Startul este pe fast-forward, dar de la primii pași de alergare mă așez în față, cu plutonul. Am un gând să alerg în fața tuturor, pentru câțiva metri, dar îmi spun că așa ceva ar face doar un începător inconștient. Mă abțin.

Intru în ritmul plutonului și mă bucur să alerg cot la cot cu alergători care au investit mult în acest concurs, cel puțin la fel de mult ca mine. 

Parcurgem primii 8 kilometri până în Les Houches în 33-35 minute. Au fost  kilometri aproape plați, iar eu am zâmbetul pe buze, câțiva oameni care mă recunosc mă încurajează pe nume. 

La primul CP îmi umplu 2 flask-uri cu apă, conform planului, și sunt pregătit să alerg prima urcare. Sunt la nici un minut de primii 10-15 alergători. Efortul pare ușor, iar eu sunt în grafic cu timpii propuși. 

Ajung în Saint-Gervais, kilometrul 21, în 1h55, având grijă să nu accelerez prea tare pe coborâre, apoi în Les Contamines, kilometrul 33, în 2h55. Exact timpii pe care mi i-am propus.

În check-point mă așteaptă Ergo, care a fost ½ din echipa de suport întregită de Maria. 

Ergo abia ce intrase în check-point, iar eu, la nici două minute, și dau năvală.

În Les Contamines (km 33) în CP este aglomerație și haos. Dacă echipa de suport nu este pe fază, poate să te rateze. Când am ajuns, nu l-am văzut și am strigat tare „Ergooo!”. Ca un duh ieșit dintr-o lampă, mi-a apărut în față și m-a tras de mână către bucățica de bancă ce avea tot ce trebuie pentru un check-point ad-hoc.

Mă încarc cu mâncarea pentru următorii 50 de kilometri, în timp ce Ergo îmi zice „ai ajuns cu 10 minute mai repede”. Mă uit la ceasul care-mi arată 2h55. Fix cât mi-am planficiat. Nu înțeleg la ce se referă. 

Îmi pun frontala și ies după 83 de secunde din check-point. 

Nu știu pe ce loc sunt, nu știu cine este în față, dar după ce am ies din CP alerg cot la cot cu alți alergători față de până atunci.

Până La Les Contamines erau în fața mea la câteva secunde: Diego Pazos și un atlet de la Compressport cu codițe blonde. Alimentat de biscuitii Tuc, ceaiul de mentă și zâmbetul Mariei pe care l-am zărit cu coada ochiului timp de câteva secunde, alerg către următorul CP.

După kilometrul 33, pe plat, alerg puțin mai tare, chiar dacă simt greutatea desăgii pline de merinde. Fără prea mult efort, prind alergători din urmă. 

Îl ajung, îl salut și-l încurajez pe Tom Owens. În nici un kilometru, îl prind pe Xavier. Îl depășesc și văd că are dificultăți cu urcarea, clătinându-se, părând amețit. 

Înainte de asta purtam un monolog interior și mă întrebam oare câți ani și de câte ori trebuie să înconjor Mont Blanc-ul ca să pot alerga cot la cot cu el? 

A fost nevoie de 4 participări la concurs și de de 7 ture ale buclei. 

Acesta a fost anul, însă el a avut ceva probleme de sănătate. Preferam să fie altfel. Să fie pe deplin sănătos și să alergăm cu zâmbetul pe buze, unul alături de celălalt. Preferam ca „duelul” să fie echitabil. Acum „duelul” pare inegal. 

Ajung la kilometrul 42. 

Prind alți 3 alergători – Tim Freriks, Jordi Gamito, Tim Tollefson. Sper să fie ultima dată când îi văd, căci m-am tot întâlnit cu ei până acum și chiar dacă suntem la +2500m, 48 kilometri de la start, intensific ritmul să scap de ei. Din partea lor niciun răspuns. 

Ajung la kilometrul 50 în 5h 25, încă fresh. 

Jordi la câteva secunde de mine. Kilometrii au trecut atât de natural, cum ai turna o bere-n pahar. 

Vine prima secțiune în care-mi place să accelerez

Les Chapieux (km 50) – Col de la Seign (km 60). După Les Chapieux urmează o secțiune de un kilometru de asfalt într-o ușoară urcare. Cine mai poate să alerge secțiunea asta în cursă, este încă fresh. O alerg și decid să-l prind pe Jordi din urmă, care are avans două minute. Îl prind și câștig repede avans.

După alți 3 kilometri, în urcare, am primul meu low și încep să mă uit în spate la luminile ce mă hăituiesc. 

Aud o voce care nu era doar în capul meu și mă întreabă în românește: „Mai poți?”. Chiar dacă sunt puțin amețit și confuz, îmi dau seama că e Cristi Manole. 

Credeam că e în fața mea, pentru că nu l-am depășit în cursă. Se pare că am ieșit în fața lui din CP la Les Contamines (km 33). Îi răspund „da, sigur” și continuăm o porțiune împreună.

De la altitudine, de la efort și de la alimentația forțată îmi vine să vomit. Vomit surd. Fără să scot ceva pe gură, doar o încordare abdominală urmată de un „bleaah” din toți rărunchii. 

Asta e semnul că trebuie să o las mai ușor cu băgatul mâncării și să mă ocup mai mult de partea de alergare. Cristi ia avans. Eu îmi pun o bluză pe mine și încerc să mă apropii de frontala din față. 

Sunt pe cea mai tehnică porțiune din cursă și pentru prima oară regret că am început cu o pereche de adidași de șosea. Simt în tâlpi tăișul pietrelor pe care calc și asta mă face să-mi încordez mai mult decât e nevoie cvadricepșii. 

Ajung la Lac Combal și aflu că sunt pe locul 9. Mai bine decât mă așteptam, dar mai slab decât acum 2 ani, când în același loc eram pe 3.

A doua porțiune pe care-mi place să accelerez: Lac Combal (km 66) – Col Cheruit (km 75). Accelerez fără să mă uit în spate. Se termină toată urcarea, destul de rapid, chiar dacă am mers-o.  

Mai rămâne doar coborâre către kilometrul 80.

Încă sunt fresh și nimeni nu e pe urmele mele, dar nici în fața mea. E un sentiment ce mă bucură. 

Pare că sunt de unul singur în pădure și că tot globul doarme. Pare că a venit sfârșitul lumii, iar eu nu am nimic mai bun de făcut și aleg să alerg. Alerg de plăcere sau alerg să găsesc un lăcaș cu alte ființe umane? Nu-mi dau seama dacă la ce mă gândesc e ficțiune sau realitate, însă după câteva serpentine, prin praf și pădure, ajung în Courmayeur la „oameni reali” și îmi părăsesc ficțiunea.

Veniți un kilometru în fața mea pe traseu, Maria și Paul mă trezesc la realitate. Mă pun la curent cu locul pe care sunt, cum arată alegătorii din fața mea, cât au stat în CP, iar eu le spun cum mă simt, ce probleme am, „nu prea mai intră gelurile și o dăm pe „naturale, piureuțe și suculețe” le spun cu jumătate de voce. Cealaltă jumătate am pierdut-o undeva pe coborâre. Vocea scăzută îmi spune că sunt mai obosit decât conștientizez.

Ajung în Courmayeur (km 80) la ora 02:25. Alerg de mai bine de 9 ore și totul mi se pare natural. Pare că nu am depus foarte mult efort. Sunt ca la o cursă din România în care știu că urmează să accelerez. A doua jumătate este mai grea, dar trebui făcută în mai puțin de 12 ore. 

 Primii 80 de kilometri au trecut ușor și pentru că aveam plănuit fiecare timp, fiecare gel. Acum, în a 2-a jumătate, am lăsat loc necunoscutului. Deși aveam toată mâncarea plănuită, nu știam cu exactitate timpii ce trebuia să-i bifez pentru îndeplinirea obiectivului la următoarele CP-uri. 

Trec de CP-ul luminat din sala de sport din Courmayeur pe străzile asupra cărora s-a vărsat noaptea. Gandurile mi-o iau înainte. Sunt pe următoarea urcare, aproape de Bertone. 

Sunt pe locul 8 și în fața mea este Cristi Manole. Chiar dacă am făcut 100% din urcare în mers, ajung la Bertone aproape de 4 dimineața. 

Este cel mai friguros punct al nopții și resimt asta. Ajung în CP și le cer o supă. Pun biscuiți Tuc peste ea, dar este prea fierbinte ca să o dau pe gât. 

Supă prea fierbinte, afară prea frig. 

Intru într-o încăpere și acolo îl văd pe Cristi care are crampe și care vrea să abandoneze. 

Sunt dezamăgit, părea că ducem o luptă comună. 

Acum parcă am rămas singur în cursă. De frig, pun toate hainele din rucsac pe mine, mai iau o supă și plec. Mi-ar prinde bine o îmbrățișare a Mariei drept consolare pentru abandonul lui. Dacă aș fi fost un cățel, aș fi avut coada între picioare, temut că am rămas singur.

După 2 minute, vin 3-4 alergători și mă depășesc. Ritmul lor metronom pare alimentat din stelele nopții. Aleargă atât de ușor, încât dacă ar alerga pe plajă, nu ar exista nicio urmă de talpă. 

După alte 10 minute de mers-alergare, simt nevoia să trag pe dreapta și “să iau un picnic”. Jordi trece pe lângă mine și parcă accelerează când mă vede. Eu rămân așezat în fund și încerc să bag cât mai multe geluri și bucăți de Tuc în mine.

După câteva minute reiau alergarea, apoi o dau la pas pentru că sunt adormit și resimt efortul prea greu. Mă depășesc alți 6-7 alergători în timp ce eu încerc să supraviețuiesc. 

Sunt la kilometrul 94. 

Îmi frec ceafa cu palma, asemenea unei bucăți de brânză Fontina în răzătoare și mă gândesc ce am de făcut. Îmi spun că am timp să-mi revin din cel mai mare „low” pe care l-am avut până acum într-un concurs și să-i depășesc pe ceilalți, peste câteva ore. 

Dar totuși simt că abia mă mișc. Fac 10 kilometri în 2 ore. Mă gândesc să mă opresc la Arnouvaz, kilometrul 100, unde mă așteaptă Paul. Gândul că în câteva momente pot sta la căldură, în mașină, este ispititor.

În acel moment, însă, parcă cineva taie cerul și începe să se lumineze. Puțin câte puțin, ca atunci când te trezești și tragi draperia, iar în cameră se face treptat-treptat lumină. Brusc, încep să alerg. 

Mă simt ca pe un platou de filmare, ca și cum regizorul a spus „acțiune” și asta m-a pus în mișcare. Mă simt renăscut. 

După 10 minute îmi sună telefonul, era Paul. Mă întreabă ce e cu mine și îmi spune că, dacă trebuie, mă ia el. Îi spun că nu e nevoie, „mi-a fost rău, dar mi-am revenit, ne vedem la Arnouvaz”. 

După 20 de minute, mă văd cu el și cu Mateo. Primele lor vorbe au fost încurajatoare: „au reununțat Jim și Pablo Villa” 

Eu le spun că vreau supă la următoarele check-point-uri și atunci îmi dau seama cât de e bine să ai câte un om la fiecare check-point, acesta poate să informeze echipa de suport să-mi pregătească fix ce am nevoie. 

Iau și aici o supă cu Tuc și sunt prins de a 2-a fată, Mimi Kotka. Mă bucur pentru ea, dar mă grăbesc să ies din check-point. 

Îmi umplu 2 flask-uri cu apă (deși plănuiam să am 3) și ies cu forțe proaspete. 

Sting frontala. Suntem la kilometrul 105 la 2200 metri altitudine.

Văd 4-5 alergători care m-au depășit noaptea și pe care urmează să-i depășesc în următorii kilometri. Urmează a câta secțiune unde-mi place să accelerez?  

Gran Col Ferret – La Foly. 

Prind din urmă 4-5 alergători care suferă de frig. Eu încă am toate hainele pe mine. Și privirea de vânător activată. Mă hidratez și mă alimentez până la refuz, până când bag un gel pe care îl vomit instant. 

Momentul în care îți revii e magic. Simți că ai învins o creatură care a pus stăpânire pe tine timp de câteva ore. Pentru aceste mici victorii merită să continui, indifierent de cât de aprig este gândul de a abandona.

Încep să alerg și să prind alți alergători din urmă. Vântul se întețește, semn că ne apropiem de vârful urcării. Chiar dacă am făcut mai bine de o oră pe urcarea aceasta, mi s-a părut că a trecut foarte repede. 

În total, am făcut TMB de 7 ori, în competiții și în antrenamente. Urcarea aceasta către Col Ferret de vreo 10 ori. 

Anul acesta mintea mea a micșorat distanțele. Anul acesta am simțit cum kilometrii parcă s-au scurtat. Mintea nu mai depune un efort pentru a cuprinde această distanță cu totul, în schimb e împărțită în segmente. Unele ce trebuie abordate mai rapid, altele mai lent. Pe unele le alerg, pe altele mă hidratez sau mă alimentez. 

Cu 2-3 kilometri înainte de La Fouly (kilometrul 114), cursa mea începe. 

Mă apuc să dau straturile de haine jos de pe mine. Mă bucur de răcoarea dimineții. Îmi îndes căciula, mănușile, geaca de ploaie, geaca de vânt în buzunarele pantalonilor. Îmi fac două guguloaie în dreptul cvadricepșilor pentru ca atunci când ajung în CP să-mi dau jos doar pantalonii și să îndes acea pereche în rucsac, cu restul echipamentului în buzunare. Sunt încântat de idee.

Înainte de CP, Maria îmi spune că am ajuns cu 20 de minute mai repede decât zicea aplicația, că arăt mai bine și că alerg mai tare decât ceilalți alergători din fața mea, că sunt pe 12 la general și 11 la masculin. 

Mai aveam 55 de kilometri până la finish. Mă simțeam atât de bine încât credeam că voi alerga așa până în Chamonix. Starea mea e alimentată și de faptul că îl prinsesem și pe Jordi din urmă. Toți alergătorii pe lângă care am trecut erau avariați, nimeni nu mi-a răspuns ritmului și niciunul nu s-a ținut de mine. 

Alerg ca și cum aș fi la începutul unui maraton, și nu în mijlocul unui ultra. Sunt euforic! 

Câțiva kilometri mai târziu, mă opresc să fac pipi. Sunt alarmat de culoarea lui, maro închis. Ciudat, pentru că a fost și răcoare și cred că am băut suficientă apă. 

Mă uit în spate și nu zăresc niciun alergător. 

Continui să merg-alerg, dar euforia dispare. M-a ținut aproximativ 3 ore.

Vine urcarea către Champex-Lac și încep să-mi simt cvadricepșii îndurerați. Sunt în concurs de 14 ore. Nu am mai alergat atât de mult de mai bine de 12 luni, e normal să resimt oboseală. 

Ajung în CP la Champex-Lac și la nici un minut apare și alergătorul cu care mă întrec pentru locul 10, un coreean. 

Mă alimentez bine, îmi schimb tricoul, mă las încurajat de echipa de suport și ies din CP după aproximativ 3 minute. Cvadricepșii mă dor din ce în ce mai tare și combin mersul rapid cu alergarea. În stadiul acesta al cursei, chiar și cei care luptă pentru un top 10 o dau la pas, chiar și pe porțiunile plate. 

Prind și locul 9 din urmă. Trec pe lângă el în pas de alergare. Cum mă vede, se activează și începe și el să alerge. Îl las să se ducă în față și trece și coreeanul pe lângă mine. 

Urmează urcarea care m-a făcut să abandonez de două ori la edițiile anterioare. Știam că trece repede dacă mă hidratez și dacă mă alimentez. Ajung aproape de vârf și văd că cei 2 atleți care mă depășisera au maxim 5 minute în față. E porțiunea „cea mai periculoasă” (aproape de 2000m), în care eu mă simt slăbit.

Mai mult decât să-i depășesc, îmi doresc să ajung în check-point și să mă las oblojit de echipă. Până în Trient mai sunt depășit de alți 2 alergători, pe coborâre. În continuare, resimt lipsa unei competiții mai lungi de 14 ore. 

În Trient (km 145) mă răsfăț. Îmi schimb pantofii de alergare, îmi schimb iar tricoul, mănânc și beau bine. Sunt deja de 17 ore în cursă. Mai mult cu 6 ore față de cel mai lung efort din ultimele 12 luni. Deja o notez ca pe o lecție pentru următorul UTMB – „e necesar un efort de 18-20 ore cu 12-14 săptămâni înainte de cursă”. 

Se face din ce în ce mai cald, iar mie îmi este din ce în ce mai greu să susțin eforul. Sunt pe un loc 15 și lupta (de data asta cu mine) devine din ce în ce mai grea. 

Ia naștere un gând ca la următorul punct, în Vallorcine (kilometrul 154), să închei cursa. Atunci când lupți pentru un loc cât mai fruntaș, când depășești constant oameni, ai câțiva aliați printre care hormonii care te țin în joc. 

Când te părăsec acești hormoni, ești pe cont propriu, pus în fața demonului din tine. 

Sunt cu 25 de kilometri înainte de finish, când mă lasă competitivitatea. Mă simt dezarmat, ca un războinic fără spadă. Îmi pot ține corpul în mișcare doar prin mers. Alergătorii trec pe lângă mine în alergare. Sunt frustrat că eu nu pot face asta. Coborârea este mai dureroasă decât urcarea și mai dificilă decât ultima coborâre. 

Bula gândului de abandon crește. Mă proiectez mental către următorii kilometri. Mai am cel puțin 6 ore până la finish. 6 ore în care mă voi târî.

Știam că-mi va fi greu, dar nu aveam idee cât de greu. Între Vallorcine și finish am simțit că îmi ating limitele corpului. Mă mișc de parcă în CP-ul din Vallorcine am băgat degetele în priză și le-am lăsat acolo. Fiecare pas este o ieșire din zona de confort. Mă dor mușchii, am rămas fără niciun strop de energie în corp. 

Altitudinea de peste 2000m de la La Flegere îmi îngreunează considerabil efortul. Am făcut 3 kilometri în 80 de minute. În care mi-am pus iar toate hainele pe mine și am încercat să dorm 5 minute, ghemuit pe o piatră.

Pe ultima coborâre încerc să alerg cu pași mărunți, să-mi înving durerile. Nu credeam că mersul poate să fie atât de dureros. 

Cu chiu cu vai îmi dau jos stratul de ploaie și simt cum răcoarea mă energizează. Schimb pasul de mers cu unul de alergare și mă îndrept cu ultimele forțe către finish.

Maria și Ergo vin în calea mea cu 3 kilometri înainte de finish și alergăm împreună pe ultima coborâre. 

Singurii mușchi care nu mă dor sunt cei faciali. 

Pot să zâmbesc fără dureri. Chiar dacă soarele e ascuns undeva prin munții prin care am alergat, mă cuprinde sentimentul de căldură. 

Se pare că la celălalt capăt al suferinței este sentimentul de beatitudine.