Publicat pe Lasă un comentariu

Feedback post-curse Daniel Ieray

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Feedback post-curse Daniel Ieray

Curse

Daniel Ieray

 

„Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.

Mai sunt dureri ce trebuie simțite.”

Bucovina Ultra Rocks 110k

Detalii cursă

Data cursei : 2022-07-29
Distanța și diferența de nivel : 6500
Locul obținut: 11 open 9 categorie
Timpul Realizat: 21h25m

Ce a funcționat la cursă?

Nutriția nu a funcționat decât 60-65%.
Ultimele 7 ore am „funcționat” doar cu 3 portocale și maxim 1l de apă.

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Nu știu dacă mai vreau o asemenea cursă (cel puțin momentan). Probabil antrenamentele mai lungi și mai multă pregătire pe trail.

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

La km 88 când pur și simplu nu am mai putut. După ce am lăsat tot echipamentul jos și m-am întins pe iarbă mi-am revenit un pic.

Am păcălit și corpul că abandonez când văd următorul punct, dar cel mai probabil oprirea totală pentru câteva minute a ajutat cel mai mult.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

La jumătate eram ok. Trecusem peste primul hop al nutriției și părea că totul va merge uns.
Starea generală era bună.

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

 Șorțul pe care l-am avut mi-a făcut niște iritații groaznice deci cu siguranță nu-l voi mai folosi la cursele lungi.
Bețele au fost foarte utile pe urcări dar și pe coborâri.

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

9

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

10

Spune-ne povestea cursei:

Să începem cu începutul.

După primul meu ultra maraton din mai (cel din Apuseni) am fost numit nebun de mulți prieteni și probabil, că orice alergător de anduranță am luat-o că pe un compliment.

Problema mea e că mi-a plăcut atât de mult încât am vrut să fiu și mai nebun. Și cum poți fi mai nebun? Alergând o cursă mai lungă și cu mai multă elevație.

Așa că m-am înscris la Bucovina Ultra Rocks 110k. Antrenorul meu (Robert Hajnal) m-a avertizat că urcările sunt lungi și incomparabil mai grele decât cele din Apuseni, dar când ești căpos … ești până la capăt.


Pe 29 iulie înainte de miezul nopții eram pregătit la start alături de alți nebuni să ne luptăm cu oboseală, distanța și fiecare cu proprii lui demoni. Prognoza meteo nu arăta deloc bine, dar ce nebun se uită la prognoze? Am luat startul pe o ploaie măruntă pe muzică celor de la Bucovina. Toată cursa am parcurs-o alături de Irina Stoica deoarece ne antrenăm împreună (în plus Sorin, soțul ei, urmă să ne aștepte în unele puncte de control de pe traseu).
Primele 4 ore am mers foarte bine (urcarea pe Rarău și coborârea în Slătioara), dar din păcate acolo ceva s-a rupt. Din dorința de a fi mereu în formă am consumat mai mulți carbohidrați decât aveam nevoie (poate chiar prea mulți) și stomacul s-a supărat și s-a întors pe dos.

A două urcare pe Rarău a fost mai dificilă pentru că nu mai puteam consumă nici un gel. Când am ajuns sus, pe Rarău 2, am reușit să păcălesc stomacul să primească un piure de fructe și totul a părut că revine la normal. Deja în coborârea spre Zugreni am reușit să iau din nou geluri și să mă pregătesc mental și fizic pentru urcarea de pe Pietrosul Bistriței.

Aproape de vârf orizontul a devenit negru și se auzeau tunetele în depărtare. M-am făcut că nu le aud și am continuat. Problema e că eu am ignorat furtună ce era pe cale să înceapă, dar ea nu ne-a ignorat pe noi. Cum am ieșit pe creastă a început o ploaie torențială însoțită de descărcări electrice și mai și suflă un vânt de simțeai că îți iei zborul. Nu aveam unde să ne adăpostim așa că am pus foițele de ploaie și am continuat. Pe coborârea spre Ruscă furtună s-a oprit iar noi am coborât atenți pe potecile și pietrele ude. În Rusca am luat haine uscate, am mâncat o supă de pui și mă pregăteam de prima urcare spre Giumalău.

Evident nu mult după ce am început urcarea a început din nou să plouă (doar aveam haine uscate). După aproape 13 ore am ajuns pe Giumalău. Cât timp voluntarii din punctul de control mi-au umplut flask-urile cu apă eu am scos niște pietricele din papuci și m-am îngrozit de cum arătau picioarele. Le-am băgat repede înapoi în papuci și m-am ridicat (ca un moș sprijinindu-mă în bețe) și am plecat spre Valea Putnei. Jos în Valea Putnei am mâncat ceva și am pornit din nou spre Giumalău. Pe urcarea spre Giumalău ceva nu a mai funcționat. Din nou stomacul meu se revoltă, dar de dată asta n-am mai reușit să-l păcălesc cu nimic, nici măcar apă nu o mai acceptă. Am continuat tot căutând cu ochii vârful unde poate voi reuși să păcălesc stomacul din nou. Dacă în Valea Putnei era frumos afară aici deja au început să vină avertizările de vreme extremă și norii ce mă înconjurau erau din ce în ce mai negri. După aproape 2 ore în care nu am băut nici apă aproape de vârful Giumalău după 88 de km de chin corpul a hotărât să între în shutdown. Eram atât de aproape de check-point (maxim 7-800m), dar în același timp atât de departe. Am pus bețele jos, am dat jos rucsacul, am dat jos și foița de ploaie (cu toate că deja începuse din nou ploaia) și m-am întins pe iarbă verde. I-am zis Irinei să continue deoarece eu aici voi rămâne cel puțîn o vreme. Am scos telefonul și am sunat-o pe Cristina, soția mea, să-i spun că pentru prima oară în viață abandonez. Nu mai țin minte exact ce mi-a spus dar am “simțit” îngrijorarea în glasul ei. I-am zis că trebuie să închid și că o voi sună după ce abandonez dintr-un loc ferit de ploaie și vânt. Întins pe iarbă și privind norii negi am realizat că nu pot rămâne așa mult timp așa că m-am ridicat și m-am echipat din nou. Spre surprinderea mea Irina mă aștepta câțiva metri mai încolo. Mi-a zis că îi este frică să continue prin furtună cu descărcări electrice. Nu știu dacă a spus asta pentru a mă motiva sau dacă era adevărat. Am continuat spre vârf unde am ajuns în câteva minute. Aici am reușit și am mâncat 2 portocale, dar apă tot nu am reușit să beau. Știam că în Transrarău ne asteaptă Sorin și m-am gândit că mai pot merge cam 6km până la el unde să mă retrag și să opresc tortură. Ploaia era din ce în ce mai puternică, dar am simțit că prind puteri și că poate voi reuși să ajung la finish. Când ne-am întâlnit cu Sorin l-am rugat pe el să o anunțe pe soția mea că voi încerca să termin cursa deoarece plouă afară și nu voiam să mai scot telefonul. O motivație în plus a fost că în timp ce vorbeam împreună cu el a trecut pe lângă noi o Bestie (Titus Ablorh participant și câștigător la cursa de 180k). M-am ridicat din nou și am continuat cu urcarea spre Stâna Transrarău. Aici vântul era atât de puternic și picăturile de ploaie atât de mari încât fiecare picătură ce lovea corpul părea o lovitură de bici. Cu greu am ajuns la punctul de control de la km 95. De aici urmă doar coborâre și înainte de final urcarea de aproape 400m de pe Runc. Cu gândul la finish am mers pe coborâre că la marș, deoarece picioarele deja erau supărate că le-am păcălit din nou după ce le-am amăgit că mă retrag și că vor avea parte de odihnă binemeritată. Aproape de ultimul punct de control de la Pârâul Mesteacăn ne-a întâmpinat din nou Sorin să ne anunțe că urcarea pe Runc este anulată din cauza furtunii și că vom ocoli prin oraș până la finish. La punctul de control ne-au notat manual numerele deoarece nu mai funcționa cititorul de cipuri. Ne-au rugat să rămânem până îl resetează, dar am refuzat. Orice oprire putea fi finală pentru picioarele obosite. Am continuat spre finish prin oraș cu o urcare ce părea interminabilă, dar după 21 ore și 25 minute am trecut linia de sosire. Acolo m-am oprit, am căzut în genunchi cu gândul că nu mai trebuie să fac așa ceva niciodată. Cristina m-a ajutat să mă ridic și m-a ajutat să merg spre mășina ce era parcată destul de departe pentru picioarele mele ce parcă refuzau să mai asculte de mintea mea încăpățânată. Ajuns acasă am dormit puțin dar bine.
După ultra maratonul din Apuseni am zis că mai sunt cărări de umblat și mai sunt dureri de simțit. Cărări de umblat mai sunt, dar la capitolul dureri cred că le-am simțit aproape pe toate la această cursă.
Mulțumesc Cristinei care mă susține și îmi înțelege această pasiune și mă încurajează chiar și atunci când o sperii cu distanțele pe care vreau să le parcurg.
Mulțumesc antrenorului Robert Hajnal care m-a ajutat să mă pregătesc fizic pentru această cursă.
Mulțumesc Irinei Stoica, cea alături de care am alergat toată cursa și alături de care fac unele antrenamente.
Mulțumesc lui Sorin Stoica, cel care mi-a oferit suport în punctele de control.

MSG Maraton Apuseni 88 de kilometri

Detalii cursă

Numele cursei: MSG Apuseni Ultra
Distanța : 87.6
Data cursei : 2022-05-28

Ce a funcționat la cursă?

Nutritia

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Trebuie să studiez mai bine traseul. Acum am mers fără a ști nimic despre el. Să încerc să mă odihnesc mai bine înainte de cursă (a fost prima cursa la care am luat startul la ora 00:00 și chiar dacă am crezut că mă voi putea odihni, emoțiile nu m-au lăsat).

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

 Momentul când mi s-a blocat mușchiul de la tibia piciorului drept. La primul izvor întâlnit am spălat bine piciorul cu apă rece și apoi am încercat să mă gândesc la orice altceva numai la durere nu.

Am "alungat" gândurile clasice: de ce fac asta? cu ce-am greșit de mă pedepsesc în halul asta? și am încercat să admir peisajul, să mă concentrez pe nutriție și să nu ratez să-mi iau gelurile sau electroliții.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Când am ajuns la basecamp simțeam eram destul de obosit dar eram motivat să continui. Am zăbovit un pic cam mult să beau supe și cafea și să-mi fac realimentarea cu geluri. Un pic dezorganizat din punctul asta de vedere fiind prima oară la o cursa cu drop bag

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Voi renunta la frontală pe care o am acum. E destul de puternică dar are fascicolul prea „concentrat” și nu văd cum trebuie potecile noaptea.

Foarte utile au fost bețele. Pe urcări mă ajută foarte mult!

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

10

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

10

Spune-ne povestea cursei:

MSG Apuseni a fost cea mai mare distanță parcursă vreodată de mine până acum cu propriile picioare, detronând fostul record de "doar" 48km la Bucovina Ultra Rocks.

Spre deosebire de BUR unde m-am antrenat „după ureche", aici am avut șansa sa fiu elevul lui Robert Hajnal.

La început m-au mirat un pic antrenamentele deoarece nu mi se păreau pentru elevație. Dar după doar 2 luni de antrenament am mi-am luat inima in dinți si am participat la Ultra MSG Apuseni.


Despre emoțiile dinainte nu are rost sa vorbesc, ca probabil toți trecem prin ele prima oară, poate si a doua sau a treia. La start m-am simțit ca atunci când eram copil si îl așteptam pe Moș Crăciun.

Cadoul era chiar startul și faptul că am avut curajul  fiu acolo.
Pe traseu nu-mi aduc aminte tare multe din timpul nopții, doar ca eram atent la nutriție si încercam sa fiu foarte atent la potecă deoarece frontala mea nu era cea mai adecvată pentru alergare.

Am gafat un pic la primul punct de hidratare deoarece aveam impresia că este punct și la km 19. Și când am văzut punct la km14 am zis ca nu trebuie sa mă opresc că mai am apă si sunt ok și următorul punct la la km19.

Prostia pe care am făcut-o a fost sa nu întreb la cați km este următorul punct. Când am ajuns pe la km 20 mi-am dat seama că nu e bine ce am făcut.

Norocul meu a fost un izvor pe la km 22 sau 23 unde am umplut flask-urile si m-am răcorit un pic. După asta la fiecare punct aveam aceiași întrebare: „Câți km sunt până la următorul punct?” plus mi-am „imprimat” pe creier  nu mai fac greșeala asta vreodată și  nu studiez traseul și punctele de hidratare cum trebuie.


O data ce a răsărit soarele si am ajuns si in basecamp am renunțat la frontală, m-am schimbat, am băut mai multe pahare cu o supa grozavă (sau poate era doar foamea care își spunea cuvântul). Lipsa experienței și-a spus cuvântul și aici. Am stat un pic mai mult decât trebuie până mi-am aranjat batoanele și gelurile in rucsac, până am mâncat și am fost la baie. Dar am plecat cu forțe proaspete.


De aici s-au schimbat un pic lucrurile. Traseul nu a mai fost atât de alergabil ca în prima jumătate și a intervenit un pic frica. Mă temeam că nu voi putea  îl duc până la capăt. Știam ce dureri am suferit pe la km 46 la Ultra Rocks și așteptam cu frică urcările.

Dar pe măsură ce timpul trecea și km rămâneau în spatele meu mi-am dat seama ca durerile respective nu vor veni. Sau daca vor veni, vor veni muuuult mai târziu.

Așa că am încercat  trag in continuare și  nu o las pe Irina Stoica  se îndepărteze. Am uitat  scriu la început, dar 95% din cursă am fost umbra ei. Cunoscându-i stilul și antrenându-ne de multe ori împreună îmi propusesem  țin pasul cu ea prima jumătate, iar după măcar încă 2 km, încă 5.


Pe drumurile prin iarba înaltă ori am fost pișcat de vreo insectă, sau am atins ceva plantă gen iederă, deoarece pe la km 72-73 simțeam cum mușchiul tibiei de la piciorul drept începe  nu mai funcționeze corect și  nu mai pot împinge cu el normal în pământ. Am continuat și la primul izvor întâlnit am spălat tibia și am răcorit-o. Am văzut că e un pic mai roșie decât cea a piciorului stâng, dar am continuat.

Deja pe la km 77 durerea începea  fie mai puternică dar știind ca mai sunt doar 10km și tot fiind urcări am folosit foarte mult bețele și am încercat  concentrez împingerea în piciorul stâng. Când am ajuns la ultimul punct de hidratare deja in capul meu își făcea loc gândul abandonului. Durerea era acum una generala, mușchii nu mai voiau  asculte, creierul mă certa că îmi torturez corpul și mă amenința cu “shut-down”.

Norocul meu a fost un voluntar, care ca toți ceilalți de pe traseu m-a încurajat, dar pe lângă încurajări mi-a spus că sunt undeva în top 15. Când am pornit cursa tot ce voiam era  o termin și poate chiar POATE  zic așa sa fiu în primii 50 din 65 de înscriși. Când am auzit in că aș putea  termin în primii 15 n-am mai stat.

Am umplut doar un flask și am plecat. Mai erau vreo 600m de urcare, urcare pe care nu am mai simțit-o. Sus la un punct foto cred voluntarii mi-au spus ca mai sunt 1.8km de vale până la finish. De aici am alergat. Abia după finish am văzut ca am reușit chiar pace de sub 5 pe ultimii 600m. După 12h 49m și 27 am trecut finișul m-am prăbușit. Dar durerea dispăruse. Si-a făcut loc gândul că mi-am depașit limitele, limite care credeam că nu pot fi depășite. Înainte de cursă speram la un timp între 15h și 15h 30m.

După ce m-am ridicat m-am dus  văd panoul. Am văzut rezultatul afișat si poziția pe care terminasem. Nu-mi venea  cred. Nu au fost mulți alergători, dar reușisem cumva  termin pe locul 12! După ce mi-am tras sufletul am plecat spre cabana unde eram cazat. Tot corpul mi-a mulțumit că am oprit tortura și că îi dau în sfârșit odihna pentru care a trebuit  lupte. Am adormit imediat.

A fost un somn ca in copilărie. Un somn care deși scurt mi-a încărcat bateriile repede. Am mâncat ceva dulce și am plecat înapoi spre start.

Voiam  fiu acolo lângă ceilalți alergători care au suferit pe traseu și alături de care probabil voi suferi din nou pe alte poteci.
P.S. Tibia de la piciorul drept a doua zi devenise roșie și caldă.

Dar cu gheață și cremă recomandată de dermatolog am îngrijit piciorul. Sper  se vindece repede.

Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.

Mai sunt dureri ce trebuie simțite.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe blog.

Citește și:

Povestea lui Breban Sergiu de la Maraton Sevilla 2023

Nu întâmplător am ales Spania. E una dintre țările mele preferate, în special pentru gastronomie. Așa că maratonul a fost scuza ideală pentru a încerca toate felurile de tapas în zilele dinaintea cursei. Abia după cursă mi-am dat seama cât de prost ar fi putut merge asta, dar noroc că am stomacul puternic, de cal. I am Secretariat! Dar cum am petrecut foarte mult timp în restaurante, nu am avut timp să văd orașul. Am zis lasă că îl văd în timpul cursei. Da’ de unde. În timpul cursei nici măcar nu știam pe care parte a râului mă aflam. Vedeam doar linia verde. Sevilla e un oraș foarte fain, e în topul meu cu locurile din Spania pe care le-am văzut până acum. Așa că o să mă întorc cu siguranță. Poate nu la cursă, să apuc să și văd câte ceva. Dar maratonul Sevilla a fost o experiență reușită din toate punctele de vedere, o recomand cu drag oricui e interesat de Work (Run) & Travel!

Publicat pe Lasă un comentariu

Apuseni Ultra Race – al 3-lea ultramaraton

Apuseni Ultra Race – al 3-lea ultramaraton

Apuseni Ultra Race este o competiție care se organizează în munții Apuseni. În cadrul evenimentului sunt 3 curse. Prima este și cea mai lungă are 180 km cu aprox 6800 m+ diferență de nivel,  a  2-a 100km cu 3300m+ și a 3-a 40 km lungime și  1550m+ diferență de nivel.

Poveste scrisă și trăită de: 

Fotografii: Dan Tăuțan

Având în vedere că s-a anulat cursa de la Transylvania 100, care trebuia să fie organizată  în weekend-ul 18-20 septembrie m-am hotărât să mă înscriu la cursa de 100 km din Apuseni. Mai mult decât atât mai mulți dintre colegii mei de la TrailRunning Academy au participat la cursele AUR.

Fiind traseul aproape de Cluj-Napoca, am zis că e oportun să facem o recunoaștere și să scoatem un timp bun la cursă. Așa cum îmi place mie, am pus în tabel caracteristicile cursei și am  împărțit-o în 3 etape:

  1. Start- Vlădeasa-Răchițele-Dealul Boti – Beliș: 42km cu 1200m+;
  2. Beliș – Mărișel – Măguri Racătău – 22km cu 435m+;
  3. Maguri Răcătău – Dobrin – Muntele Mare – Finish – 38km cu 1500m+;

După ce am discutat cu Alin și Gicu ne-am hotarat sa facem recunoaștera etapelor 1 și 3.

Recunoașterea

Apuseni Ultra Race-100km

Apuseni Ultra Race - Peter Schuller

Înainte cu 2 săptămani de cursă am facut recunoașterea cu Alin și Gicu la ultima parte din traseu.

Măguri Răcătău – Finish.

Traseul  începe cu o urcare susținută pe un drum forestier până la casele Dobrin: 11km cu 935m+ care ne-a luat, la ritm de cursă circa 2 ore. De aici începe o porțiune mai alergabilă cu urcări și coborâri, aproximativ 6km cu 120 m+ după care urma urcarea pe  Muntele Mare, care e o urcare alergabilă de 13km cu 410m+ care te consumă în cursă dacă nu știi să-ți dozezi energia. A urmat la Muntele Mare sa alergăm pe curbă de nivel, pe un fals plat, după care a fost o coborare și iar o urcare ușoară la Buscat, de acolo a urmat o coborare de 3km asfalt până la finish.

În total am facut 4h 40minute în ritm ușor și relaxant. Mi-am propus ca în cursă să scot 4h 30 minute pe acest segment.

TrailRunning Academy - logo

Elite membership

Articole, Vo2max Calculator,

Bursa TrailRunning Academy

Start Cabana Vlădeasa – Beliș 

Cu o saptamana înainte de cursă am parcurs cu Alin Voicu  prima partea a cursei, 42km cu o diferență de nivel de 1200m+ în mare parte pe dealul Boti. 

Traseul a început cu o urcare susținută dar nu foarte lungă pe vârful Vlădeasa, după care a urmat o coborare alergabilă care, după câțiva km s-a transformat în una puțin tehnică printr-o padure superbă, mi-a adus aminte de prima coborare de pe Rarău în Bucovina. 

După ce am ieșit din pădure a urmat o porțiune alergabilă până la cascada Valul Miresei, de acolo a început asfaltul până la ieșirea din Răchițele. 

A fost o portiune rapidă, dar care te consuma având în vedere porțiunea de asfalt destul de lungă.

La iesire din Răchițele, traseul a continuat cu o urcare susținuta pe un drum forestier, care ne ducea pe dealul Boti, de aici a început asfaltul până în Beliț. 

Am parcurs acest segment în 4h20min și am propus sa scot în 4h și 15 minute în cursă.

Pentru segmentul 2 din cursa, Belis-Mărisel-Maguri Răcătău – 22km – 435m+ am propus 2h 20minute

În total mi-a iesit un 11h și 26 minute.

După recunoașterea celor 2 etape din cursă și o discuție cu Robert, două lucruri mi-au fost foarte clare:

  1. Trebuie sa alerg în pantofi de asfalt pana în Măguri Racătau dacă nu vreau să am picioarele praf;
  2. Trebuie să-mi dozez foarte bine energia în cursă ca să reușesc să scot ultima parte în 4h30m și să am un finish bun.

 

Ziua cursei

Apuseni Ultra Race-100km

Startul a fost la ora 8:00. Ca să ajungem din Cluj la cabana Vlădeasa și să nu trebuiască să ne întoarcem după mașină,  am închiriat un microbuz care ne-a dus până acolo. 

Am pornit la 4:50 din Cluj și am ajuns la 7:00 la cabană, am prins un răsărit superb.

În cabană ne-au verificat echipamentele și cine a avut dropbag l-a predat organizatorilor. Dropbag-ul meu l-am lasat la Cristian, care nu a reusit sa participe la proba de 40km dar a venit sa ne susțină, el urma să ma aștepte și să mă ajute în CP – Măguri Răcătău.

Cum trecea timpul, cum am început să ne adunăm lângă cabana de unde se dădea startul. Fiecare alergător cu rutina lui de dinainte de cursă, eu încercam să recapitulez și să vizualizez ce am de făcut în fiecare porțiune în timp ce făceam câteva exerciții de încălzire.

Timpul a trecut atât de repede încât m-am trezit urcând către Vlădeasa, după cateva sute de metri am fost pe locul 4 după Cătălin, Andrei Sovereșan și Papp Csaba. În fiecare minut m-am uitat la puls să nu cumva sa fie ritmul prea ridicat, să nu cumva să mă consum prea tare de la începutul cursei, dar nu a fost, înainte de vârf m-au depasit 2 alergatori, dar nu m-a deranjat, mi-am văzut de treaba mea și de ritmul meu.

Prima partea a traseului am știut-o bine avand în vedere că am făcut recunoașterea cu o saptămână înainte, totul mi s-a părut că e în „fast forward” coborârea a mers excelent, la început mi-a fost puțin teamă de pantofii de asfalt, dar nu trebuia. La cascada Valul Miresei am prins viteză și am ajuns rapid la punctul de control, unde am spus numărul și am plecat mai departe, am știut că este un izvor pe urcare și am programat că iau apa de acolo. 

Am învațat de la Robert că cel mai bine este să nu mă bazez pe checkpointuri în afară de apă, maxim cola, toată nutriția necesară pentru cursă o aveam la mine și în dropbag.

Pe urcare am făcut power hike, nu avea sens să mă consum, numai bine am reușit să mănânc ceva solid și am luat apa de la izvor, după ce am ajuns sus am dat drumul la alergare și totul a mers conform planului.

Am ajuns la CP Dealul Boti cu un avantaj de timp de 15 minute față de cel propus, aici am luat apă și am băut puțină cola că știam că urmează o porțiune lungă de asfalt care o să mă consume.

Asa a și fost.

Înainte de Beliș alergam în spatele lui Csaba, și el și eu am fost sătui de urcări și coborâri de toate felurile. De pe Dealul Boti, abia am așteptat amândoi să ajungem la punctul de control.

CP Beliș

Am ajuns în 4 ore la Beliș față de 4h și 15 minute propuse.

„A trecut un maraton, mai avem încă unul și jumătate”, a răsunat în capul meu, când am conștientizat pe ce drum încearcă creierul meu sa ma ducă, l-am ignorat rapid și m-am gandit doar la ce am de făcut, „urmează o coborâre tot pe asfalt până la baraj și urcarea lângă partia de schi în Marișel, pe coborâre mănânc un gel și pe urcare un baton cu un piure de fructe”. I-am dat de lucru creierului ca să nu mai aibă timp de gânduri negative care să mă demoralizeze.

Urcarea a fost pe stilul meu, puțin tehnică și destul de abruptă. Nu am luat bețe. Aici simțeam puțin nevoia, dar stiam că nu e lungă și trece repede.

Am ajuns sus în Marișel, traseul a parcurs tot satul care se afla pe o curbă de nivel, bineînțeles că tot pe asfalt, cu 2km înainte de ieșirea din sat am ajuns la CP Mărișel. O doamnă mi-a oferit șnițele de pui și salată de cartofi, dar nu puteam să-mi imaginez cum să alerg mai departe după ce mănânc așa ceva 🙂 am luat apa și puțină cola și m-am dus mai departe. 

A urmat o coborare pe un drum de țară către Măguri Racătău, coborârea a fost alergabilă și spectaculoasă ca priveliște, se vedea valea unde trebuie să coborâm, mă dureau picioarele și fesierii de la cei 32 km de asfalt de pe Dealul Boti și Mărișel și mai aveam 4km în Măguri și inca 3,5km la finish, dar m-am bucurat că nu mai alergăm pe asfalt măcar până în Măguri. 

Am ajuns impreuna cu Csaba în CP Maguri Răcătău  unde m-a așteptat Cristian și soția lui. 

Schimbat pantofi, șosete, refill geluri, piureuri și batoane, apa și plecat mai departe, mai puțin de 3 minute și am ieșit din CP. Am avut un avantaj de 35 minute față de timpul propus.

Am știut că acum urmează greul. Urcarea de 10km pe drumul forestier până la casele Dobrin. Mi-am propus să fac 2h până sus, în ritm mai încet ca să mă odihnesc și sa mănânc. Trebuia să-mi ajungă 2 flaskuri de apă, unul aveam apă+ Iso și unul gol, am știut că este un izvor pe la jumătatea urcarii și mi-am propus să iau apă de acolo. 

Urcarea a mers în ritmul propus, problema a apărut că am ratat izvorul și nu am reușit să mănânc fără apă, am avut doar isotonic ca și „carburant” care parcă nu avea niciun efect, am început sa pierd din energie și abia am așteptat să ajung la casele Dobrin, parcă nu se mai termina urcarea, față de recunoaștere am simțit ca durează o eternitate.

CP casele Dobrin 

Am ajuns la CP în fix în 2 ore, cum mi-am propus. Am fost cam epuizat fără apă și fără să mănânc cât trebuie, am băut apă, cola și după ieșirea din CP am mancat un baton dar parcă tot nu aveam energie. Peste 20 minute am mâncat un gel, un piure de cartof dar nimic. Aici a fost greșeala…. într-o oră am reușit sa mananc prea multi carbohidrati și mi s-a făcut o bula de apa cu mancare în stomac, care înseamnă ca digestia s-a oprit și incet rămân fără energie.

Aveam doua opțiuni, ori scap de conținutul stomacului ori reduc pulsul și viteza și aștept să-mi revină digestia ca să am iar energia necesară pentru alergare.

Prima opțiune nu a mers, a ramas a doua, am redus viteza, (practic nici nu aveam energie sa alerg pe urcari) și am așteptat. Am avut un deja vu, am facut aceeași greșeală ca în Grecia, dar totuși bine ca am sesizat din timp ce s-a intamplat.

Au fost 2 ore destul de frustrante, am început să socotesc cât timp pierd, am început să citesc mesajele de susținere ale colegilor, dar degeaba, moralul meu a fost la pământ împreună cu digestia mea, ca cireașa de pe tort, intre timp m-a depășit un alergător. 

Prima oară de cand alerg.  M-a trecut gandul să mă opresc, că nu are rost, că nu o să reușesc să mă încadrez în timpul propus…. 

Creierul meu cu gandurile lui, a început să pună stăpânire pe mine, noroc ca mi-am dat seama ce se întamplă și rapid „i-am dat de lucru” înainte sa se concretizeze ceva din gândul de abandon.

Am început să calculez câți km mai am până la finish, cât timp îmi ia, când și ce o să mănânc până la capăt și am schițat planul B care mi-a arătat că am șanse mari să mă încadrez în 11h și 26 minute, ce mi-am propus înainte de start. 

Acest rezultat mi-a dat putere să alung gândurile negative, creierul meu avea iar de lucru și într-un final am simțit că digestia reîncepe să funcționeze. 

Am ajuns aproape de Muntele Mare, am început să alerg, picioarele mele au început să mă asculte și totul a reînceput să funcționeze! 

Mi-a rasunat în cap vorba lui Robert, „Te simti bine? Iti trece! Te simti rau? Iti trece!” Asa a și  fost 🙂

Am alergat cu zâmbetul pe buze, coborarea de pe Muntele Mare a mers perfect, am ajuns pe platoul de la Buscat de unde mai aveam aproximativ 3,5km coborâre pe asfalt până la finish. 

Pe coborarea pe asfalt m-a durut fiecare pas, parcă cineva infigea câte un cuțit în fesierele mele. Ca să mă încadrez în timpul propus, mai aveam 25 de minute la dispoziție, am mâncat ultimul gel, am băut ultima gură de apă din flask, am strâns din dinți și am alergat ignorand durerile provocate de combinatia dintre asfalt și pantofi de trail.

La Finish m-a așteptat Cristian, Adi Țap și colegii de la TrailRunning Academy: Lorin și Cosmina. Ca la fiecare cursa, pe  ultimul km  parcă cineva / ceva șterge toată durerea și oboseala adunată în cursă și alerg de parcă atunci am început ziua.

 

Finish

După ce am trecut finishul și am oprit ceasul am vazut timpul: 11h și 26 minute!

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe Lasă un comentariu

Apuseni Ultra Race – concursul cu mama la finish

Apuseni Ultra Race – concursul cu mama la finish

38km, 1500 m D+ , 19 septembrie 2020

Poveste trăită și scrisă de:

Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Fotografii: Dan Tăuțan, Iulia Zaharie, Inesa Cebanu;

Cu 3 zile înainte de cursă am bușit antrenamentele. Mai exact, miercuri și joi nu am reușit sa imi conectez mintea cu trupul, așa că am renunțat la alergări după doar 2-3km, iar vineri nu am alergat deloc. 

Sâmbătă avea să vină cursa, iar eu nu eram deloc în formă, nu eram nici prea odihnită.

Colac peste pupăză, mi s-a făcut foarte rău pe drumul spre zona de start (am rău de mașină) – am ajuns acolo cam „pleoștită”. Până să pornim pe traseu, mi-am mai revenit un pic, după care începe cursa și eu încep să mă conectez la ea. Spre deosebire de Făgăraș Rocks, pentru care m-am super focusat, am avut super mari emoții, aici nu m-a mai interesat ce și câte fete participă, eram oarecum relaxată că era cursa mai ușoară și resemnată că nu am avut o săptămână prea bună. 

Singurul lucru care m-a făcut să rămân în joc a fost faptul că a venit mama cu mine – era pentru prima dată când m-ar fi văzut la o cursă și m-ar fi așteptat la finish. După calculele mele ar fi trebuit să fac sub 6 ore. 

Contactul de dinainte de concurs cu munții apuseni

Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.

Cosmina Jelea.

Știam că primii 11 km aveau cea mai mare diferență de nivel, așa că am făcut tot posibilul să-mi dozez efortul. Evident că iar mi-au venit gândurile alea rele în minte…nu știam cum să fac să ajung mai repede la finish, de unde atâta energie și putere mentală? 

Cursa aceasta care trebuia să fie mai ușoară a devenit grea. 

Nu puteam concepe să renunț pentru că mama mă aștepta la finish, i-am spus că ar trebui să scot sub 6 ore sau pe acolo. Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.

Am luptat să rămân în horă și să dau tot ce am mai bun. 

Prea cunoscuta mea panică de a nu rămâne singură nu m-a abandonat :D. Eram mereu cu ochii pe alți alergători, din față, din spate…de unde se putea :)) Cred că până în primul checkpoint am reușit să mă „agăț” de un alt alergător alături de care aveam să termin cursa. 

Se instalase confortul ăla că nu sunt singură și am mai prins ceva putere.

Surpriza plăcută a fost că trecea timpul mai repede, în timp ce noi vorbeam și ne încurajam reciproc. Și uite așa am dus toată cursa, cu povești și sudoare. Ba chiar am reușit să facem poze, să admirăm priveliștea de vis, să simțim că nu am ajuns degeaba acolo.

Cred ca am consumat 4 litri de apă în total, un baton și vreo 2 geluri (nu mai știu exact, pentru că scriu la 12 zile distanță de cursă și deja am uitat din detalii). Știu doar că am consumat mai puțin decât am avut la mine și decât era plănuit, cam așa fac mereu.

A venit și momentul ăla în care ne-am trezit pe asfalt și simțeam cum ne apropiam de finish. 

Începeam parcă să prindem aripi, eram așa nerăbdători încât nu mai contau crampele musculare sau alte dureri și gânduri negative. Nimeni și nimic nu mai avea cum să ne strice cursa, eram prea aproape de momentul mult așteptat. 

 

Am sunat-o pe mama înainte cu cativa km și i-am aproximat în cât timp ajung. Abia așteptam! Și am ajuns la finish, mama era acolo, mă aștepta cu flori, mă filma și striga cu vocea tremurândă “Bravooo! Bravoooo!” Îmi dau lacrimile acum când scriu și retrăiesc…ce emoții! A fost așa frumos că prima persoană la care m-am dus după finish a fost mama! Am strâns-o în brațe și ne-am bucurat amândouă de încărcătura emoțională a cursei, a liniei de sosire! A fost o zi deosebita! M-am bucurat și de faptul că am întâlnit persoane faine (noi sau știute deja) + că mi-am cunoscut o bună parte din colegii de la Trail Running Academy 🙂 

Am prins și aici podiumul la categoria de vârstă 🙂 Inițial eram pe locul 2 (după calculele lor de la momentul ala), mai apoi să văd că de fapt eram pe 3 (asta la câteva zile diferență deja). Oricum ar fi, un rezultat foarte bun pentru mine! Iarăși top 10 la open – locul 7 din 21 de fete.

Cauți un plan de antrenament?

Cosmina este eleva TrailRunning Academy din Martie 2020. Printre cele mai bune rezultate se numără: 5km în 20:03, 10km în 43 minute 54 secunde și un loc 7 la Apuseni Ultra Race și 8 la Făgăraș Rocks.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Până să mă apuc serios de alergare eram o persoană destul de complicată. Acum tind să devin un om echilibrat, fericit și disciplinat datorită alergării.