresh și cu poftă de alergare. Mă îndrept către a doua jumătate a cursei. E momentul să cresc ritmul și să mă apropii de Cristi. Urcările sunt foarte diversificate, atât abrupte, cât și alergabile. 

„Dacă le abordezi corect, vei reuși să te apropii de Locul 1. Dacă nu, e bun și locul 2.”, îmi zice Vocea parcă în șoaptă. Obosise și ea sau nu voia să ne audă nimeni?

Cele 5 minute se transformă în 2 minute, iar pe Giumalău ajungem toți 3 – eu, Cristi și Vocea. Îmi umplu un flask cu apă și bag 2 felii de pepene. Toate astea în 35 secunde. 

„E obosit, a stat mai mult ca tine în CP”, Vocea.

Cu efort, îmi bag bețele în desagă și îl depășesc. Îmi doream asta de la kilometrul 33. După un minut de când l-am depășit, trag o trântă și mă duc de-a dura. 

Mă ridic, mă scutur de praf și încep să preiau frâiele cursei. Alerg fără să mă uit în urmă. Fără să văd dacă se ține după mine sau dacă are dificultăți. 

Se termină coborârea și ajungem pe o secțiune de plat. Îi aud respirația care pare că are nevoie de extra oxigen.

„Dacă îl forțezi acum, îl vei slăbi pe următoarele urcări” – astea au fost cuvintele ce m-au făcut să alerg cât pot de bine. 

Ajungem în Valea Putnei. Maria are mașina pe partea stângă a drumului, soția lui îl așteaptă pe partea opusă. Un alt loc de bătălie. 

Giumalău II, ultimul vârf îmi aduce locul 1

Toate pânzele sus către finish

Valea Putnei - Finish

km 79-110, 13H16MIN,  6450 (+)

Gheața, Red Bull-ul și picioarele fresh m-au făcut să pot alerga pe următoarea porțiune, către ultimul vârf al cursei. Am avut un puseu de mulțumire pentru că am facut recunoașterea traseului și am știut pe ce porțiuni să accelerez și pe ce porțiuni să o las moale. În plus, am avut confortul de a ști „cât mai durează urcarea”. 

Vocea zâmbește și-mi spune: 

În 5 kilometri ai reușit să câștigi cel puțin 7 minute. Dacă ții ritmul ăsta, ai șanse mari să câștigi! Mă bucura gândul că urma să trec primul linia de finish. Tot ce aveam de făcut este să mă hidratez și să mă alimentez

Ceasul mă anunță că au trecut 12 ore de cursă. Trecusem borna de 100 de kilometri. Îmi simt degetul mare al piciorului drept cum mi-a rupt șoseta, îmi e teamă să nu fac bășică. Gambele îmi sunt ca două bucăți de piatră, iar cvadricepșii par că au o mie și unu ace înfipte în ei. Căldura face ca efortul să fie mai greu, iar fiecare pas de alergare necesită extra putere. 

Dar mirosul de fân proaspăt cosit și peisajul verde al Bucovinei îmi fac viața (mai) ușoară. La fel și faptul că alerg alături de concurenții de la cursele mai scurte. Cristi nu mai este în raza vizuală, iar asta mă liniștește. 

Ajung la poalele urcării surpriză – Runc. Unul din bețe nu se deschide. Decid să fac urcarea în powerhike, cu mâinile pe genunchi. Am mers 1,5 kilometri în circa 30 de minute. În tot acest timp Vocea n-a spus nimic. 

Suportul lui Paul și al lui Mateo mă ajută să trec peste momentele de slăbiciune de pe urcare, în care picioarele merg mai mult în lateral decât înspre înainte. 

Împreună am făcut Vocea să tacă, având certitudinea că urmează să trec primul linia de sosire. 

Până la următorul concurs.

Finish - Bucovina Ultra Rocks

Finish Bucovina Ultra Rocks cu Paul și Mateo

MEDALIA ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.