Publicat pe Lasă un comentariu

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

Peter Schuller - BUR - Cover Story 2022
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks 88 – Peter Schuller

Povestea Bucovina Ultra Rocks 88 din 2022 prin ochii și picioarele lui Peter.

De ce alergi? De ce alergi atât de mult?

Aud întrebarea asta destul de des, dar niciodată nu am putut răspunde, nu am înțeles nici eu exact și nu am putut descrie în cuvinte.

De când am fost copil, am urât din tot sufletul alergarea, și azi mai țin minte ziua când toată școala a râs de mine pentru că am fost ultimul pe pista de zgură din Carei, la proba de 1000m, cu pantofi de piele, în pantaloni de sport, cârpiți, și într-un pulover. 

Mă ardeau picioarele, mi-am dat tot duhul și tot ultimul am fost, umilit…

Am jurat că nu mai alerg niciodată. Am simțit că alergarea este cel mai urât lucru care poate exista.

 

După aproape 20 de ani de la acel moment, am început să alerg, cu scopul de a slăbi, deoarece ajunsesem la peste 110kg și simțeam că nu e de bine.

Acum mă aflu în Câmpulung Moldovenesc, la linia de start a competiției Bucovina Ultra Rocks 4Summit, 88km, cu 5400m diferență de nivel, competiție care e și Campionatul Național de Ultra-alergare Montană.

Este ora 5:40, o dimineață înnorată, încă e întuneric, soarele abia se face văzut. Sunt înconjurat de cei mai buni alergători pe distanță lungă din România, am schimbat câteva vorbe cu colegii „de suferință”, dar în mintea mea nu a fost altceva decât „filmul” cursei pe care urmează să o parcurg. 

Cunoșteam traseul, fiindcă l-am parcurs în ultimii doi ani, vizualizam ce și unde o să mănânc, pe ce porțiuni o să accelerez, pe ce porțiuni o las mai încet. Totuși, încercam să ghicesc cu ce dificultăți o să mă confrunt, fiindcă este imposibil ca într-un ultra-maraton să nu existe situații dificile.

Drumul până la linia de start nu a fost ușor, dar tot timpul este loc pentru și mai bine. Am respectat planul de antrenament cu strictețe, în ultimele 3 luni am alergat peste 1000km, cu 36000m diferență de nivel. Mă simt pregătit și fizic, și mental, am făcut tot ce am putut să fac, acum este testul și urmează să văd cum o să mă descurc.

3, 2, 1… START  Bucovina Ultra Rocks 

Traseul ce urma să îl fac l-am împărțit în 3 etape, în 3 intervale de timp:

  1. START – RARĂU 2 – 4h35’
  2. RARĂU 2 – RUSCA – 4h03’
  3. RUSCA – FINISH – 4h57’

Pentru fiecare etapă, am avut un timp propus, pe care l-am stabilit cu ajutorul lui Robert, și doar asta aveam în minte, să mă încadrez în acel timp.

 

După start, alergam controlat, mă aflam în mijlocul plutonului, alergam cu colegii de club, Adi și Moruțan. CSM Cluj, a avut două echipe de băieți la campionat. Ca să fie validată o echipă, era necesar ca cel puțin trei membri să termine cursa. Colegii mei de echipă erau Sovereșan, Moruțan și Radu. 

În ultimele zile, în Bucovina a ploat foarte mult. Am știut că trebuie să am mare grijă, fiindcă talpa pantofului meu nu avea cea mai potrivită tracțiune pe solul umed, mai ales pe rădăcini și pietre. Deja știam unde o să alerg mai încet decât calculasem inițial și am restructurat planul, rapid.

Prima urcare pe Rarău a mers conform planului, dar coborârea către Cheile Moara Dracului mi-a dat bătăi de cap…

Noroi, stânci și rădăcini umede, a mers mult mai încet decât doream.

Nu e bai, că urmează porțiunea unde pot accelera, până la Check Point Slătioara a mers bine, dar simțeam apropierea furtunii, vântul începea să se facă simțit din ce în ce mai tare. Scopul meu a fost să ajung cât mai rapid în Codrul Secular, astfel încât, dacă vine furtuna, să mă prindă în pădure.

Cum urcam prin această pădure minunată, simțeam cum se face din ce în ce mai frig, iar cum ajungeam către marginea pădurii deja simțeam vântul cum trece prin hainele ude de transpirație în interior în exterior leoarcă din cauza umidității din aer.

Am ajuns pe vârful Rarău a doua oară, ploua încet și cu întrerupt, m-am realimentat cu o jumătate de banană și un gel și am început rapid coborârea către Zugreni, aveam peste 5 minute întârziere față de plan.

Nu am forțat pe coborâre, pentru că nu avea sens să mă supun la riscuri; am alergat controlat, mâncând un baton, iar când am ajuns pe forestier am preluat viteza de croazieră și am alergat constant până la punctul de control, de unde am luat 1,5l de apă iar apoi mi-am continuat drumul către cea mai grea urcare din cursă – Pietrosul Bistriței.

Pe urcarea către cel mai spectaculos peisaj ploaia s-a oprit parcă dorind să ne facă un favor, dar a rămas umiditatea ridicată în pădure, mă simțeam ca într-o saună turcească; înaintam constant către vârf, dar mergea mai greu decât voiam. Deja parcursesem mai bine de 50 de kilometri. Oricât de antrenat ai fi după atât timp în efort începi să resimți oboseală.

Împingeam foarte puternic în bețe, cum nu am mai făcut până atunci.  Pe unele porțiuni solul aluneca atât de tare, încât efectiv nu puteam să mă las doar în picioare; pas cu pas, metru cu metru, am ajuns sus, în vârf unde urma creasta și coborârea așteptată.

La Check Point Rusca, de la kilometrul 60, am ajuns cu 16 minute mai repede decât planul, asta însemna că am recuperat întârzierea și aveam un avans de 11 minute. Nu îmi venea să cred că am reușit să recuperez 16 minute pe această porțiune. 

 

În Check Point, nu am avut altceva în cap decât să stau sub 5 minute, încercam să mă concentrez pe ce am de făcut. 

În timp ce voluntarii mă ajutau să prepar isotonicul, am șters noroiul și praful întărit de pe picioare, am luat nutriția pentru ultimul segment din cursă și am plecat. Totul a durat 5 minute și 19 secunde.

Pe urcare către vârful Giumalău, mi-am propus să alerg pe tot traseul, cu excepția a trei porțiuni mai abrupte… Bineînțeles că ce-mi doream eu nu corespundea cu ce urma să fie… Din Rusca urcam cu Viorica Mălai, încercam să țin un ritm constant și susținut, cum îmi place mie. Căldura începea să fie din ce în ce mai mare și resimțeam asta, „trebuia să iau mai multă apă” – era gândul principal din capul meu.

După ce am terminat flask-ul cu apă, am trecut pe primul flask cu iso, simțeam că nu e plin flask-ul, cum am înghițit am știut că urmează să am probleme cu nutriția… 

A fost foarte concentrat iso-ul, nu am verificat la Check Point să fie flask-ul plin cu apă, am greșit, greșeala asta mă va costa.

Nu aveam de ales, am băut câte puțin din flask, dar degeaba, mi s-a format o bulă în stomac. Știam ce am de făcut, fiindcă am mai trecut prin asta: trebuie să ajung pe vârf cât mai repede, să iau apă. De mâncat, nu puteam mânca fără apă, iso-ul nu intra, soarele ardea și mai tare… Sufeream. 

 

E a patra oară când urc pe Giumalău și de fiecare dată am suferit, tot timpul de căldură și de lipsă de apă, zici că e o tradiție deja pentru mine. Nu aveam pentru ce să mă mai enervez, că nu rezolvam nimic, am tras de mine să ajung pe vârf. Am ajuns la ultima parte a urcării, o porțiune mai abruptă, am adunat energia ce o mai aveam în picioare și brațe și am urcat cu ultimele forțe

În Check Point am stat sub 1 minut, am luat apă și am pornit către Transrarău.

 

În curse, îmi plac momentele alea despre care povestește Robert, când „dezarhivez” antrenamente și corespund bucățile din traseu cu un traseu făcut într-un antrenament, sau momentele grele dintr-un antrenament, momente peste care am trecut, iar toate aceste amintiri mă fac să fiu mai confortabil cu suferința.

Prima parte din coborârea de pe Giumalău seamănă mult cu coborârea de pe Jepii Mari. Nu am accelerat încă, nu avea sens; coboram constant printre rădăcini și stânci, iar singurul meu gând a fost să-mi revin cu digestia, fiindcă urma o porțiune unde trebuie să trag. Mi-am adus aminte de shot-ul de ghimbir pe care l-am luat cu mine, l-am băut și am așteptat ca ghimbirul să-și facă efectul.

Am trecut de porțiunea tehnică și am intrat pe poteca mea preferată din traseu, poteca ce duce către Transrarău, prin pădure. Este o plăcere să alergi pe poteca asta, solul este moale, zici că e un covor gros și lung, care a fost pus acolo intenționat, pentru ca piciorul alergătorului să se poată recupera după traseul dificil pe care l-a parcurs până acolo.

Digestia mea tot nu a fost ce trebuie, trecuse deja o oră fără să mănânc. Am mâncat un gel în mai multe tranșe, să văd ce se întâmplă, greața tot mă bântuia, dar știam că trebuie să am răbdare.

 

Cum alergam către șosea, vedeam mașinile parcate ale susținătorilor, speram să îi văd pe Irina și pe copii. 

Cum am ieșit din pădure, nu mi-a venit să cred ce vedeam: erau Irina și băieții, mă așteptau… Inima mea a început să bată tare, ca cea a unui adolescent la prima întâlnire cu o fată. Fix în brațele ei m-am oprit.  Îmi spunea că merg foarte bine, că mă iubește și că arăt bine și în formă și să țin tot așa, până la final! 

Spunea că nu are ce să-mi dea, dar nici nu aveam nevoie de altceva, întâlnirea asta de nici 1 minut mi-a dat un val de energie pe care nu-l pot descrie în cuvinte! Simțeam din partea ei iubire, înțelegere, apreciere, respect, bucurie! Deși ea nu este direct implicată în planul meu de antrenament și nici în pregătirea mea pentru curse, mă înțelege și mă susține mai mult decât oricine și îmi arată asta exact când am nevoie!

 

Am traversat drumul cu lacrimi în ochi și am început să urc către punctul de control de la stână. Mă simțeam ca un câștigător, am câștigat în clipele mai devreme mai mult decât îmi puteam dori de la această cursă.

Pe ultima parte rămasă din cursă, în ciuda faptului că mi-a fost greu și sufeream din cauza lipsei de energie, alergam cu zâmbetul pe buze și așteptam cu nerăbdare să cobor de pe Runc și să ajung iar în brațele iubite.

În spatele meu, deja se auzeau tunetele și și se vedea un nor negru și întunecat, în fața mea era soare și lumină încă, parcă alergam între două lumi.

13h și 9 minute arăta ceasul meu când l-am oprit după trecerea liniei de finish, un timp mai bun cu 26 de minute decât planul. 

Sunt în brațele Irinei, cu băieții lângă noi, înconjurați de prieteni, mă simt câștigător!

De ce alerg?

Poate pentru că îmi place să aflu ce este dincolo de zona mea de confort, poate pentru că îmi place să ajung în situații unde începe lupta între corp și minte, poate pentru că în curse lungi sunt obligat să găsesc soluții la situații apărute, poate pentru că îmi dă putere mentală să pot trece peste momente dificile cu care mă confrunt în viața profesională și personală, poate pentru a avea un corp sănătos și o minte pe măsură, poate pentru a fi un exemplu pentru copii mei, poate pentru momentele unice  când redescopăr ce este cu adevărat important în viață.

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 2 comentarii

Bucovina Ultra Rocks: 110 kilometri cu 6600m+

Peter Schuller - Bucovina Ultra Rocks 2021
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks: 110 kilometri cu 6600m+

La Bucovina Ultra Rocks mi-am propus să fac tot ce am învățat și să alerg cea mai bună cursă de a mea de până acum. Concursul care mi-a arătat că planul de acasă se adaptează mereu concursului.

Cum mi-a spus și Robert înainte de cursă: „Poți să faci o cursă bună, nu îți spun să câștigi, dar vreau să te văd în primii 3, și nu vreau să te aud că nu ți-a mers nutriția, că te-ai lovit la picior, sau că ți s-a făcut rău!”

 Bineînțeles că realitatea a fost diferită de aceste planuri 🙂

Traseul cursei îmi place foarte mult, ne duce pe cele mai înalte trei vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosu Bistriței și Giumalău (de 2 ori), traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

Față de anul trecut, când am alergat la proba de 88 km, acum startul o să fie noaptea la 00:00, iar la traseu mai am de făcut o coborâre de pe Giumalău, în Valea Putnei, precum și o urcare înapoi pe Giumalău.

Pregătirea sezonului a început din februarie și a cuprins 230 de ore de antrenament, 2300 km alergați, 57000 m diferență de nivel adunați. 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!


Am participat la concursuri pe parcursul cărora am crescut treptat distanța, concursuri precum Feleacu Running Hills, Maratonul Scaunul Domnului, Maratonul Via Transilvanica, Campionatul Național de Ultra Alergare din cadrul Primavera Trail Race și Bucovina Ultra Rocks. 

În toată perioada asta de pregătire, pe lângă îndrumarea antrenorul meu – Robert și ajutorul colegiilor alergători, am avut un sprijin necondiționat și din partea familiei, fapt care m-a ajutat și mă ajută foarte mult. 

Nu este ușor să te trezești aproape în fiecare duminică fără soț lângă tine, pentru că el face antrenament undeva pe coclauri, de la 5-6 dimineața sau să faci programul familiei după antrenamentele lui ori să nu te poți baza pe el 3-4 zile, că e la un concurs undeva prin țară, și multe altele.

 De data asta, la Câmpulung Moldovenesc am ajuns joi seara, am avut timp să fac planul de cursă și nutriția. 

Conform punctajului ITRA, am fost al patrulea, am încercat să mă concentrez doar pe ce am de făcut, mi-am propus să termin proba în 17 ore (dacă totul merge bine) sau, în cel mai rău caz, 18 ore.

În mare parte, traseul îl cunoșteam, știam unde o să trag și unde o să merg constant, nutriția a fost pregătită mai bine decât la oricare cursă de până acum, practic totul era gata pentru o cursă reușită.

Vineri după-amiază, m-am întâlnit cu Gicu și cu soția lui, Diana, care urma să-l ajute la punctele de control cu nutriția; mi-a oferit ajutorul ei la punctul de control Rarău 1, Rarău 2 și Rușca. 

Teoretic, la Valea Putnei ar fi trebuit să am un avans mai mare față de Gicu, iar Diana nu mă mai putea ajuta.

A fost o veste minunată, nu mai trebuia să car toată mâncarea cu mine pe prima partea a cursei! Plus că este un mare ajutor când cineva te așteaptă într-un punct de control și știe ce are de făcut, astfel încât să te pună rapid înapoi pe traseu.

Am luat startul la ora 00:00, eram în primul val, așa cum am fost ordonați conform punctajului ITRA.

 A mers super bine totul, până la primul punct de control, de unde am început să am crampe abdominale foarte intense, am lăsat-o mai încet, oricum urma prima urcare pe Rarău. 

Aproape o oră nu am mâncat nimic, pentru a vedea dacă mă lasă durerea, apoi am reînceput ușor nutriția, cu un baton de ovăz, să văd dacă funcționează. Bineînțeles că nu a funcționat. 

Am ajuns pe Rarău, Diana m-a așteptat cu pachetul pentru următorul tronson, am luat apă și am plecat; cam buimac, ce-i drept, dar am continuat. 

Când am ajuns în Cheile Moara Dracului, după o mică rătăcire, m-am întâlnit cu Gicu, care, spre surprinderea mea, parcursese mai mult decât își propuse inițial. M-a întrebat dacă mă simt bine (într-adevăr, arătam cam nasol), apoi am început să alergăm împreună.

 El se simțea foarte bine, era în avans față de ce a stabilit, eu mă simțeam rău și am fost în urma planului meu, așa că am decis că mergem împreună, astfel încât să facem un timp de 18h – 18h:30min, dacă ținem ritmul.

Când am ajuns pe asfalt, în Slătioara, de-abia puteam respira din cauza crampelor și durerilor, număram pașii până la punctul de control și, sincer, nu știam ce să fac, eram la începutul cursei și aveam probleme serioase cu digestia. 

Gicu nu m-a lăsat, m-a convins că mă pune pe picioare dacă ajungem la CP. 

Exact așa a fost! 

Am stat câteva minute, am mâncat puțin chips și mi-am adus aminte de Robert, care mi-a zis de ghimbir ca remediu pentru stomac; am băut rapid sticluța cu suc de ghimbir și am pornit către Rarău, prin Codrul Secular. 

Mi-am propus să mănânc orez pe urcare, alternat cu gel Spring, să dau stomacului mâncare cât mai simplă, să-și revină. Într-adevăr, nu au fost suficienți carbohidrați pentru efortul depus, dar a fost mai mult decât nimic.

A funcționat.

După ce am sărit peste zeci de copaci doborâți în Codrul Secular și am înaintat foarte greu (nu este permisă intervenția omului în Codrul Secular, este rezervație naturală. Copacii mor în picioare, se descompun și oferă hrană pentru generațiile viitoare. În România, nu mai există astfel de păduri de rășinoase, aceasta fiind a doua din Europa, după cea din Germania), am ajuns pe Rarău, a doua oară.

Am prins un răsărit incredibil de frumos aproape de vârf, m-am umplut de energie și abia am așteptat să ajungem la CP, unde Diana ne aștepta eroic, aproape înghețată, dar cu zâmbetul pe buze. Am realimentat și am pornit în fugă către Zugreni. 

Ne-am simțit foarte bine, am reînceput să mănânc aproape conform planului și am alergat într-un ritm bun până în Zugreni.

Următorul vârf pe listă a fost Pietrosu Bistriței. Am decis, împreună cu Gicu, să-l urcăm la un ritm de 25 min/km, ca să ne încadrăm și cu coborârea și să ajungem la 10:00 în Rușca. 

Am reușit să ne încadrăm, m-am bucurat că stomacul funcționa la 70% din capacitate, dar având în vedere că toată noaptea am alergat în iarbă udă și în șosete ude, am început să simt apariția bășicilor în tălpi. Vorba lui Robert mi-a răsunat în cap „Într-un ultra te simți bine? Îți trece. Te simți rău? Și asta îți trece!” 

În Rușca am stat puțin mai mult, am schimbat pantofii, am mâncat câteva guri de supă, pepene, chipsuri și orez, apoi am pornit la drum către al treilea vârf, Giumalău.

Deja a început căldura, stomacul a fost cam plin și parcă iar nu am făcut bine ceea ce am făcut cu mâncarea.

 La fiecare pas simțeam cum mă lasă energia, am avut un deja-vu când, anul trecut, exact pe această urcare, am avut aceeași problemă.

 În loc de 1h:45min, am făcut 2h:10min până sus; abia înainte să ajungem în vârf mi-am revenit.

Am mâncat pepene și am luat-o la fugă până în Valea Putnei. 

De aici urma iadul, am pornit către Giumalău, deja erau vreo 32 de grade, soarele ardea destul de tare, aflasem de la Gicu că nu este apă până în CP, nici pădure prea multă, și am luat cu noi toate flaskurile pline cu apă. 

Deja știam că nu avem cum să ne încadrăm în 2h:30min pe acest segment, din cauza căldurii; am estimat că vom reuși să urcăm într-un interval de 2h:45min – 3h. 

Apa ce o aveam se evapora la fiecare pas, căldura deja era insuportabilă, pădure… nici vorbă.

Când am ajuns în baza crestei, se vedea cât mai avem de mers până când ajungem pe Giumalău. Ne uitam cât de puțină apă mai avem și ne-am demoralizat total. 

Din Valea Putnei, a venit cu noi și Marius. Am găsit puțină umbră și ne-am așezat câteva minute să ne revenim. Toți trei am fost doborâți din punct de vedere psihic și fizic, ne depășiseră deja șase concurenți pe acest segment, timpul trecea și noi parcă ne târam pe urcarea unde trebuia să alergăm sau măcar să facem powerhike.

Apă nu mai aveam, nu puteam mânca fără apă, tălpile mele…. mai bine nici nu îmi aduc aminte. Singura șansă era să ajung pe Giumalău. 

Atunci m-am hotărât că nu o să mă opresc, orice s-ar întâmpla.

Am pus gândurile mele pe pauză, am băut ultimele picături de apă și am pornit cât de tare am putut. Gicu și Marius au rămas în urmă, mai târziu am aflat că au abandonat când au ajuns pe Giumalău.

Am ajuns în CP! Mi-a luat aproape 3h.

M-au ajutat voluntarii să-mi recapăt puterile, am pus apă în flaskuri, am mâncat pepene și sare, apoi am pornit către Transrarău, împreună cu prima fată de la proba de 88 km. Încercam să țin ritmul cu ea, dar m-a consumat destul de tare ultima urcare și am lăsat-o să meargă înainte. 

Digestia a început să funcționeze iar, după pauza pe care am avut-o, dar pe coborâre simțeam durerea deja insuportabilă în tălpi, nu puteam înainta cum îmi doream, dar nici nu voiam să forțez, riscând o accidentare.

În pădure, am scos telefonul pentru a-l pune pe silent, deoarece suna într-una și am dorit să îi dau de veste soției mele. I-am trimis o poză cu mine și i-am zis că sunt cam praf, că m-a distrus căldura și că m-au depășit mulți și nu mai sunt nici în primii 10 clasați.

Ea m-a încurajat, spunând că nu mai am mult, că eu sunt bun pe final de curse și sigur voi reuși, nu de aceea m-am antrenat atâta timp și am parcurs atâta drum, ca să mă dau bătut tocmai acum, spre final.

 Mi-am adus aminte de fiul nostru cel mic, care mă așteaptă după fiecare cursă și mă întreabă de medalie, nu puteam să-i dezamăgesc. Aceste minute mi-au dat atâta energie, cât nu poate să-mi dea niciun gel din lumea asta! 

Cu ochii înlăcrimați, am împachetat telefonul și am început să alerg. Am alergat cu un ritm susținut și mă simțeam bine!

Am început să mănânc, la fiecare 30 minute, orez alternat cu geluri care știam că îmi pică bine.

Începeam să depășesc concurenți, unul după altul, nici mie nu mi-a venit să cred că mai am putere să alerg în ritm constant, la deal și la vale. 

Abia am așteptat Runcul :). În nici 1h:30min am ajuns la baza Runcului.

Am băut cola și am început să înfrunt ultimul obstacol până la finish! 1.5km cu aproape 400 m diferență de nivel pozitivă.

Peste 45 minute, la linia de finish mă așteptau Paul și Iulia, viitoarea soție a lui Florin (colegul de antrenament de la Trail Running Academy).

În 19h:55min am reușit să parcurg traseul și să termin pe locul 6. 

19 ore și 55 de minute în care iar am învățat multe despre mine, despre corpul meu, mintea mea și mai ales despre cât de mult contează sprijinul oamenilor care ne înconjoară. 

Într-un ultra, ca și în viață, apar multe situații care ne împiedică să înaintăm în ritmul dorit; toate aceste situații trebuie rezolvate, altfel ne doboară și alegem scurtătura reprezentată de abandon. 

Încă de la începutul cursei, mi-am propus că, orice s-ar întâmpla, doresc să merg mai departe, să găsesc soluții la situațiile apărute și să-mi demonstrez că sunt capabil să pun pe pauză mintea, atunci când îmi spune că nu mai pot, nu merită, doare sau cine știe ce mai inventează ea.

A fost mai ușor să reușesc asta cu ajutorul celor din jurul meu, cu sprijinul familiei, al antrenorului meu – Robert, al colegilor de alergare, mai ales al lui Gicu – care m-a încurajat la Slătioara, al Dianei – cea care ne-a așteptat în punctele de control, al Iuliei – care m-a ajutat să mă spăl la picioare și să-mi revin după cursă și al voluntarilor, care au fost minunați. 

Fără sprijinul lor necondiționat era mult, mult mai dificil, iar pe această cale doresc să le mulțumesc! Și ei fac parte din poveste și din reușita concursului. 

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Apuseni Ultra Race – al 3-lea ultramaraton

Apuseni Ultra Race – al 3-lea ultramaraton

Apuseni Ultra Race este o competiție care se organizează în munții Apuseni. În cadrul evenimentului sunt 3 curse. Prima este și cea mai lungă are 180 km cu aprox 6800 m+ diferență de nivel,  a  2-a 100km cu 3300m+ și a 3-a 40 km lungime și  1550m+ diferență de nivel.

Poveste scrisă și trăită de: 

Fotografii: Dan Tăuțan

Având în vedere că s-a anulat cursa de la Transylvania 100, care trebuia să fie organizată  în weekend-ul 18-20 septembrie m-am hotărât să mă înscriu la cursa de 100 km din Apuseni. Mai mult decât atât mai mulți dintre colegii mei de la TrailRunning Academy au participat la cursele AUR.

Fiind traseul aproape de Cluj-Napoca, am zis că e oportun să facem o recunoaștere și să scoatem un timp bun la cursă. Așa cum îmi place mie, am pus în tabel caracteristicile cursei și am  împărțit-o în 3 etape:

  1. Start- Vlădeasa-Răchițele-Dealul Boti – Beliș: 42km cu 1200m+;
  2. Beliș – Mărișel – Măguri Racătău – 22km cu 435m+;
  3. Maguri Răcătău – Dobrin – Muntele Mare – Finish – 38km cu 1500m+;

După ce am discutat cu Alin și Gicu ne-am hotarat sa facem recunoaștera etapelor 1 și 3.

Recunoașterea

Apuseni Ultra Race-100km

Apuseni Ultra Race - Peter Schuller

Înainte cu 2 săptămani de cursă am facut recunoașterea cu Alin și Gicu la ultima parte din traseu.

Măguri Răcătău – Finish.

Traseul  începe cu o urcare susținută pe un drum forestier până la casele Dobrin: 11km cu 935m+ care ne-a luat, la ritm de cursă circa 2 ore. De aici începe o porțiune mai alergabilă cu urcări și coborâri, aproximativ 6km cu 120 m+ după care urma urcarea pe  Muntele Mare, care e o urcare alergabilă de 13km cu 410m+ care te consumă în cursă dacă nu știi să-ți dozezi energia. A urmat la Muntele Mare sa alergăm pe curbă de nivel, pe un fals plat, după care a fost o coborare și iar o urcare ușoară la Buscat, de acolo a urmat o coborare de 3km asfalt până la finish.

În total am facut 4h 40minute în ritm ușor și relaxant. Mi-am propus ca în cursă să scot 4h 30 minute pe acest segment.

TrailRunning Academy - logo

Elite membership

Articole, Vo2max Calculator,

Bursa TrailRunning Academy

Start Cabana Vlădeasa – Beliș 

Cu o saptamana înainte de cursă am parcurs cu Alin Voicu  prima partea a cursei, 42km cu o diferență de nivel de 1200m+ în mare parte pe dealul Boti. 

Traseul a început cu o urcare susținută dar nu foarte lungă pe vârful Vlădeasa, după care a urmat o coborare alergabilă care, după câțiva km s-a transformat în una puțin tehnică printr-o padure superbă, mi-a adus aminte de prima coborare de pe Rarău în Bucovina. 

După ce am ieșit din pădure a urmat o porțiune alergabilă până la cascada Valul Miresei, de acolo a început asfaltul până la ieșirea din Răchițele. 

A fost o portiune rapidă, dar care te consuma având în vedere porțiunea de asfalt destul de lungă.

La iesire din Răchițele, traseul a continuat cu o urcare susținuta pe un drum forestier, care ne ducea pe dealul Boti, de aici a început asfaltul până în Beliț. 

Am parcurs acest segment în 4h20min și am propus sa scot în 4h și 15 minute în cursă.

Pentru segmentul 2 din cursa, Belis-Mărisel-Maguri Răcătău – 22km – 435m+ am propus 2h 20minute

În total mi-a iesit un 11h și 26 minute.

După recunoașterea celor 2 etape din cursă și o discuție cu Robert, două lucruri mi-au fost foarte clare:

  1. Trebuie sa alerg în pantofi de asfalt pana în Măguri Racătau dacă nu vreau să am picioarele praf;
  2. Trebuie să-mi dozez foarte bine energia în cursă ca să reușesc să scot ultima parte în 4h30m și să am un finish bun.

 

Ziua cursei

Apuseni Ultra Race-100km

Startul a fost la ora 8:00. Ca să ajungem din Cluj la cabana Vlădeasa și să nu trebuiască să ne întoarcem după mașină,  am închiriat un microbuz care ne-a dus până acolo. 

Am pornit la 4:50 din Cluj și am ajuns la 7:00 la cabană, am prins un răsărit superb.

În cabană ne-au verificat echipamentele și cine a avut dropbag l-a predat organizatorilor. Dropbag-ul meu l-am lasat la Cristian, care nu a reusit sa participe la proba de 40km dar a venit sa ne susțină, el urma să ma aștepte și să mă ajute în CP – Măguri Răcătău.

Cum trecea timpul, cum am început să ne adunăm lângă cabana de unde se dădea startul. Fiecare alergător cu rutina lui de dinainte de cursă, eu încercam să recapitulez și să vizualizez ce am de făcut în fiecare porțiune în timp ce făceam câteva exerciții de încălzire.

Timpul a trecut atât de repede încât m-am trezit urcând către Vlădeasa, după cateva sute de metri am fost pe locul 4 după Cătălin, Andrei Sovereșan și Papp Csaba. În fiecare minut m-am uitat la puls să nu cumva sa fie ritmul prea ridicat, să nu cumva să mă consum prea tare de la începutul cursei, dar nu a fost, înainte de vârf m-au depasit 2 alergatori, dar nu m-a deranjat, mi-am văzut de treaba mea și de ritmul meu.

Prima partea a traseului am știut-o bine avand în vedere că am făcut recunoașterea cu o saptămână înainte, totul mi s-a părut că e în „fast forward” coborârea a mers excelent, la început mi-a fost puțin teamă de pantofii de asfalt, dar nu trebuia. La cascada Valul Miresei am prins viteză și am ajuns rapid la punctul de control, unde am spus numărul și am plecat mai departe, am știut că este un izvor pe urcare și am programat că iau apa de acolo. 

Am învațat de la Robert că cel mai bine este să nu mă bazez pe checkpointuri în afară de apă, maxim cola, toată nutriția necesară pentru cursă o aveam la mine și în dropbag.

Pe urcare am făcut power hike, nu avea sens să mă consum, numai bine am reușit să mănânc ceva solid și am luat apa de la izvor, după ce am ajuns sus am dat drumul la alergare și totul a mers conform planului.

Am ajuns la CP Dealul Boti cu un avantaj de timp de 15 minute față de cel propus, aici am luat apă și am băut puțină cola că știam că urmează o porțiune lungă de asfalt care o să mă consume.

Asa a și fost.

Înainte de Beliș alergam în spatele lui Csaba, și el și eu am fost sătui de urcări și coborâri de toate felurile. De pe Dealul Boti, abia am așteptat amândoi să ajungem la punctul de control.

CP Beliș

Am ajuns în 4 ore la Beliș față de 4h și 15 minute propuse.

„A trecut un maraton, mai avem încă unul și jumătate”, a răsunat în capul meu, când am conștientizat pe ce drum încearcă creierul meu sa ma ducă, l-am ignorat rapid și m-am gandit doar la ce am de făcut, „urmează o coborâre tot pe asfalt până la baraj și urcarea lângă partia de schi în Marișel, pe coborâre mănânc un gel și pe urcare un baton cu un piure de fructe”. I-am dat de lucru creierului ca să nu mai aibă timp de gânduri negative care să mă demoralizeze.

Urcarea a fost pe stilul meu, puțin tehnică și destul de abruptă. Nu am luat bețe. Aici simțeam puțin nevoia, dar stiam că nu e lungă și trece repede.

Am ajuns sus în Marișel, traseul a parcurs tot satul care se afla pe o curbă de nivel, bineînțeles că tot pe asfalt, cu 2km înainte de ieșirea din sat am ajuns la CP Mărișel. O doamnă mi-a oferit șnițele de pui și salată de cartofi, dar nu puteam să-mi imaginez cum să alerg mai departe după ce mănânc așa ceva 🙂 am luat apa și puțină cola și m-am dus mai departe. 

A urmat o coborare pe un drum de țară către Măguri Racătău, coborârea a fost alergabilă și spectaculoasă ca priveliște, se vedea valea unde trebuie să coborâm, mă dureau picioarele și fesierii de la cei 32 km de asfalt de pe Dealul Boti și Mărișel și mai aveam 4km în Măguri și inca 3,5km la finish, dar m-am bucurat că nu mai alergăm pe asfalt măcar până în Măguri. 

Am ajuns impreuna cu Csaba în CP Maguri Răcătău  unde m-a așteptat Cristian și soția lui. 

Schimbat pantofi, șosete, refill geluri, piureuri și batoane, apa și plecat mai departe, mai puțin de 3 minute și am ieșit din CP. Am avut un avantaj de 35 minute față de timpul propus.

Am știut că acum urmează greul. Urcarea de 10km pe drumul forestier până la casele Dobrin. Mi-am propus să fac 2h până sus, în ritm mai încet ca să mă odihnesc și sa mănânc. Trebuia să-mi ajungă 2 flaskuri de apă, unul aveam apă+ Iso și unul gol, am știut că este un izvor pe la jumătatea urcarii și mi-am propus să iau apă de acolo. 

Urcarea a mers în ritmul propus, problema a apărut că am ratat izvorul și nu am reușit să mănânc fără apă, am avut doar isotonic ca și „carburant” care parcă nu avea niciun efect, am început sa pierd din energie și abia am așteptat să ajung la casele Dobrin, parcă nu se mai termina urcarea, față de recunoaștere am simțit ca durează o eternitate.

CP casele Dobrin 

Am ajuns la CP în fix în 2 ore, cum mi-am propus. Am fost cam epuizat fără apă și fără să mănânc cât trebuie, am băut apă, cola și după ieșirea din CP am mancat un baton dar parcă tot nu aveam energie. Peste 20 minute am mâncat un gel, un piure de cartof dar nimic. Aici a fost greșeala…. într-o oră am reușit sa mananc prea multi carbohidrati și mi s-a făcut o bula de apa cu mancare în stomac, care înseamnă ca digestia s-a oprit și incet rămân fără energie.

Aveam doua opțiuni, ori scap de conținutul stomacului ori reduc pulsul și viteza și aștept să-mi revină digestia ca să am iar energia necesară pentru alergare.

Prima opțiune nu a mers, a ramas a doua, am redus viteza, (practic nici nu aveam energie sa alerg pe urcari) și am așteptat. Am avut un deja vu, am facut aceeași greșeală ca în Grecia, dar totuși bine ca am sesizat din timp ce s-a intamplat.

Au fost 2 ore destul de frustrante, am început să socotesc cât timp pierd, am început să citesc mesajele de susținere ale colegilor, dar degeaba, moralul meu a fost la pământ împreună cu digestia mea, ca cireașa de pe tort, intre timp m-a depășit un alergător. 

Prima oară de cand alerg.  M-a trecut gandul să mă opresc, că nu are rost, că nu o să reușesc să mă încadrez în timpul propus…. 

Creierul meu cu gandurile lui, a început să pună stăpânire pe mine, noroc ca mi-am dat seama ce se întamplă și rapid „i-am dat de lucru” înainte sa se concretizeze ceva din gândul de abandon.

Am început să calculez câți km mai am până la finish, cât timp îmi ia, când și ce o să mănânc până la capăt și am schițat planul B care mi-a arătat că am șanse mari să mă încadrez în 11h și 26 minute, ce mi-am propus înainte de start. 

Acest rezultat mi-a dat putere să alung gândurile negative, creierul meu avea iar de lucru și într-un final am simțit că digestia reîncepe să funcționeze. 

Am ajuns aproape de Muntele Mare, am început să alerg, picioarele mele au început să mă asculte și totul a reînceput să funcționeze! 

Mi-a rasunat în cap vorba lui Robert, „Te simti bine? Iti trece! Te simti rau? Iti trece!” Asa a și  fost 🙂

Am alergat cu zâmbetul pe buze, coborarea de pe Muntele Mare a mers perfect, am ajuns pe platoul de la Buscat de unde mai aveam aproximativ 3,5km coborâre pe asfalt până la finish. 

Pe coborarea pe asfalt m-a durut fiecare pas, parcă cineva infigea câte un cuțit în fesierele mele. Ca să mă încadrez în timpul propus, mai aveam 25 de minute la dispoziție, am mâncat ultimul gel, am băut ultima gură de apă din flask, am strâns din dinți și am alergat ignorand durerile provocate de combinatia dintre asfalt și pantofi de trail.

La Finish m-a așteptat Cristian, Adi Țap și colegii de la TrailRunning Academy: Lorin și Cosmina. Ca la fiecare cursa, pe  ultimul km  parcă cineva / ceva șterge toată durerea și oboseala adunată în cursă și alerg de parcă atunci am început ziua.

 

Finish

După ce am trecut finishul și am oprit ceasul am vazut timpul: 11h și 26 minute!

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe 11 comentarii

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Peter Schuller - Bucovina UltraRocks4Summit

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Povestea celui de-al doilea ultramaraton. Traseul m-a dus pe cele mai înalte 3 vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosul Bistriței și Giumalău, traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

 

Timp de citire:  10 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică;

Poveste trăită și scrisă de:

În cursa ce urma să alerg, am dorit să aplic ce a mers bine la Olympus Mithical Trail (primul meu ultramaraton) și am dorit să pun în aplicare ce am învățat din greșelile făcute acolo. Mi-am propus să calculez mult mai atent nutriția și hidratarea din cursă. Pentru asta am apelat la Carmen să recapitulez ce am invățat de la ea în trecut.

Sunt un om al cifrelor. Ca să-mi fie ceva clar și logic, simt nevoia să pun într-un tabel. Așa am făcut și cu planul de cursă, inclusiv cu nutriția și hidratarea.

Am împărțit traseul în 9 părți, reprezentând distanțele dintre checkpointuri. Am calculat timpul de cursă pentru fiecare bucată, și apoi ce trebuie să mănânc și să beau pe fiecare segment, fără sa depășesc cele 60g de carbohidrați/oră.

Abia după ce am pus în tabel ce ar trebui să mănânc în cursă, am conștientizat mai bine ce am greșit la OMT. Mâncasem mai mult decât puteam să diger în prima parte a concursului, iar  după 50 km stomacul meu a refuzat orice mâncare. Așa că, de data asta, mi-am propus să acord o mai mare atenție și să nu mănânc în cursă nici prea mult, nici prea puțin. 

După ce a fost gata planul de bătaie, i-am trimis lui Robert să îl verifice. A făcut mici modificări, dar în rest am primit acceptul lui. Puteam sta liniștit din acest punct de vedere.

După OMT am avut o săptămână de recuperare, cu alergări ușoare de maxim 10 km, iar după ce am ajuns acasă, am început antrenamentele de tempo, pe trail. Având în vedere că Clubul Sportiv Rupicapra a organizat un concurs online, pe 3 trasee frumoase în pădurea Făget, am ales să fac antrenamentele de trail acolo.

La a doua alergare, în Făget, am reușit sa calc strâmb cu piciorul stâng, destul de urât. Am auzit cum pocnește piciorul, câteva minute bune nu am simțit aproape deloc glezna, dar după aceea am început sa alerg și, ca de obicei după ce calc strâmb, piciorul și-a revenit și alergarea aceea a mers bine, dar seara m-am trezit cu glezna umflată. Astfel m-am ales cu o entorsă frumoasă.

Am continuat antrenamentele, dar cu mai mare grijă. Așa cum mi-a zis și fizioterapeuta, Mădălina, este foarte mare riscul să fac o a doua entorsă, care ar putea fi mult mai urâtă decât prima.

Bucovina

Cu peripeții avute cu mașina pe drum, în loc de joi seara, am reușit să ajungem în Câmpulung Moldovenesc vineri după-amiază cu ajutorul unui prieten din Bistrița. Am mers către concurs cu soția mea, Irina, și cu băiatul nostru cel mic de 2 ani și jumătate. După ce ne-am cazat, m-am dus să ridic kitul, iar în drum spre zona de check-in, m-am întâlnit cu Robert, care tocmai se ducea să doarmă, fiindcă el avea startul la ora 00:00. 

L-am întrebat ce sfat îmi dă pentru cursă, iar el mi-a zis super calm: „Nu lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“. Prima mea reacție a fost să râd, după care i-am urat o cursă cât mai bună și l-am lăsat să mearga să doarmă.

După ce am ridicat kitul de participare, am pregătit repede drop-bag-ul, în care am pus și o pereche de pantofi de schimb, pentru orice eventualitate, după care m-am grăbit la ședința tehnică.

Seara, după cină, am continuat pregătirea echipamentului, mi-am recapitulat în gând ce am de făcut în fiecare oră, ce, unde, să pun în vestă. După vreo oră am fost gata și pe la 23:00 m-am pus în pat.

Aveam o stare ciudată, nu am avut emoții ca în alte dăți. Am fost calm, singura mea preocupare a rămas sa setez ceasul sa sune la 4:45. Am adormit cu gândul că Robert și ceilalți alergători din cursa de la cursa de 105k sunt deja la linia de start.

Cu Alin și Viorica înainte de start

Dimineața startului

La ora 5:30 am ajuns la punctul de start. L-am întrebat pe Paul până unde au ajuns Robert, Cristi și Cătălin. Îmi spunea cu entuziasm și mirare, că pe Pietrosul Bistriței. Nebunie. M-am uitat puțin pe live tracking și am văzut că cel care conduce cursa e Cristi. După el vine Robert și al treilea e Cătălin. Doamne, asta da cursa! 

Nu se plictisesc băieții!

După ce am schimbat cateva vorbe cu Alin și Gicu, colegii mei de la TrailRunning Academy, am început încălzirea și am așteptat startul.

Startul a fost făcut în ordinea punctajului ITRA și la interval de 15 secunde porneau cate 2 concurenți. Colegii mei au plecat mai repede, eu am fost al 40-lea.

Start Bucovina Ultra Rocks

Start-Rarău

Am început alergarea foarte relaxat și confortabil. Traseul ne ducea pe o potecă frumoasă de la marginea pădurii, în puțină coborâre. După primul km, am început să simt durerea în glezna stângă, dar am sperat că o să-mi treacă după ce se încălzesc musculatura și tendoanele .

L-am ajuns pe Gicu, am alergat împreună aproximativ 1 km, după care am început să mă îndepărtez de el. De la primul km, am început să depășesc concurenți,  în fiecare minut verificându-mi pulsul să nu fie ritmul prea tare. 

Am ajuns în primul checkpoint la ora 6:56, exact cum am calculat. Am fost în grafic, m-am oprit doar să fiu scanat și am plecat mai departe. Apa era programată pentru cel de-al doilea checkpoint, sus pe Rarău. 

A urmat o urcare de 7km cu o diferență de nivel de +740m, l-am ajuns pe Alin, am început să alerg cu el.  Având în vedere că aveam același timp în care doream să terminăm cursa, am stabilit că pe urcari merg eu în față, să dau ritmul, iar pe coborâri conduce el. A început să-mi fie foame, am mâncat primul baton pe urcare, care a intrat super bine. Ar mai fi intrat unul, dar nu am mâncat mai mult, ci m-am ținut de plan.

Urcare înainte de Rarău

Rarău - Slătioara

“Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”

Paul Smereciuc

Am ajuns pe Rarău la ora 8:03, cu 7 minute mai repede decât preconizasem, deci urcarea a mers foarte bine. Mi-am propus să nu pierd timpul în checkpointuri, am luat apă, electroliti și am plecat. A urmat o coborâre de 7.8 km, până la Moara Dracului. Alin s-a dus în față, am ținut greu pasul cu el din cauza gleznei. Am intrat într-o pădure, coborârea a fost destul de grea pentru glezna mea – multe rădăcini, pietre și noroi. Toate astea, împreună cu viteza ce o aveam și cu o clipă de neatenție, au adus „roade” și am reușit să calc strâmb din nou. M-a fulgerat durerea până în creier, mi-am adus aminte ce mi-a zis Paul în Grecia: “Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”. Așa că am redus viteza și mi-am propus să o iau mai încet pe coborâri.

Am ajuns împreuna cu Alin în cheile Moara Dracului, unde ne-a așteptat o priveliște unică. Am traversat cu grijă podulețele și am ajuns la ora 9:00 în checkpoint, cu 10 minute mai repede decât plănuisem. În checkpoint a urmat rutina: scanare, apă, electroliți și apoi am plecat mai departe către Slătioara. Planul de nutriție a funcționat perfect, dar nu am vrut să mă bucur prea repede, am zis că dupa 5-6 ore o să văd dacă chiar funcționează.

După o urcare scurtă, a urmat o porțiune alergabilă, cu o bucată de asfalt.  În timp ce alergam, i-am spus lui Alin: Parcă-i văd pe Robert, Cristi și Cătălin cum alergau aici cot la cot și încercam să ghicesc viteza lor.  Noi aveam un pace mediu de 5 minute/km.

Cheile Moara Dracului

Slătioara- Rarău

Am ajuns în Slătioara la ora 9:45. Am pierdut avansul de 10 minute, dar am ieșit repede din checkpoint. A început urcarea în Codru Secular, am luat-o în față, Alin a rămas în urmă să-și aranjeze ceva în vestă. De atunci l-am pierdut și am rămas singur.  Am mers în ritmul meu. Aveam de urcat 7.4 km înapoi pe Rarău. În timp ce mă minunam de frumusețea pădurii, am ronțăit încă un baton. Peste alte 30 minute, un piure de fructe și totul a funcționat cum trebuie.

Rarău - Zugreni

Am ajuns pe Rarău a 2-a oară la ora 11:17. Pe urcarea asta, am reușit să recuperez din timp. Se pare că partea de care îmi era teamă din alergarea montană îmi merge bine. Pe traseu am început să mă întâlnesc cu alergători de la cursele mai scurte, care mi-au dat un impuls pozitiv. 

A urmat coborârea până in Zugreni. Pe acest segment a trebuit să fiu mai atent decât oricând, fiecare pas greșit putea să mă coste mult. M-a durut glezna, dar deja mă obișnuisem cu durerea. Abia așteptam să ajung la Rusca să-mi schimb pantofii, dar până acolo mai aveam de urcat pe Pietrosul Bistriței – balaurul cursei.

Până in Zugreni, am avut o coborâre frumoasă și alergabilă prin pădure, după care, pe un drum forestier, am ajuns la checkpoint la 12:19. Asta însemna că aveam 15 minute întârziere față de plan, deci clar glezna făcea probleme pe porțiunile de coborâre și de plat. Dar m-am consolat că e mai bine așa decât să pățesc ceva și mai grav. 

Din cursa din Grecia, am invațat cât de importantă e apa. Mai ales pe urcarile lungi, în căldură. Așa că am luat 1.5l de apă din checkpoint, am băut prima dată în cursă cola și am pornit spre Pietrosul Bistriței.

Zugreni - Rusca

După ce am trecut barajul peste râul Bistrița, a început urcarea. Nu am scos bețele de la început, fiindcă am vrut să văd cât de abruptă este urcarea – 4 km cu o diferență de nivel de 932m. Pe primul km nici nu ar fi fost de ajutor bețele,  fiindcă în mare parte l-am făcut în patru labe. Planificasem că voi face 25 minute/km, ceea ce ar fi înseamnat că într-o oră și 40 de minute ar fi trebuit să ajung pe vârf. Primul km a fost în grafic, dar al doilea a trecut atât de greu că deja nu mai știam dacă s-a blocat ceasul sau dacă mă învârt pe loc. Am reușit să îl fac abia în 37 minute.

Era cald, vreo 30 de grade, ceea ce îmi amintea de urcarea către Livadaki din Grecia, care a fost de 10km lungime și unde m-am simțit atât de rău din cauza stomacului, că nu vedeam bine. Acolo au fost 36 de grade și umiditate la maxim, ca într-o saună imensă.  Mi-am spus în gând că acum e lux față de urcarea aia și că nu am de ce să mă plâng. Nutriția funcționează, glezna nu mă doare pe urcare, apă am. Deci nu am motive serioase pentru care să nu pot ține ritmul propus, așa că mi-am dat o resetare și am început să măresc ritmul.  Inspiram și expiram adânc, cum ne arătase Robert să facem pe urcări, și pas cu pas, am ajuns în vârf la ora 14:28. Cu 40 de minute peste ce era planificat.

În vârf era o priveliște de neuitat, se vedeau Rarăul, Pietrele Doamnei, o vale cu localități și următoarea destinație a cursei, vârful Giumalău, care părea a fi un deal înalt și lung. 

Mi-am verificat telefonul  și am văzut că am primit un mesaj de la Irina în care mi-a scris ca Robert a câștigat. M-am bucurat pentru el, simțeam că o sa câștige. Și mi-a mai scris că sunt pe locul 10-11. Până la acel moment, nu mă gândisem pe ce poziție sunt, dar gândul că aș putea să termin în top 10 mi-a dat un impuls de putere, un sentiment nou și foarte plăcut. Am făcut un bilanț rapid: trecuseră 8 ore și jumătate din cursă, nutriția funcționează, hidratarea merge exact cum trebuie, mușchii sunt în stare bună, de gleznă am grijă. De ce nu? 

Clar trebuie să termin în top 10!

A urmat o coborâre lungă către Rusca, acolo unde mă aștepta drop bag-ul. 

Prima partea a coborârii a fost puțin tehnică, dar după aceea marcajul ne ducea într-o pădure frumoasă. Parcă era ireală. Poteca șerpuia printre brazi și solul era atât de moale că simțeam că plutesc. La fiecare pas, corpul cerea să măresc ritmul, dar mintea îmi spunea că e mai bine să alerg mai încet decât să fac vreo minune cu glezna. A fost tare ciudat să alerg cu sentimentul acesta, de obicei este invers: mintea îmi spune că trebuie să alerg mai tare și corpul este cel care caută scuze. Pe coborâre m-a depășit o fată, care alerga rapid pe coborâri, dar pe care o depășeam tot timpul pe urcări.

Câteva momente înainte de Pietrosul Bistriței

Rusca - Runc

Am ajuns la Rusca, la drop bag, la ora 15:42, față de 15:05 planificat. În checkpoint, m-am întâlnit cu Viorica și cu alți  3 alergători ce stăteau pe scaune. 

Am luat drop bagul, iar în timp ce mă schimbam de pantofi și de tricou, a ajuns și a doua fată. Am văzut-o pe Viorica că împachetează rapid și pleacă, așa că am luat și eu 1,5l de apă, am băut 300ml Cola și am pornit.

Mi-a prins foarte bine refresh-ul cu șosete și pantofi noi, dar am început să am probleme cu nutriția, batonul nu mai intra, gel nici atât. Am spus că iau o pauză de la mâncare să-mi revin, am băut doar apă aproximativ 1 oră, am pierdut din ritm, dar simțeam că nu am de ales. După o oră, am mâncat un piure de cartofi dulci cu morcovi, care a intrat super bine și totul a revenit la normal.

Urcarea pe Giumalău a fost mai lungă decât am anticipat. Era cald, cu un soare foarte puternic, dar nu asta m-a deranjat, ci că nu am reușit să găsesc un ritm confortabil: când măream ritmul, simțeam cum consum mai multă energie, dar nu reușeam să aduc un beneficiu în viteză care să merite efortul. Până la urmă, am ajuns la 17:46 în varf față de 16:50 planificat.

Ca de obicei, nu am stat în checkpoint, am băut o gură de cola și electroliti, am luat apă și am plecat mai departe.

Am încercat să abordez coborârea cu un ritm mai mare, dar mi-a trecut repede acest gând, când am reușit iar să calc strâmb. 

A urmat o porțiune alergabilă, unde am tot depășit concurenți. Nu știu exact de la ce curse erau, cert este că unii dintre ei erau epuizați la maxim și cum se mai spune, „erau în filmul lor”. I-am întrebat pe câțiva dacă e totul ok, dar în afară de un da scurt, nu au schițat mare lucru, nu aveau niciun chef de vorbă. Cam așa fusesem și eu în a doua partea a concursului OMT, dar de data asta am fost mult mai atent la nutriție și hidratare. Mă simțeam în forță. 

Până la Stâna Muncei a fost de urcat un deal destul de abrupt, dar scurt, unde m-a prins ploaia. Pe urcare am depășit încă un grup de alergători de la cursa de 110km. 

După ce am ieșit din checkpoint, singurul lucru la care m-am gândit a fost ultima urcare înainte de finish, „surpriza BUR”.

Runc- Finish

Până acolo am mai avut de urcat câteva dealuri mai mici. Traseul ne ducea într-o zonă de unde se vedeau pădurile, dealurile verzi și văile superbe. 

Peisajul ce l-am văzut în acea seara, înainte de apus și după ploaie, când soarele încă încerca să iasă din spatele norilor, luminând într-o culoare cum nu mai văzusem, o sa îmi rămână în minte mult timp.

Am scos telefonul din buzunar și i-am scris Irinei un mesaj, că ajung pe la 20:45-21:00 la finish. Depindea de cât de lungă și de grea urma să fie ultima urcare.

Am ajuns la poalele Runcului după o coborâre ușoară pe un drum forestier. Am băut o gură de cola și mai aveam vreo 500ml de apă.

Am plecat să termin ce începusem dimineața la 6:05. 

M-am trezit cu un „zid” în față, o urcare de 1,5 km, cu o diferență de nivel de aproape 400m. În pădure era întuneric, dacă ajungeam cu 20 minute mai târziu, ar fi trebuit să scot frontala.

După vreo 800m urcare, am auzit ceva din tufișuri: erau 3 porci mistreți alergând către mine! M-am speriat puțin, dar am luat repede fluierul și după ce au auzit zgomotul, au schimbat direcția și au fugit înapoi în pădure. 

Am ajuns în vârf în aproximativ 27 minute, unde Mateo mă aștepta strigând că sunt în top 10. M-a scanat, l-am întrebat încotro trebuie sa merg, mi-a arătat drumul și am început să alerg de parcă atunci m-am trezit din pat. 

Am acest sentiment de fiecare dată când sunt pe ultimii kilometri. Parcă mă cuprinde un val de energie care îmi șterge toată oboseala și toată durerea adunate pe traseu.

Abia dacă am văzut pe unde calc în întuneric. M-am rugat să ajung cu bine la finish, unde era Irina cu cel mic. I-am strâns pe amândoi în brațe și am stat așa câteva secunde bune. Toată ziua am așteptat momentul acesta!!!

Mi-au revenit în minte cuvintele lui Robert dinainte de cursă: „Nu te lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“.

Până la urmă, exact asta am făcusem! M-am ținut de plan, am aplicat tot ce am învățat de la Robert și am ajuns pe locul 7, cu 1 oră si jumătate peste ce am planificasem de acasă, neștiind cu exactitate cât de brutală e urcarea pe Pietrosul Bistriței, cât de lungă e urcarea pe Giumalău, cat de abruptă e urcarea pe Runc și nici că urma să îmi revină entorsa nevindecată.

A fost o cursa bună, cu peisaje superbe, cu urcări care câteodată m-au stors de energie, cu coborâri în păduri ca scoase din poveste. 

Pot să spun că am învățat din greșelile pe care le-am făcut la OMT și că știu ce am de corectat la următorul ultramaraton. 

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller - Before

Peter Schuller, înainte de alergare

Peter Schuller, lighter, faster

Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe Lasă un comentariu

Peter Schuller. O prăjitură de alergător

Peter Schuller

Peter Schuller. O prăjitură de alergător

Pe 1 Noiembrie 2019, în Cluj, la Let’s Coffe l-am întâlnit prima dată pe Peter Schuller. Purta colanți negri de compresie, tricou alb tehnic și un zâmbet relaxat. Vasi, barista, i-a luat comanda întrebându-l dacă dorește „ca de obicei”.

În cafenelele de specialitate întâlnești deseori alergători care sunt niște rockstar-uri ai locului. Mi s-a întâmplat de cel puțin 4 ori să fiu într-o cafenea și în același timp o celebritate să fie în preajmă. Dar când un alergător intră, în colanți, să-și savureze cafeaua înainte de-o alergare, are mari șanse să fure toate privirile.

După ce a scanat locul, Peter m-a recunoscut. Vorbiserăm în urmă cu 8 zile la telefon pentru a-i face un plan de antrenament. Și-a luat dublul espresso și am intrat în vorbă. „Felicitări pentru locul 2 la UTMB și că motivezi oamenii să alerge! Te-am urmărit cu sufletul la gură la ultimele două UTMB-uri”, mi-a spus.

Atunci m-am lăsat să îl cunosc mai bine decât am făcut-o la telefon. Simțeam că el știe mai multe despre mine și ar trebui să echilibrez balanța. Peter este omul care își câștigă pâinea și desertul suflecându-și mânecile, aruncând un pumn de făină pe masă și făcându-le.

Pentru astăzi avea de alergat 10 kilometri (în 42 minute). Un antrenament „test”. Cu amabilitatea ce-l caracterizează m-a invitat, pe seară, la atelierul său pentru o degustare de prăjituri. A vrut să mă ducă dintr-un teren neutru într-un loc familial.

L-am privit în ochi și mi-am dat seama că este un om mânat de pasiune atât în alergare, cât și în job-ul lui. După doar câteva minute, mi-a arătat fotografii cu deserturile ce le gândește și execută. Mi-a venit în minte un singur cuvânt pe care am simțit nevoia să i-l silabisesc cu voce tare. IM-PE-CA-BIL. „Dacă aș alerga la fel de bine pe cât de bine arată deserturile astea, aș fi campion mondial”, mi-am spus. Câteva ore mai târziu aveam să mă și conving de cât de gustuoase sunt.

Peter este disciplinat. Asta se vede nu doar în prezența constantă la cele 6 antrenamente din timpul săptămânii, ci și în perseverența de care dă dovadă zilnic în pasiunea lui – cofetăria artizanală. A reușit în nici doi ani, de la a găti din propria bucătărie la a realiza peste 100 de produse și a învăța alte 70 de persoane cum să-și câștige pâinea cu propriile mâini.

A început prin a face torturi pentru cei apropiați, ca în cele din urmă să își deschidă, în același an în care i s-a născut fiul, Paul, un laborator de cofetărie – Iris Délice. Prin produsele pe care le prepară, Iris Délice dorește să ofere clienților nu doar deserturi, dar și o experiență inedită.

Peter „empowers people”. Scoate la suprafață partea bună a oamenilor. Are lucruri frumoase de spus despre persoanele cu care se înconjoară. Mi-a spus de soția lui că i-a îmbunătățit viața de 10 ori, de Alex – colegul lui de atelier – despre cât de bine se pricepe la asta, că e un geniu al prăjiturilor.

Nu l-am auzit să spună ceva negativ despre nimeni.

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.

„Cea mai mare provocare 

este să ne reinventăm.

Când un atlet completează formularul de înscriere pentru a-i realiza un plan de antrenament, nu știu ce așteptări să-mi setez la rândul meu, pentru că nu vreau să îl dezamăgesc. Vreau să fiu realist și să-i acord suficientă încredere că obiectivele lui se pot îndeplini. Niciun vis nu este suficient de îndrăzneț.

Fiecare atlet are un entuziasm aparte la început, însă ceea ce contează este trăinicia acestui entuziasm. Cu alte cuvinte, nu contează la fel de mult cât ești de exaltat, cât contează cât de consecvent vei fi pe parcurs. E ca în dragoste – toate relațiile sunt frumoase la început, însă după 6-9 luni probabil că vei avea parte de căderea din rai.

Partea bună în relația „antrenor-atlet” este că după cel mult 1 lună de zile se poate vedea dacă relația va funcționa, dacă patosul se va menține. În dragoste durează mai mult. Ceea ce este admirabil la Peter, este că nu și-a pierdut deloc din avânt, chiar dacă a trecut prin antrenamente grele și a transpirat litri de sudoare.

Cu amabilitatea ce-l caracterizează, înainte să alerge cei 10km, la finalul discuției din cafenea, m-a invitat pe seară la atelierul său pentru o degustare de prăjituri. A vrut să mă ducă dintr-un teren neutru într-un loc familial.

Urma să schimbe complet meniul de la cofetărie, să îl reinventeze. Crede că e de datoria lui să facă asta. Doar așa simte o evoluție. Înainte de a fi cofetar-patiser se ocupa de aprovizionarea farmaciilor cu medicamente, iar acum continuă să facă mereu câte un pas în față, să inoveze la alterlier, de două ori pe an. 

Așa a ales să împartă cu mine ultimele prăjituri din „vechea colecție”. A dat un telefon și 5 prăjituri au fost puse la abatitor pentru degustarea ce urma să fie la 19 seara.

Am acceptat invitația. Urma să-mi dau seama că un plan de antrenament are foarte multe în comun cu prăjitura SACHER.

Contradicția stă la baza evoluției.

Când Peter a completat formularul de înscriere pentru a-i realiza un plan de antrenament, nu știam ce așteptări să-mi setez la rândul meu, pentru că nu voiam să-l dezamăgesc. Voiam să fiu realist și să-i acord suficientă încredere că obiectivele lui se pot îndeplini. Niciun vis nu este suficient de îndrăzneț.

Am stabilit că un obiectiv realist pentru următoarele 6 luni este un maraton în 3 ore 10 minute. Pentru asta mi-am propus să-i îmbunătățim personal best-ul de 10 km (de la 43:45 la 40:45) și personal best-ul de semimaraton (de la 1h45 la 1h30).

Fiecare atlet are un entuziasm aparte la început, însă ceea ce contează este trăinicia acestui entuziasm. Cu alte cuvinte, nu contează la fel de mult cât ești de exaltat, cât contează cât de consecvent vei fi pe parcurs. E ca în dragoste – toate relațiile sunt frumoase la început, însă după 6-9 luni probabil că vei avea parte de căderea din rai.

Partea bună în relația „antrenor-atlet” este că după cel mult 1 lună de zile se poate vedea dacă relația va funcționa, dacă patosul se va menține. În dragoste durează mai mult. Ceea ce este admirabil la Peter, este că nu și-a pierdut deloc din avânt, chiar dacă a trecut prin antrenamente grele și a transpirat litri de sudoare – vedeam asta în selfie-urile ce mi le trimitea la finalul antrenamentelor.

La cofetărie, Peter schimba complet meniul, îl reinventa. Crede că e de datoria lui să facă asta. Înainte de a fi cofetar-patiser, se ocupa de aprovizionarea farmaciilor cu medicamente, iar acum continuă să facă mereu câte un pas în față, să inoveze la alterlier, de două ori pe an.

Așa a ales să împartă cu mine ultimele prăjituri din „vechea colecție”. A dat un telefon și 5 prăjituri au fost puse la abatitor pentru degustarea ce urma să fie la 19 seara.

Am acceptat invitația. Urma să-mi dau seama că un plan de antrenament are foarte multe în comun cu prăjitura SACHER.

Laboratorul unei cofetării era pentru mine un teren necunoscut. Locul unde se nasc deserturile Iris Délice este pe Dumbrava Roșie nr.7 în Cluj Napoca, într-o casă ce pare mai degrabă a unei familii cu 2 copii decât locul de muncă a 6 angajați. Vitrina de la intrare, unde se expun prăjiturile comandate, este cea care dă de gol scopul locului.

Am intrat într-un hol mic unde se găsea o casă de marcat. Peter ne-a înmânat halatele începând cu prezentarea spațiului, a mașinăriilor și a câtorva măsuri de siguranță. „De cât timp sunteți aici?”, „Abatitorul spui că este ca un cuptor, dar care răcește?”, „ 5000 de euro, atâta costă?” Răbdător și amuzat de inocența întrebărilor, Peter nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă.

Dintre prăjiturile pe care le-am mâncat în acea seară „Sacher” i-a atras atenția alergătorului din mine pentru că este prăjitura cu 7 straturi, ce sunt aranjate în funcțe de densitate și intensitate – jos cel mai crocant, sus cel mai moale. M-am întrebat de cât timp e nevoie să se ajungă la produsul final, câte teste eșuate au fost în spatele prăjiturii executate perfect? Câte degustări?

Și straturile unui plan de antrenament se fac în funcțe de intensitate, calitatea și cantitatea kilometrilor.

Primul strat al prăjiturii, de sus în jos, este o glazura de cacao Valrhona, ce are gust intens de cacao și culoare caldă de mahon. Mi-a plăcut atât de tare, încât mi-am spus că am mâncat cacaoa greșită toată viața mea.

Primul strat al planului de antrenament, pentru a-l face un alergător mai rapid pe Peter, dar și pentru îmbunătățirea tehnicii de alergare, a fost clădit în principal din antrenamente de viteză – repetări pe distanță scurtă. În această primă etapă, Peter mi-a trimis video-uri cu tehnica lui de alergare; astfel, mi-am dat seama că își folosește brațele foarte puțin, din lipsa de forță a brațelor, abdomenului, pieptului și că stă prea drept, vertical, poziția corectă de alergare fiind în ușoară cădere, aplecat către înainte. Făcea asta dintr-o dezvoltare insuficientă a musculaturii lombare și a fesierilor.

Al doilea strat al prăjiturii, puțin mai dens, este din cremă supreme de ciocolată Inaya 65% și Alnuga 41%. Pe lângă gustul intens de cacao, găsești un echilibru perfect între gustul amărui și notele citrice.

Pentru al doilea „strat” al planului am stabilit un baseline, un punct de plecare. Peter a dat „teste” pe distanța de 5 km, respectiv de 10 km pentru a putea măsura progresul în viitor. Testele au și efect de creștere a moralului. El a văzut cum, în nici 3 luni de antrenamente, a ajuns pe distanța de 21 kilometri de la 1 oră 45 minute la 1 oră 30 minute.

Al treilea strat al lui Sacher arată ca o fâșie foarte subțire de înghețată. Este făcut din cremă Namelaka cu ciocolată albă Zephyr și bucăți de caise deshidratate.

Al treilea strat al planului a fost făcut din sudoare în sala de forță. Peter și-a făcut abonament la sală și a pus întrebări legate de exerciții. Am urmărit creșterea fitness-ului general, dar și a forței specifice cu exerciții simple, dar eficiente – rutine în care am încorporat exerciții cu greutatea corpului, dar și îndreptări, genuflexiuni. Și exerciții cu kettlebell-ul. Multe.

Al patrulea strat, centrul prăjiturii, ce-i dă și numele, Sacher, este un blat umed cu migdale, insiropat cu un sirop de cacao și lichior Grand Marnier.

Al patrulea strat a fost din antrenamente de durată mai îndelungată cu pulsul în zona pragului lactic (zona în care ficatul reintroduce acidul lactic organism, transformându-l în energie). Am urmărit eficientizarea corpului – întărirea simultană a sistemului cardiovascular și a musculaturii. Acum, aceste două trebuie să lucreze împreună pentru întârzierea absorbției de acid lactic. Cu cât corpul asimilează mai puțin acid lactic în timpul efortului, cu atât performanța este mai mare.

Al cincilea strat este făcut din gem de caise. „Ce caută gemul de caise?”, „De ce nu gem de căpșuni?” El este cel care face legătura cu stratul superior, iar blatul Sacher merge mână în mână cu gemul de caise.

Al cincilea strat al planului a fost ca un text ce trebuie citit printre rânduri. Au fost zile de antrenament ușoare, (05:30/ km, puls sub 135 bpm ) pentru ca în zilele solicitante Peter să poată trage tare.

Al șaselea strat este un ganache de ciocolată Inaya 65% și cacao Valrhona.

Al 6-lea strat a fost axat pe acordarea unei zile complete de pauză în care Peter a ales să meargă săptămânal la un fizioterapeut. Este ziua în care simte un restart.

Ultimul strat este un blat crocant cu migdale.

De la prima mușcătură a prăjiturii simțeai cum dinții străbat toate straturile. Și cum papilele gustative sunt stimulate pe toate părțile.

În plus, urma noua colecție. În acest domeniu, inovația este succesul.

Rețeta planului, ca și cea a prăjiturii, a trebuit adaptată. Au fost și zile prea solicitante, zile în care corpul lui nu se recupera suficient sau zile în care nu se odihnea.

Atât în fața planurilor de antrenament, cât și în fața unei rețete de prăjitură, trebuie să rămâi onest cu tine. Nu ai cum să grăbești drumul către succes, nu ai cum să te păcălești sau să trișezi.

După degustare am zâmbit larg, admirativ. Zâmbetul satisfacției este moneda de schimb și un punct comun ce-l împărtășesc cu Peter – el voia să mă vadă că mănânc cu poftă și că zâmbesc, eu că transpiră și că la final îmi primesc replica ce mă recompensează*„a fost greu, dar foarte fain”*!

„Când aud cuvântul „succes”, mă gandesc la senzatia ce o am după un antrenament reușit sau după un concurs unde am atins ce mi-am propus.”

Interviu Peter Schuller

Maestru Cofetar la Patiseria Iris Délice,
plan de antrenament TrailRunningAcademy din 01.10.2019

Cu ce prăjitură ți-ai începe ziua lângă un dublu espresso, Ethiopia?

De obicei nu mănânc nimic lângă o cafea de specialitate, pentru că îmi place să descopăr toate aromele cafelei, fără să fiu influențat de alte gusturi. Dar dacă ar fi să aleg să mănânc ceva lângă un espresso Ethiopia, aș alege checul nostru cu banane sau croissantul nostru cu unt.

Cu ce fel de mâncare le-ai recomanda alergătorilor să facă carb loading?

Cred că acest lucru este destul de subiectiv, având în vedere că avem metabolism diferit; la mine funcționează bine orezul și produsele noastre de patiserie, care sunt ușor digerabile, având în vedere că procesul de producție (dospire lentă) facilitează acest lucru. Dacă ar fi să fac o recomandare, aș spune să aleagă întodeauna mâncare făcută din materii prime de calitate, carbohidrați simpli, ușor digerabili, combinate cu o cantitate mai mică de grăsimi saturate.

În ce fel te-a ajutat alergarea în cofetăria artizanală?

Alergarea mi-a arătat cât de importantă este alimentația. În ultimele 6 luni am învățat și mai multe despre metabolism, biochimie și cum folosește și transformă corpul nostru mancarea în energie, ce ajută și ce îngreunează acest proces.
Acest lucru m-a ajutat să creăm produse care să fie nu numai gustoase, dar să și ajute corpul în acest proces, folosind combinatii echilibrate de macronutrienți.

Care e ultima prăjitură ce ai gătit-o pentru familie?

🙂 Sună ciudat, dar familia mea nu este un fan deserturi. Lor le plac lucrurile simple – gogoși, clătite sau croissant cu unt. Dar ultima dată am adus acasă o selecție de deserturi pe care am facut-o pentru cutii de weekend și spre surprinderea mea au gustat din fiecare 🙂

Ce te face pe tine un alergător diferit față de alți 99% dintre alergători?

Nu cred ca sunt un alergător special, dar faptul ca mă antrenez după un plan foarte bine structurat, că sunt perseverent și atent la orice detaliu ce îmi semnalează corpul, mă face să evoluez mai repede.

E vreun obiectiv (de timp sau câștigarea unei competiții) ce l-ai atins mai repede decât ți-ai fi imaginat?

Acum 6 luni nu am crezut că într-un timp așa de scurt o să ajung să alerg un semimaraton în 1:30. Concurs nu am câștigat, dar mi-a plăcut foarte mult senzația când am alergat în top 20 alergători la concursuri.

Ce știi acum și ți-ar fi plăcut să știi și acum 5 ani și crezi că ți-ar fi făcut viața mai ușoară legat de alergare?

Practic toate lucrurile învățate în ultimele 6 luni :), dar sincer să fiu, aș lăsa totul așa cum a fost. Eu cred ca totul se întamplă în viață la momentul potrivit, nu aș schimba nimic din trecut. Făcând greșeli, învățăm să apreciem lucrurile importante și de folos.

Care e piesa de echipament ce ți-ai cumpărat-o în ultima lună?

Kettlebell-ul.

Care e nemesis-ul tău? Ultimul obiectiv? Ce fac oamenii care au atins obiectivul ce-l visezi și tu nu faci încă?

Un obiectiv al meu ar fi să pot alerga cu timp decent la concursuri de trail renumite, în locuri frumoase (de ex: MIUT, UTMB) – anul acesta cel mai mare obiectiv este OMT100. Eu simt că am început să fac toate lucrurile ce trebuie făcute, diferența stă în timp. Și cred că e important să rămân perseverent.

Care e achiziția (echipament) ce ar trebui să existe în dulapul fiecărui alergător, dar foarte puțini îl folosesc, fie că nu-i cunosc beneficiul, fie că n-au auzit de el?

Dacă pornesc de la mine, cred că un capitol important și neglijat de destul de multi alergători este recuperarea. La acest capitol este de nelipsit o saltea de yoga, foam roller și ulei/sare de magneziu.

Care sunt alergatorii fun de urmărit pe social media?

Nu stiu dacă există o listă oficială cu alergători de urmărit, dar parerea mea este că trebuie să învățăm de la cei mai buni. Eu îi urmăresc pe Robert Hajnal :), Pau Capell, Xavier Thevenard, Jordi Gamito, Kilian Jornet.

Ai vreun antrenament preferat?

Toate antrenamentele îmi plac 🙂

Care crezi că e recordul din alergare cel mai greu de doborât?

Până la urmă, toate recordurile sunt greu de doborât, dacă vorbim de recorduri personale. Dar dacă facem un plan bine structurat, ne focusăm pe ceea ce avem de făcut și punem osul la treabă, o să avem o șansă foarte mare să reușim.

Există un domeniu al vieții tale despre care ți-ar plăcea să ți se ia interviu, pe langă cel de alergare?

Aș vorbi cu mare drag despre domeniul în care activez, cofetărie/patiserie.

Cine e prima persoană care îți vine în minte atunci când auzi cuvântul SUCCES?

Nu imi vine în minte o persoană anume. În schimb, când aud cuvântul succes, mă gândesc la senzatia ce o am după un antrenament reușit sau după un concurs unde am atins ce mi-am propus. Mă gândesc la întregul sistem din spatele reușitei, la oamenii care îmi arată ce am de făcut și mă ajută să reușesc – antrenorul Robert, nutriționista Carmen, fizioterapeuta Mădă și, bineînțeles, familia mea care mă sprijină în acest sport. Cred în puterea echipei, în orice domeniu din lume. Singur nu poți face multe, dar când ai o echipă, poți să faci lucruri frumoase.

Peter Schuller - Iris Delice

Degustare Prăjituri Iris Délice

Ultimele prăjituri din meniul presuprematism

„Cred în puterea echipei, în orice domeniu din lume. Singur nu poți face multe, dar când ai o echipă, poți să faci lucruri frumoase.”

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.