Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
125,9 kilometri, 6919+. CUT-OFF TIME: 30 ore
PART OF: Spartan Trail World Championship.
ITRA: 5 ITRA points
Alătură-te Tribului!
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Strategie cursa
Planul înainte de cursă ar trebui să conțină câtă apă bei, câte calorii mănânci, cât sodiu consumi între oricare două puncte, și astfel, la final vei avea un plan general.
Fiecare din cele 3 categorii are o importanță deosebită pentru a te asigura că ritmul nu-ți are de suferit din cauza lipsei apei, caloriilor sau sodiului.
Planul nutritional ar trebui întocmit cu cel puțin 6-8 săptămâni înainte de concurs pentru a-l testa în alergările lungi, care să imite profilul cursei.
Eu am testat acest plan nutrițional la alergările cu durata între 3 și 6 ore.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Poveștile, pe scurt, ale competițiilor din acest an. De la turnanta din sala, „Ioan Soter” la Munții din Bucovina, pasurile din Mont Blanc și cursa ce traversează Madeira.
Ar fi extraordinar să poți obține locul 1 la toate concursurile la care participi, însă succesul poate să fie definit și altfel decât a ocupa prima treaptă a podiumului. Succesul, în alergare, poate să fie definit ca încheierea unui sezon fără accidentări, motivat și energic pentru sezonul următor.
Pentru mine 2021 a fost un an foarte bogat în competiții. M-am antrenat mai puțin (aproape de finalul anului am alergat aproximativ 4000 kiometri), dar de competiții nu am dus lipsă. M-am bucurat să alerg cu pulsul în gât probe ce țin de la 10 minute până la ultramaratoane ce durează peste 20 de ore.
Drept concluzie, le voi prefera mereu pe cele mai lungi, pentru că sunt mai bun la asta și pentru că implică mai multă mâncare.
Și mereu mă bucur să alerg „de toți banii”.
Campionatul Național 3000m
București, 6 Februarie 09:24:31, locul 20
3000m
Am început anul competițional foarte devreme, alegând să alerg proba de 3000m în sală. A fost pentru mine o noutate. Dacă ajungi la 30 de ani să iei startul la genul ăsta de competiție, ai șanse să fii cel mai bătrân atlet de la linia de start sau din valul tău.
Eu am avut noroc cu Damian că mi-a luat el locul de cel mai „bătrân” atlet din valul nostru.
Pentru mine a fost prima participare la 3000m pistă, deci oricum aș fi terminat, rezultatul final era un personal best.
Încă de la start m-am bazat pe experiența lui Bogdan Damian care a mai alergat această probă. Strategia a fost simplă: “nu pleca (prea) tare și stai cât de mult poți cu el, nu depăși în turnantă și încearcă să ai ultimul kilometru cel mai rapid”.
M-am așezat la start cu o pereche de Altra (XC Racer), pe când toți ceilalți atleți aveau cuie. Turele au trecut foarte repede, deși pe durata celor 9 minute am avut pulsul la nivel record.
Fără prea mult antrenament specific, înclinația turnantei mi-a dat bătăi de cap și o durere de gluteu, post concurs.
Timpii intermediari „zbierați” de către Sergiu, antrenorul de la CSM Cluj m-au ajutat să-mi dau seama că încetinesc pe ultimul kilometru, în loc să accelerez.
Am terminat în 09:25, un parametru real al formei în care mă aflam.
Campionatul Național de 10 km șosea
Timișoara, 04.04. 34:11, locul 28
10km
În Timișoara am avut o zi dificilă.
O buclă denivelată de 2,5 km și o durere din partea dreaptă m-au împiedicat să-mi fac PB pe distanța de 10 kilometri. Nu știu exact ce mi-a cauzat durerea care aproape m-a îngenuncheat. Poate că am lăsat prea puțin timp între mic dejun și alergare, poate că am băut cafea prea multă, poate că am început cam tare.
Am terminat cursa în 34:11 și cu o dorință să fac mai bine.
Campionatul Național de 50 km șosea
București, 17 aprilie 3:08:43, locul 7
50km
Ultramaratonul este tărâmul meu. Este proba la care mă simt cel mai bine și la care am cele mai bune rezultate. La ultra e nevoie să ai răbdare, să-ți cunoști părțile puternice, dar și pe cele slabe, e nevoie să-ți păstrezi rezervele de energie pentru final.
Nu trebuie să dai totul de la start. E necesar să ai un final în forță, ceva la care mă pricep foarte bine.
Pentru prima dată, la București s-a desfășurat un Campionat Național pe această distanță. Competiția a fost prilej de calificare pentru Campionat Mondial de 50 km din China -competiție anulată în cele din urmă, dar mă bucur că FRA a organizat această alergare.
S-au stabilit noi recorduri naționale la diferite probe, iar eu mi-am făcut PB pe distanța de maraton (2h:34min) pentru că am avut ocazia să mă alimentez constant și să fiu încurajat din 4 în 4 kilometri.
Am alergat aproape toată distanța cu colegul de la CSM Cluj, Andrei Crainic. A fost o zi bună și pentru echipa de la CSM Cluj cu care am ocupat locul 2.
Am rămas impresionat de Corneschi care a câștigat toate cele 3 probe la care am luat startul în ultimele luni 3000m, 10km, 50km.
Se pare că poți să fii bun la toate!
Transilvania Legends
Putna, Prima etapă 42km, Locul 1
Transilvania legends
Am făcut o călătorie până în locul unde se agață harta-n cui să alerg primii 42 kilometri ai ViaTransilvanica, la Transilvania Legends.
A fost o zi plină de noroi, peisaje frumoase și voie bună. O zi în care un antrenament bun mi-a adus locul 1 la prime etapă din prima ediție a Transilvania Legends, o cursă multistage de peste 650 kilometri pe ViaTransilvanica.
După etapă am plecat către Tășuleasa Social unde am petrecut următoarea săptămână.
Feleacu Running Hills
19+ 9 km, Cluj Napoca, 1:59, locul 2
Feleacu Running Hills
Când mă gândesc la Cluj, mă gândesc la prietenii ce mi i-am făcut în ultimii ani acolo: Peter, Paul, Bogdan, Florin, Răzvan, Mișu, și cât de încântat sunt când îi revăd și cum stăm la povești în jurul unei cine (prea) picante sau a unei sticle cu vin.
Mă întorc cu bucurie în acest oraș pentru ei, iar dacă e și o competiție, cu atât mai bine.
De la Feleacu Running Hills nu am avut foarte mari așteptări. Mai ales că era la 3 zile distanță de Transilvania Legends. E adevărat că nu am tras tare de mine la concursul de 42 de kilometri din Bucovina, dar nici nu voiam să mă omor la concursul cu două starturi din Cluj.
Îmi amintesc că la prima probă, de 9 kilometri, s-a plecat foarte tare, iar cei din față se rătăceau unul câte unul. Eu am stat la pândă, urmând traseul corect. Am fost ca o vulpe bătrână șireată.
Surprinzător chiar și pentru mine, am terminat cursa scurtă pe locul 2 și cea lungă tot pe locul 2, ajungând la general – ai ghicit – pe locul 2.
Câștigător a fost Andrei Ivănescu, care m-a întrecut cu 1 minut și ceva mărunțiș în clasamentul general.
După cursă, am decoperit cea mai bună pizza, care părea și interminabilă. Cred că pasta party ar trebui să se transforme în pizza party.
ViaTransilvanica Maraton
Tășuleasa, 18 Iunie 3:07 locul 1
Via Transilvanica Maraton
După aproape 10 zile de „acomodare” în locul în care speram să nu ajung prea curând (traume militare), am luat startul la concursul care a durat mai puțin decât aș fi vrut, dar care mi-a adus locul 1.
Acest concurs a fost ca o sărbătoare a alergării. Pădurile de un verde crud puternic, urcările alergabile, burgării delicioși de la finish și berea infinită au fost câteva dintre bonusurile oferite de organizatori.
Am avut ocazia în aceste 10 zile să mă rătăcesc pe ViaTransilvanica, să petrec câteva zile bune cu Tibi, să bem câteva sticle de vin, să facem ciubăr, saună și să ne planificăm anul care promitea multe.
A fost ca un miniconcediu „all inclusive” în care doamna Aurica a avut grijă de noi de la răsărit până la asfințit.
Campionatul Național Ultramaraton Montan
Șuncuiuș, 84km, 3500+ Locul 3, 8h45
Campionatul național de ultramaraton Primavera TrailRace - Șuncuiuș
De la început de 2021, am făcut aproape fiecare alergare cu gândul la această competiție. Competiție care s-a amânat în primă fază și care mi-a dat planurile de a participa la Transgrancanaria și Lavaredo peste cap .
Motivul: o posibilă calificare la Campionatul Mondial de ultramaraton din Thailanda. Pentru asta am ales să particip la Campionatul Național și să dau tot ce pot.
Ne așteptam să fie o zi călduroasă și să suferim din cauza asta. În prima parte a concursului a fost destul de cald, dar apoi a venit o ploaie ce ne-a răcorit.
Cu puțin noroc, am ieșit pe locul 3 după Andrei Preda și Toma Valentin.
Am avut un check-point exemplar și o cazare pe cinste la cătunul lui Victor.
Brașov Maraton
38 km, 2200+ Locul 3
Brașov Maraton
Au trecut doar 6 zile de la cursa de 80+ kilometri din Șuncuiuș. Totuși, am decis să alerg și Brașov Maraton. Pentru că e la 1 kilometru de casă, pentru că e pe potecile unde mă antrenez, pentru că mi-ar fi părut rău să nu o fac.
Nici aici nu a fost o zi ușoară. Poate pentru că nu sunt atât de antrenat pe cât cred, poate pentru că perioada alocată pentru viteză a fost neproductivă, poate pentru că sunt obosit, mi-a fost greu să alerg chiar și serpentinele până în vârful Tâmpei.
Ceea ce îmi e clar e că lucrurile se pot termina mai bine decât te aștepți.
Eram pe la kilometrul 16, înainte de Postăvaru, și mă gândeam să abandonez pentru că eram pe locul 5. În plus, știind toate potecile, știam cum să ajung direct acasă, pe Drumul Vechi. Totuși, mi-am spus că trebuie să duc alergarea la capăt, să o transform într-un long run, dacă nu pot să fiu ceva mai competitiv.
Însă curând, alergătorii din fața mea au început să aibă probleme: crampe, deshidratare, scăzând din ritm. Așa că în următorii kilometri, pe coborâre, am ajuns pe locul 3, fiind mai mult decât încântat că în 7 zile „am scos maximul din 2 competiții”.
Bucovina Ultra Rocks
Câmpulung Moldovenesc 85 km, 5400+, Locul 1
Bucovina Ultra Rocks
Am fost indecis până în ultima clipă. Nu știam ce cursă ce să ale(r)g: 85, 110 sau 180.
Am ales să alerg o cursă mai scurtă – 80km – în care să adun maximul de elevație. Ah, și că start-ul era la o oră decentă.
A fost concursul la care am plecat cât de tare am putut încă de la start – ceva ce nu mă caracterizează. Voiam să văd cât rezist. Cred că am reușit să țin un ritm foarte bun până la kilometrul 60, când a venit căldura și când am aflat că am peste 30 de minute față de locul 2.
A fost concursul în care am rămas fără geluri și în care am luat o pauză mai lungă de odihnă, înainte să urc Runc-ul.
Ultra Trail Du Mont Blanc
Chamonix, 25 August 170 km cu 10100+ Locul 46, 27:45
Am fost la UTMB a 5-a oară. De 4 ori am alergat cursa de 100 de mile. De data asta am suferit cel mai mult și am ales să continui. Anul acesta mi-au lipsit competițiile mai lungi de 15 ore și un cantonament la altitudine, astfel că atunci când ajungeam pe la 1800+ mă lăsau puterile.
Partea bună e că o să fie și la anul o ediție și cu siguranță voi fi și eu la linia de start cu dorința de a obține un rezultat excelent.
Într-o zi răcoroasă de toamnă, în centrul Sibiului,am luat startul la o cursă ce ne-a plimbat pe străzile orașului, prin Muzeul Satului, prin Parcul Subarini.
E greu să ai viteză după un concurs de 100 de mile. Chiar dacă simțeam că am motorul turat la maximum, abia puteam să alerg cu 3:50 / km.
Alergarea a trecut relativ repede și ne-a lăsat mult timp pentru pizza.
Ar fi fost oare o idee bună să alerg proba de Maraton? Poate la ediția din 2022.
Penyagolosa Trails
Castelon de la Plana 110 km, 5400+, Locul 3
Penyagolosa Trails
După UTMB am simțit că mai am energie pentru două competiții de final de an. Am ales Penyagolosa și MIUT.
În Castelon am alergat cursa de 105 kilometri care începe în mijlocul orașului și are finish-ul sub vârful Penyagolosa. Acum 3 ani, când mă antrenam pentru Campionatul Mondial, mi-am promis că mă voi întoarce să alerg cursa cea mai lungă a evenimentului.
M-a surprins că eram al doilea favorit, după punctele ITRA, și mi-am spus că am șanse să fiu cel puțin în primii 3.
Am început temperat cursa și, spre surprinderea mea, după 50 de kilometri eram pe locul 4. La kilometrul 55 am ajuns pe locul 3 și așa am terminat cursa. Am tras ceva de mine pentru asta, dar a meritat.
Penyagolosa Trails este o cursă foarte alergabilă, însă foarte dificilă din cauza terenului tehnic, al pietrelor și stâncilor de pe traseu. Dacă pe hârtie pare o cursă rapidă, la timpul ce crezi că-l vei face va trebui să adaugi cel puțin 10%
A fost o încântare locul 3 la această competiție. Acum 3 ani am stat circa 30 de zile în Vistabella, un sat pe traseul concursulu, iar anul acesta am urcat pe podium.
MIUT - Madeira Island Ultra Trail
Porto Moniz - Machico 115 km, 7200+, Locul 5
Madeira island ultra trail
Maria. MIUT. Madeira.
Acesta a fost planul pentru care m-am întors în acest loc pentru a 4-a oară.
Când am plecat din Porto do Sao Lorenco in primăvară, mi-am spus că voi reveni și că o voi cere pe Maria în căsătorie, fix acolo.
6 luni mai târziu mă găseam cu vocea tremurând adresându-i întrebarea.
Euforic, după ce Maria a spus „Da”, rezultatului cursei a ajuns să conteze foarte puțin. Mi-am propus să „sufăr” cât mai puțin, gândind că un top 10 ar însemna un rezultat bun, un top 5 – foarte bun, un top 3 – excepțional, iar locul 1 – extraordinar.
Am început cursa cu o problemă la unul din bețe, ajungând la primul CP pe locul 30ish. Aveam timp încă 110 kilometri să tot depășesc. Ceea ce am și făcut.
Am avut un avantaj enorm în faptul că știam traseul ca la carte și tot ce a trebuit să fac a fost să fiu răbdător și să mănânc și să alerg către finish.
Locul 5 a fost bonusul acestei călătorii.
Eu văd alergarea ca o călătorie, ca un mijloc plăcut de navigare în viața de zi cu zi. Este ceea ce-mi dă sens și-mi oferă impresia că m-am născut cu un scop. Am fost destul de norocos să transform acest hobby într-un stil de viață. Totuși, participarea mea la aceste competiții nu s-ar fi putut realiza fără ajutorul Altra, Uglow, Datacor, Gold Nutrition, InfinityRun.
Ți-a plăcut ce ai citit?
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin propriile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Sunt în București. Stau pe banca supradimensionată, de lemn, de la Steam, de o oră. Am băut un filtru și o medie cu un shot. Am stat în umbră, dar la 09:37 soarele iese de pe strada Uruguay. Simt cum mă încălzește prin geaca mea groasă primită cadou de la M.
Majoritatea oamenilor s-ar dezbrăca și s-ar bucura de răcoarea dimineții. Dar pe mine căldura mă relaxează. Mă cuprinde o stare de beatitudine.
E opusul stării de pe parcursul unui ultramaraton. Sau cel puțin de pe finalul unuia.
La ultra, de la un punct încolo, ai toți mușchii încordați și parcă fiecare gând este împotriva dorinței de a continua. Aici, pe bancă, aș sta cu orele.
Pe 27 august, într-o altă zi de vineri, am fost la startul UTMB-ului cu soarele încălzindu-mă.
Am primit starea de beautitudine, iar în nici 20 de ore am primit opusul acesteia.
Jordi, Xavier, eu, Germain, Jim, Dmitry, Francois – în prima linie. În urma noastră alte câteva sute de alergători. Simt că nu suntem diferiți unul de față celălalt și șansele de a termina primul ne sunt egale.
În față avem 171 de kilometri, peste 10200 metri diferență de nivel. Cu toții ne-am propus să-i alergăm sau să-i mergem. Asta “ne comunizează”.
Startul este pe fast-forward, dar de la primii pași de alergare mă așez în față, cu plutonul. Am un gând să alerg în fața tuturor, pentru câțiva metri, dar îmi spun că așa ceva ar face doar un începător inconștient. Mă abțin.
Intru în ritmul plutonului și mă bucur să alerg cot la cot cu alergători care au investit mult în acest concurs, cel puțin la fel de mult ca mine.
Parcurgem primii 8 kilometri până în Les Houches în 33-35 minute. Au fost kilometri aproape plați, iar eu am zâmbetul pe buze, câțiva oameni care mă recunosc mă încurajează pe nume.
La primul CP îmi umplu 2 flask-uri cu apă, conform planului, și sunt pregătit să alerg prima urcare. Sunt la nici un minut de primii 10-15 alergători. Efortul pare ușor, iar eu sunt în grafic cu timpii propuși.
Ajung în Saint-Gervais, kilometrul 21, în 1h55, având grijă să nu accelerez prea tare pe coborâre, apoi în Les Contamines, kilometrul 33, în 2h55. Exact timpii pe care mi i-am propus.
În check-point mă așteaptă Ergo, care a fost ½ din echipa de suport întregită de Maria.
Ergo abia ce intrase în check-point, iar eu, la nici două minute, și dau năvală.
În Les Contamines (km 33) în CP este aglomerație și haos. Dacă echipa de suport nu este pe fază, poate să te rateze. Când am ajuns, nu l-am văzut și am strigat tare „Ergooo!”. Ca un duh ieșit dintr-o lampă, mi-a apărut în față și m-a tras de mână către bucățica de bancă ce avea tot ce trebuie pentru un check-point ad-hoc.
Mă încarc cu mâncarea pentru următorii 50 de kilometri, în timp ce Ergo îmi zice „ai ajuns cu 10 minute mai repede”. Mă uit la ceasul care-mi arată 2h55. Fix cât mi-am planficiat. Nu înțeleg la ce se referă.
Îmi pun frontala și ies după 83 de secunde din check-point.
Nu știu pe ce loc sunt, nu știu cine este în față, dar după ce am ies din CP alerg cot la cot cu alți alergători față de până atunci.
Până La Les Contamines erau în fața mea la câteva secunde: Diego Pazos și un atlet de la Compressport cu codițe blonde. Alimentat de biscuitii Tuc, ceaiul de mentă și zâmbetul Mariei pe care l-am zărit cu coada ochiului timp de câteva secunde, alerg către următorul CP.
După kilometrul 33, pe plat, alerg puțin mai tare, chiar dacă simt greutatea desăgii pline de merinde. Fără prea mult efort, prind alergători din urmă.
Îl ajung, îl salut și-l încurajez pe Tom Owens. În nici un kilometru, îl prind pe Xavier. Îl depășesc și văd că are dificultăți cu urcarea, clătinându-se, părând amețit.
Înainte de asta purtam un monolog interior și mă întrebam oare câți ani și de câte ori trebuie să înconjor Mont Blanc-ul ca să pot alerga cot la cot cu el?
A fost nevoie de 4 participări la concurs și de de 7 ture ale buclei.
Acesta a fost anul, însă el a avut ceva probleme de sănătate. Preferam să fie altfel. Să fie pe deplin sănătos și să alergăm cu zâmbetul pe buze, unul alături de celălalt. Preferam ca „duelul” să fie echitabil. Acum „duelul” pare inegal.
Ajung la kilometrul 42.
Prind alți 3 alergători – Tim Freriks, Jordi Gamito, Tim Tollefson. Sper să fie ultima dată când îi văd, căci m-am tot întâlnit cu ei până acum și chiar dacă suntem la +2500m, 48 kilometri de la start, intensific ritmul să scap de ei. Din partea lor niciun răspuns.
Ajung la kilometrul 50 în 5h 25, încă fresh.
Jordi la câteva secunde de mine. Kilometrii au trecut atât de natural, cum ai turna o bere-n pahar.
Vine prima secțiune în care-mi place să accelerez
Les Chapieux (km 50) – Col de la Seign (km 60). După Les Chapieux urmează o secțiune de un kilometru de asfalt într-o ușoară urcare. Cine mai poate să alerge secțiunea asta în cursă, este încă fresh. O alerg și decid să-l prind pe Jordi din urmă, care are avans două minute. Îl prind și câștig repede avans.
După alți 3 kilometri, în urcare, am primul meu low și încep să mă uit în spate la luminile ce mă hăituiesc.
Aud o voce care nu era doar în capul meu și mă întreabă în românește: „Mai poți?”. Chiar dacă sunt puțin amețit și confuz, îmi dau seama că e Cristi Manole.
Credeam că e în fața mea, pentru că nu l-am depășit în cursă. Se pare că am ieșit în fața lui din CP la Les Contamines (km 33). Îi răspund „da, sigur” și continuăm o porțiune împreună.
De la altitudine, de la efort și de la alimentația forțată îmi vine să vomit. Vomit surd. Fără să scot ceva pe gură, doar o încordare abdominală urmată de un „bleaah” din toți rărunchii.
Asta e semnul că trebuie să o las mai ușor cu băgatul mâncării și să mă ocup mai mult de partea de alergare. Cristi ia avans. Eu îmi pun o bluză pe mine și încerc să mă apropii de frontala din față.
Sunt pe cea mai tehnică porțiune din cursă și pentru prima oară regret că am început cu o pereche de adidași de șosea. Simt în tâlpi tăișul pietrelor pe care calc și asta mă face să-mi încordez mai mult decât e nevoie cvadricepșii.
Ajung la Lac Combal și aflu că sunt pe locul 9. Mai bine decât mă așteptam, dar mai slab decât acum 2 ani, când în același loc eram pe 3.
A doua porțiune pe care-mi place să accelerez: Lac Combal (km 66) – Col Cheruit (km 75). Accelerez fără să mă uit în spate. Se termină toată urcarea, destul de rapid, chiar dacă am mers-o.
Mai rămâne doar coborâre către kilometrul 80.
Încă sunt fresh și nimeni nu e pe urmele mele, dar nici în fața mea. E un sentiment ce mă bucură.
Pare că sunt de unul singur în pădure și că tot globul doarme. Pare că a venit sfârșitul lumii, iar eu nu am nimic mai bun de făcut și aleg să alerg. Alerg de plăcere sau alerg să găsesc un lăcaș cu alte ființe umane? Nu-mi dau seama dacă la ce mă gândesc e ficțiune sau realitate, însă după câteva serpentine, prin praf și pădure, ajung în Courmayeur la „oameni reali” și îmi părăsesc ficțiunea.
Veniți un kilometru în fața mea pe traseu, Maria și Paul mă trezesc la realitate. Mă pun la curent cu locul pe care sunt, cum arată alegătorii din fața mea, cât au stat în CP, iar eu le spun cum mă simt, ce probleme am, „nu prea mai intră gelurile și o dăm pe „naturale, piureuțe și suculețe” le spun cu jumătate de voce. Cealaltă jumătate am pierdut-o undeva pe coborâre. Vocea scăzută îmi spune că sunt mai obosit decât conștientizez.
Ajung în Courmayeur (km 80) la ora 02:25. Alerg de mai bine de 9 ore și totul mi se pare natural. Pare că nu am depus foarte mult efort. Sunt ca la o cursă din România în care știu că urmează să accelerez. A doua jumătate este mai grea, dar trebui făcută în mai puțin de 12 ore.
Primii 80 de kilometri au trecut ușor și pentru că aveam plănuit fiecare timp, fiecare gel. Acum, în a 2-a jumătate, am lăsat loc necunoscutului. Deși aveam toată mâncarea plănuită, nu știam cu exactitate timpii ce trebuia să-i bifez pentru îndeplinirea obiectivului la următoarele CP-uri.
Trec de CP-ul luminat din sala de sport din Courmayeur pe străzile asupra cărora s-a vărsat noaptea. Gandurile mi-o iau înainte. Sunt pe următoarea urcare, aproape de Bertone.
Sunt pe locul 8 și în fața mea este Cristi Manole. Chiar dacă am făcut 100% din urcare în mers, ajung la Bertone aproape de 4 dimineața.
Este cel mai friguros punct al nopții și resimt asta. Ajung în CP și le cer o supă. Pun biscuiți Tuc peste ea, dar este prea fierbinte ca să o dau pe gât.
Supă prea fierbinte, afară prea frig.
Intru într-o încăpere și acolo îl văd pe Cristi care are crampe și care vrea să abandoneze.
Sunt dezamăgit, părea că ducem o luptă comună.
Acum parcă am rămas singur în cursă. De frig, pun toate hainele din rucsac pe mine, mai iau o supă și plec. Mi-ar prinde bine o îmbrățișare a Mariei drept consolare pentru abandonul lui. Dacă aș fi fost un cățel, aș fi avut coada între picioare, temut că am rămas singur.
După 2 minute, vin 3-4 alergători și mă depășesc. Ritmul lor metronom pare alimentat din stelele nopții. Aleargă atât de ușor, încât dacă ar alerga pe plajă, nu ar exista nicio urmă de talpă.
După alte 10 minute de mers-alergare, simt nevoia să trag pe dreapta și “să iau un picnic”. Jordi trece pe lângă mine și parcă accelerează când mă vede. Eu rămân așezat în fund și încerc să bag cât mai multe geluri și bucăți de Tuc în mine.
După câteva minute reiau alergarea, apoi o dau la pas pentru că sunt adormit și resimt efortul prea greu. Mă depășesc alți 6-7 alergători în timp ce eu încerc să supraviețuiesc.
Sunt la kilometrul 94.
Îmi frec ceafa cu palma, asemenea unei bucăți de brânză Fontina în răzătoare și mă gândesc ce am de făcut. Îmi spun că am timp să-mi revin din cel mai mare „low” pe care l-am avut până acum într-un concurs și să-i depășesc pe ceilalți, peste câteva ore.
Dar totuși simt că abia mă mișc. Fac 10 kilometri în 2 ore. Mă gândesc să mă opresc la Arnouvaz, kilometrul 100, unde mă așteaptă Paul. Gândul că în câteva momente pot sta la căldură, în mașină, este ispititor.
În acel moment, însă, parcă cineva taie cerul și începe să se lumineze. Puțin câte puțin, ca atunci când te trezești și tragi draperia, iar în cameră se face treptat-treptat lumină. Brusc, încep să alerg.
Mă simt ca pe un platou de filmare, ca și cum regizorul a spus „acțiune” și asta m-a pus în mișcare. Mă simt renăscut.
După 10 minute îmi sună telefonul, era Paul. Mă întreabă ce e cu mine și îmi spune că, dacă trebuie, mă ia el. Îi spun că nu e nevoie, „mi-a fost rău, dar mi-am revenit, ne vedem la Arnouvaz”.
După 20 de minute, mă văd cu el și cu Mateo. Primele lor vorbe au fost încurajatoare: „au reununțat Jim și Pablo Villa”
Eu le spun că vreau supă la următoarele check-point-uri și atunci îmi dau seama cât de e bine să ai câte un om la fiecare check-point, acesta poate să informeze echipa de suport să-mi pregătească fix ce am nevoie.
Iau și aici o supă cu Tuc și sunt prins de a 2-a fată, Mimi Kotka. Mă bucur pentru ea, dar mă grăbesc să ies din check-point.
Îmi umplu 2 flask-uri cu apă (deși plănuiam să am 3) și ies cu forțe proaspete.
Sting frontala. Suntem la kilometrul 105 la 2200 metri altitudine.
Văd 4-5 alergători care m-au depășit noaptea și pe care urmează să-i depășesc în următorii kilometri. Urmează a câta secțiune unde-mi place să accelerez?
Gran Col Ferret – La Foly.
Prind din urmă 4-5 alergători care suferă de frig. Eu încă am toate hainele pe mine. Și privirea de vânător activată. Mă hidratez și mă alimentez până la refuz, până când bag un gel pe care îl vomit instant.
Momentul în care îți revii e magic. Simți că ai învins o creatură care a pus stăpânire pe tine timp de câteva ore. Pentru aceste mici victorii merită să continui, indifierent de cât de aprig este gândul de a abandona.
Încep să alerg și să prind alți alergători din urmă. Vântul se întețește, semn că ne apropiem de vârful urcării. Chiar dacă am făcut mai bine de o oră pe urcarea aceasta, mi s-a părut că a trecut foarte repede.
În total, am făcut TMB de 7 ori, în competiții și în antrenamente. Urcarea aceasta către Col Ferret de vreo 10 ori.
Anul acesta mintea mea a micșorat distanțele. Anul acesta am simțit cum kilometrii parcă s-au scurtat. Mintea nu mai depune un efort pentru a cuprinde această distanță cu totul, în schimb e împărțită în segmente. Unele ce trebuie abordate mai rapid, altele mai lent. Pe unele le alerg, pe altele mă hidratez sau mă alimentez.
Cu 2-3 kilometri înainte de La Fouly (kilometrul 114), cursa mea începe.
Mă apuc să dau straturile de haine jos de pe mine. Mă bucur de răcoarea dimineții. Îmi îndes căciula, mănușile, geaca de ploaie, geaca de vânt în buzunarele pantalonilor. Îmi fac două guguloaie în dreptul cvadricepșilor pentru ca atunci când ajung în CP să-mi dau jos doar pantalonii și să îndes acea pereche în rucsac, cu restul echipamentului în buzunare. Sunt încântat de idee.
Înainte de CP, Maria îmi spune că am ajuns cu 20 de minute mai repede decât zicea aplicația, că arăt mai bine și că alerg mai tare decât ceilalți alergători din fața mea, că sunt pe 12 la general și 11 la masculin.
Mai aveam 55 de kilometri până la finish. Mă simțeam atât de bine încât credeam că voi alerga așa până în Chamonix. Starea mea e alimentată și de faptul că îl prinsesem și pe Jordi din urmă. Toți alergătorii pe lângă care am trecut erau avariați, nimeni nu mi-a răspuns ritmului și niciunul nu s-a ținut de mine.
Alerg ca și cum aș fi la începutul unui maraton, și nu în mijlocul unui ultra. Sunt euforic!
Câțiva kilometri mai târziu, mă opresc să fac pipi. Sunt alarmat de culoarea lui, maro închis. Ciudat, pentru că a fost și răcoare și cred că am băut suficientă apă.
Mă uit în spate și nu zăresc niciun alergător.
Continui să merg-alerg, dar euforia dispare. M-a ținut aproximativ 3 ore.
Vine urcarea către Champex-Lac și încep să-mi simt cvadricepșii îndurerați. Sunt în concurs de 14 ore. Nu am mai alergat atât de mult de mai bine de 12 luni, e normal să resimt oboseală.
Ajung în CP la Champex-Lac și la nici un minut apare și alergătorul cu care mă întrec pentru locul 10, un coreean.
Mă alimentez bine, îmi schimb tricoul, mă las încurajat de echipa de suport și ies din CP după aproximativ 3 minute. Cvadricepșii mă dor din ce în ce mai tare și combin mersul rapid cu alergarea. În stadiul acesta al cursei, chiar și cei care luptă pentru un top 10 o dau la pas, chiar și pe porțiunile plate.
Prind și locul 9 din urmă. Trec pe lângă el în pas de alergare. Cum mă vede, se activează și începe și el să alerge. Îl las să se ducă în față și trece și coreeanul pe lângă mine.
Urmează urcarea care m-a făcut să abandonez de două ori la edițiile anterioare. Știam că trece repede dacă mă hidratez și dacă mă alimentez. Ajung aproape de vârf și văd că cei 2 atleți care mă depășisera au maxim 5 minute în față. E porțiunea „cea mai periculoasă” (aproape de 2000m), în care eu mă simt slăbit.
Mai mult decât să-i depășesc, îmi doresc să ajung în check-point și să mă las oblojit de echipă. Până în Trient mai sunt depășit de alți 2 alergători, pe coborâre. În continuare, resimt lipsa unei competiții mai lungi de 14 ore.
În Trient (km 145) mă răsfăț. Îmi schimb pantofii de alergare, îmi schimb iar tricoul, mănânc și beau bine. Sunt deja de 17 ore în cursă. Mai mult cu 6 ore față de cel mai lung efort din ultimele 12 luni. Deja o notez ca pe o lecție pentru următorul UTMB – „e necesar un efort de 18-20 ore cu 12-14 săptămâni înainte de cursă”.
Se face din ce în ce mai cald, iar mie îmi este din ce în ce mai greu să susțin eforul. Sunt pe un loc 15 și lupta (de data asta cu mine) devine din ce în ce mai grea.
Ia naștere un gând ca la următorul punct, în Vallorcine (kilometrul 154), să închei cursa. Atunci când lupți pentru un loc cât mai fruntaș, când depășești constant oameni, ai câțiva aliați printre care hormonii care te țin în joc.
Când te părăsec acești hormoni, ești pe cont propriu, pus în fața demonului din tine.
Sunt cu 25 de kilometri înainte de finish, când mă lasă competitivitatea. Mă simt dezarmat, ca un războinic fără spadă. Îmi pot ține corpul în mișcare doar prin mers. Alergătorii trec pe lângă mine în alergare. Sunt frustrat că eu nu pot face asta. Coborârea este mai dureroasă decât urcarea și mai dificilă decât ultima coborâre.
Bula gândului de abandon crește. Mă proiectez mental către următorii kilometri. Mai am cel puțin 6 ore până la finish. 6 ore în care mă voi târî.
Știam că-mi va fi greu, dar nu aveam idee cât de greu. Între Vallorcine și finish am simțit că îmi ating limitele corpului. Mă mișc de parcă în CP-ul din Vallorcine am băgat degetele în priză și le-am lăsat acolo. Fiecare pas este o ieșire din zona de confort. Mă dor mușchii, am rămas fără niciun strop de energie în corp.
Altitudinea de peste 2000m de la La Flegere îmi îngreunează considerabil efortul. Am făcut 3 kilometri în 80 de minute. În care mi-am pus iar toate hainele pe mine și am încercat să dorm 5 minute, ghemuit pe o piatră.
Pe ultima coborâre încerc să alerg cu pași mărunți, să-mi înving durerile. Nu credeam că mersul poate să fie atât de dureros.
Cu chiu cu vai îmi dau jos stratul de ploaie și simt cum răcoarea mă energizează. Schimb pasul de mers cu unul de alergare și mă îndrept cu ultimele forțe către finish.
Maria și Ergo vin în calea mea cu 3 kilometri înainte de finish și alergăm împreună pe ultima coborâre.
Singurii mușchi care nu mă dor sunt cei faciali.
Pot să zâmbesc fără dureri. Chiar dacă soarele e ascuns undeva prin munții prin care am alergat, mă cuprinde sentimentul de căldură.
Se pare că la celălalt capăt al suferinței este sentimentul de beatitudine.
Ți-a plăcut ce ai citit?
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin propriile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Din afară vezi un om care aleargă singur pe munte. Kilometri fără număr, echipament ciudat și bețe. Singur cu gândurile lui, pe un drum care nu se știe unde a început sau unde se termină. Ciudat sport, să fii atâta timp singur, pe munți, prin păduri. Ce poate să fie interesant la asta?
Ce se vede e însă doar o mică parte din tot. Niciodată nu am simțit mai mult ca la Bucovina Ultra Rocks că alergarea e un sport de echipă. De echipă și de familie.
Un drum cu năluci pe care s-apuci
În munte s-ajungi, în neguri adânci
Departe-departe, la Miază-noapte
Drumuri-cruciş… în Mestecăniș.
Heavy metal curat de la trupa Bucovina. Nu cred că se putea ceva mai bun pentru ora 12 noaptea în Câmpulung pe munte. E ultimul lucru ce îl aud înainte de numărătoarea finală. Cântecul îmi dă energie și putere. Aprind frontala și pornesc. Las în spate lumini, voci și muzică și intru în întuneric și liniște. În spate, începe cursa și pentru EA…
A plecat. Începe cursa mea. Încerc să îmi amintesc toate instrucțiunile, ce trebuie să fac, în ce ordine, recapitulez în cap lista. Mă urc în mașină, setez GPS și la drum. Câmpulungul doarme, mai sunt mașini doar pe Drumul Național. Las în spate valea și intru pe TransRarău. Pustiu. Până sus nu mă întâlnesc cu nicio mașină, totul e întuneric și liniște. Nimeresc intrarea în pădure și ajung la Salvamont. De aici am 30 de minute pe jos. Aprind frontala, iau rucsacul și pornesc. Nu știu unde s-au dus toate temerile, dar am intrat în modul misiune. Sânge rece și în față doar obiectivul pe care îl am. După 20 de minute la frontală, încep să aud voci și să văd lumini de la checkpoint. Încă puțin...
Prima urcare pe Rarău merge ceas, conform planului. Încerc să mă temperez și să alerg cât mai economic. Se merge grupat și vedem în față liderii cursei cam tot drumul. Știu traseul și asta ajută enorm, alerg fără să fac eforturi de orientare. Alergatul la frontală mi s-a părut întotdeauna mai relaxant decât alergatul pe timpul zilei. Vezi doar ce trebuie și primești doar informațiile de care ai nevoie. În rest, mult negru și foarte multă liniște, pe care o savurez la fiecare pas. Se aud doar pașii noștri, în rest absolut nimic. Simt cum intră în mine liniștea și totul e perfect. Nu simt efortul și înaintez ușor. Timpul zboară și ajung pe Rarău, iar înainte să opresc în checkpoint îmi mai trec o dată prin minte lucrurile pe care le am de făcut.
Apar primele frontale și începe agitația. Voluntarii se pregătesc, eu încerc să identific fețe sau tricouri pe întuneric. Primul apare Peter, apoi imediat Gicu. Schimb flaskuri, dau pachete, sandwich. Discuțiile sunt la minimum, doar funcționale, încercăm să fim cât de eficienți. Totul durează sub 3 minute. Le văd o perioadă frontalele pe creastă, apoi dispar.
De pe Rarău e o coborâre tehnică până în Slătioara. Alerg ușor, încerc să depun cât de puțin efort. Îm amintesc discuțiile cu Peter de la antrenamente legat de coborâri. Deși îmi vine să accelerez, o iau încet, pentru că știu că suntem abia la început și mai am nevoie de picioare până la final. Trecem de Moara Dracului unde mă întâlnesc cu Peter. De aici vom alerga împreună o bună bucată din cursă. În Slătioara pe asfalt pun pe pilot automat și mă opresc doar la checkpoint. Refill scurt și începem să urcăm Rarăul din nou. Urmează cea mai tehnică parte a cursei, cu copaci seculari doborâți de furtună peste care trebuie să ne croim noi drumul. Trecem și de asta, ieșim din pădure și atacăm urcarea finală sub prima lumină a răsăritului. Ajungem pe creastă și alergăm spre checkpoint. O văd de la distanță pe EA și asta îmi dă energie.
E frig. Cu 3 rânduri de haine și pături și tot am înghețat. Noroc cu voluntarii, cu care am povestit toată noaptea și a trecut timpul mai ușor. Îmi dau energie tinerii, s-a format o mini comunitate. Am îndurat mai ușor împreună frigul și întunericul.
Îi văd de la distanță și mă pregătesc. E mai bine ca prima tură pentru că e lumină și am timp de reacție. Aceeași rutină, cu geluri, magneziu, sare, sandwich, schimbă frontala cu buff. Tot sub 3 minute. Au plecat spre cea mai grea urcare.
„Tati, da’ câți kilometri o să alergi?”
Le aud vocile în minte din când în când și de fiecare dată e un impuls și o injecție de energie mai tare decât orice. Le duc cu mine peste tot și nu sunt singur niciodată. Vreau să aibă un tată de care să fie mândre, vreau să fiu un model pentru ele.
De pe Rarău coborâm prin pădure și apoi pe forestier până la Zugreni. O așchie de lemn intră prin talpa pantofilor și devine deranjantă. Rezolv problema, mă scoate un pic din ritm, dar încerc să îmi revin. La Zugreni ne oprim scurt și luăm apă multă, urmează piatra de încercare, Pietrosul Bistriței. Țin minte cât m-am chinuit pe urcarea asta anul trecut și mă mir cât de lejer îmi e acum prin comparație. Au meritat toate antrenamentele, trezitul la 4-5, frigul, căldura, ploaia, zăpada. Încă un an de Trail Running Academy care a dat roade.
Am urcat Pietrosul prin pădure pe la umbră, dar pe vârf începem să simțim căldura. Te lovește și îți ia toată energia. Trecem rapid de zona de creastă și începem coborârea spre Rusca tot prin pădure. Aici agonizam anul trecut, acum alerg relaxat, deși încep durerile de la picioare.
Adrenalina s-a terminat, așa că încep să simt oboseala pe drumul spre mașină. TransRarăul e mai dificil pe partea dinspre Valea Bistriței, drumul în îngust și e o înșiruire de serpentine ce nu se mai termină. Merg încet și mă lupt cu somnul. La Rusca parchez și încerc să dorm, dar fără prea mare succes.
Îi văd de la distanță, de pe pod. E o pauză mai lungă, au timp să se așeze, să mănânce. Facem o verificare a echipamentului, totul pare în regulă. Peter schimbă pantofii, în rest totul ok. Ciorbă, sandwich, suc, fructe și pleacă mai departe. Acum începe greul pentru ei.
Simt că merge tot mai greu. Pornește de la căldură. De acolo se duce la mâncare, care intră tot mai dificil. Deja sunt scârbit de geluri și de orice e dulce. Ignor tot mai multe alerte de nutriție de pe ceas. Căldura crește și ritmul scade. Știu bine urcarea asta, am mai facut-o de 3 ori. Dar pădurea pe care o aștept atât pare că nu mai vine. Trecem până la urmă și de ea, trecem de cabană și atacăm vârful. Ne felicită cei de la cursa de 48k cu care ne întâlnim, ajută un pic la moral. Pe vârf doar o realimentare scurtă și pornim la vale spre Valea Putnei. Suntem locurile 7 și 8, dar vedem tot mai mulți în spate care se apropie. Coborârea e destul de abruptă și ritmul ridicat. Ne deshidratăm, iar pe ultimii kilometri de plat avem nevoie de pauze ca să ne refacem. Ajungem la Valea Putnei obosiți și deshidratați.
Nu arată bine niciunul. O schimbare radicală față de Rusca. Știm că urmează o urcare lungă, așa că umplem rezervele de apă și isotonic. Mai intră un magneziu și cam atât. Nu mai mănâncă și asta nu e semn bun. Pleacă din nou rapid.
Din checkpoint iau 5 măsline din care reușesc să mănânc 3.
Prima porțiune a urcării e în pădure printr-un pârâu, asta ajută un pic la răcorire. Mai umplem o dată flask-urile unde știu că se termină apa și ieșim din pădure. Soarele e fix deasupra noastră, e ora 1:30. Ceva nu se simte cum trebuie. Urc în forță, ami mult din voință decât din mușchi. Îmi drămuiesc apa pentru că trebuie să îmi ajungă câteva ore. Pe măsură ce urc, e tot mai greu.
Nu mai reușesc să mă țin după Peter pe urcare, dar îl ajung după 30 de minute pe o porțiune de plat. Stăm câteva minute la umbră sub niște brazi pentru că simțim cum temperatura corpului e prea ridicată. Apoi începem ultima urcare spre creastă. De aici urmează un drum lung, cu suișuri și coborâșuri spre Giumalăul care se vede departe și nu se mai apropie. Peter sapă după ultimele rezerve și o ia înainte.
Merg mai lent, pentru că simt cum se degradează corpul.
Picioarele sunt de lemn, rinichii și capul dor, iar vederea e tot mai încețoșată. Mai încerc să mă răcoresc o dată la umbră dar nu ajută. Mental oscilez între dorința de a continua cu orice preț și ideea de a mă opri pe Giumalău.
Dorința de a continua e mai puternică, dar de la un moment dat îmi dau seama că stricăciunile fizice devin acute și ar fi periculos să continui. Ajung pe Giumalău sfârșit și mă opresc după aproape 90 de kilometri de cursă.
Pe TransRarău din nou, primul apare Peter. Nu arată bine. Îi dau gheață, apă și geluri și pleacă mai departe. Mai sunt 15 km. Apoi primesc mesajul de la Gicu că s-a oprit sus pe munte. După mai bine de o oră apare pe drum, din fericire întreg și funcțional. Nu s-a terminat cum trebuia, dar bine că nu e mai rău.
A fost un efort de echipă. De la primul mesaj ce i l-am dat lui Robert acum un an și jumătate, trecând prin toate antrenamentele individuale sau de grup, ascultând toate sfaturile și încercând să fur meserie de la cei mai buni ca mine, a fost o călătorie incredibilă.
Am avut alături de mine echipa Trail Running Academy și familia.
Orice parte ar fi lipsit din ecuația asta, toată evoluția mea sportivă nu ar fi fost posibilă.
Primul DNF.
Prima dată când corpul m-a trădat, deși eram antrenat.
Seara la cină cu Robert încerc să înțeleg de ce.
Urmează câteva zile de recapitulat și de învățat tot ce se poate din cursa asta.
Tot ce învăț acum folosesc ca și pregătire pentru Bucovina Ultra Rocks 2022.
Ți-a plăcut ce ai citit?
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Alergarea montană este un sport dificil. Mai ales dacă alergi singur(ă), dacă nu ai anturajul potrivit și dacă cei apropiați te întreabă după o competiție „și ce vei câștiga din asta?”.
Într-un fel, alergarea montană esta ca dragostea – dacă o împărtășești cu un străin sau cu cineva apropiat poate să fie cel mai frumos sport din lume, dar dacă o faci singur, la un moment dat îți pierzi interesul.
Puține lucruri sunt mai frumoase ca sprijinul celorlalți și ca ajutorul necondiționat primit de la apropiați în ceea ce te preocupă, și nu doar în alergare. Unul dintre ele ar fi Noah care ne face poze.
Pe 30-31 August am avut ocazia să ajungem pe vârfuri din Bucovina ale căror nume le cunoșteam doar din atlasele soioase de geografie, moștenite de la frații mai mari. Am urcat, după preferințe și poftă, pe un Rarău, pe un Pietros, pe un Giumalău. Cu alte cuvinte ne-am putut întrece ca în vremurile bune, cu sutele, pe munții din Bucovina.
Sau alții am preferat doar să fim alături de alergători în ziua care într-un final a venit, să îi susținem, având ocazia să împărtășim experiența alături de cei care depun atât de multă pasiune, că dacă alergarea montană ar fi un sport olimpic, pare că mulți și-ar dori să participe la proba asta, măcar în calificări.
Unii dintre noi am așteptat Bucovina UltraRocks 2021 din clipa în care am văzut fotografiile și filmulețul de prezentare de pe facebook în 2020 sau de când am trecut linia de finish a primei ediții.
Ceilalți i-am auzit, vrem-nu-vrem, cum pun la cale următorul long-run pe munte pentru că „în nici câteva săptămâni vine Runc-ul peste noi”.
O parte și-a făcut un plan de antrenament al cărui capăt ne era greu să ni-l imaginăm, am ieșit pe ușă cu gândul că fiecare antrenament este o cărămidă din temelia formei noastre fizice pentru a avea o cursă cât mai reușită peste câteva sute de zile, cealaltă parte a fost nevoită să bage extra haine la spălat și să ne certe că „nu trebuie să le amesteci pe alea transpirate cu alea din coș”.
Procesul de antrenament, concursul sunt momente pe care le împărtășim cu apropiații. Haide să vedem cum au stat lucrurile și pentru alergători și pentru susținători.
Pentru mine au contat extrem de mult mesajele de susținere ale prietenilor și familiei în zilele dinaintea concursului, m-au motivat și mai tare și m-am bucurat să știu că sunt cu gândul la mine.
Vreau să le mulțumesc tuturor, mai ales Iuliei, care nu doar că m-a susținut din prima zi și a acceptat să am „o viață dublă” cu antrenamente zilnice, dar a fost acolo cu mine, mi-a oferit suport în cele două puncte de pe Rarău și a reușit cumva să ajungă și în Rusca.
Chiar dacă nu pare din exterior, și cei care ne oferă suport au o cursă extrem de dificilă în ziua concursului, dar și după, iar faptul că știam că mă așteaptă cineva în următorul punct sau la final mi-a dat aripi.
În aceeași măsură vreau să le mulțumesc și colegilor de la TrailRunning Academy (în special Robert, Peter și Gicu) pentru toate sfaturile oferite.
Pe fiecare urcare îl auzeam pe Peter cum zicea “Pași mici, ai grijă la puls, nu uita să mănânci”.
Am avut mai multă încredere în mine și mă simțeam mai pregătit în urma discuțiilor cu ei.
Cum s-a văzut cursa din culise, și cu toate pregătirile pentru ea?
Pot spune că îmi amintește de o reprezentație de gimnastică (acum că tot avem Jocurile Olimpice). Pare foarte ușor, dar nu pentru că e ușor, ci pentru că sportivul e bun/dedicat.
Florin s-a antrenat cu o perseverență admirabilă, care îi este de altfel caracteristică. Nu a ratat niciun antrenament pentru că a plouat sau că a fost frig, sau că nu a dormit bine, sau Doamne ferește, că nu a avut chef.
Suna alarma dimineața, dădeam un snooze, iar după ce îl auzeam "Of, ce nu am chef de alergat azi" mergea să își ia papucii de alergare de pe balcon, se îmbrăca și începea antrenamentul.
Cât despre când ajungea acasă, aș vrea să punctez cât de „mort” era. Se vedea de fiecare dată când trebuia să tragă tare, că a dat tot ce a putut.
Acum, pe lângă antrenamente, au fost multe schimbări și mult timp investit în sportul ăsta în care din afară pare că "doar fugi".
De la ronțăitul de seara de la seriale a făcut tranziția la stretching-ul de seara de la seriale. A trebuit să investească timp și pentru mersul la masaj, pentru făcut cercetare pentru echipamente, toate astea îi ocupau nu doar timpul, dar efectiv mintea (încă o ocupă, nu că ar fi dispărut undeva). Se vedea și în conversațiile noastre.
Eu nu sunt mare alergatoare dar am ajuns să știu de la termeni, atleți la brand-uri de geluri și haine, fest.
Alergatul (nu acțiunea în sine, ci sportul cu tot ce implică) sunt o parte mare din Florin și el se bucură de toată experiența asta, cu grele și bune.
Pentru mine a fost frumos să îl văd așa dedicat, perseverent și concentrat pe noua lui pasiune. De când s-a apucat serios de alergat, procesul acesta l-a schimbat și mental și emoțional, ca un fel de mers la psiholog.
Am văzut că se cunoaște mai bine și poate gestiona mai bine situațiile dificile din viața de zi cu zi.
Să povestesc și din punctul de vedere al "echipei de suport" 😃
Eu nu cred că este în lumea asta sport care să fie individual la nivelul in care chiar poți avea performanțe de unul singur. Cel mai important (și aici am discutat și cu Florin și am mai tras cu urechea și la alți prieteni alergători mi se pare că e crearea unui spațiu în care el se poate desfășura într-un mod plăcut.
În primul rând spațiul emoțional, psihologic, în care e încurajat să își urmeze pasiunea.
Da, e ok să mergi 6 ore duminică să alergi!
Da, e ok să mergem zeci de km în weekend ca să alergi la concurs!
Da, ia-ți hainele/papucii/gelurile alea, ele nu sunt scumpe, sunt o investiție în tine, în plăcerea ta!
In al doilea rând, pentru el, cred că cel mai important e să fiu acolo.
Când începe cursa, sau când termină cursa, dacă se poate și pe parcurs, mi-a zis de atâtea ori că îi dă energie să îl încurajez. La fel a fost și la BUR.
Nu am făcut eu mare lucru dar am fost acolo să îl încurajez. Pregăteam proviziile, unde am putut l-am aștepta cu ceva rece, am avut lista de întrebări cu "Aia ai luat-o? Dar pe cealaltă o vrei? Dar aia nu mi-o lași?".
Alergarea pentru mine a început dintr-o joacă, mai mult pentru a slăbi, și am continuat de la mici alergări de 5 km la semimaraton, la maraton, iar mai apoi la ultramaraton - cursa care cred că mi se potrivește cel mai bine pentru că m-a învățat să am răbdare așa cum îmi spunea mereu sora mea mai mare, că orice dorință va fi îndeplinită prin muncă și efort. Trebuie doar să am răbdare, să stau la o coadă, doar că la această coadă apar din senin oameni în fața mea, ale căror dorințe sunt mai importante și poate mai mari.
Răbdare am avut, de muncit am muncit și uite așa am reușit să alerg proba de ultramaraton.
La această dorință a mea au contribuit bineînțeles și oamenii din jurul meu, fără ajutorul cărora nu aș fi reușit:
Sorin, soțul meu care mi-a fost alături și la această cursă și care mereu a fost mai bine pregătit ca mine. Pot spune că eu sunt doar cu alergatul, el e cu organizarea, cu traseul, cu punctele de control, cu nutritia și tot ce mai am nevoie. Tot el imi aminteste că trebuie să dorm înainte de cursă și tot el se uită pe listă să vadă ce fete mai sunt în cursă. Cu așa echipă de suport, e foarte ușor pe traseu când știi exact ce ai nevoie în punctele de control. „Alergarea asta nu se mai termină?” a fost întrebarea fiicei mele, care a înțeles că alergarea este un proces continuu. De aceea îi mulțumesc că mereu are grijă să îmi noteze zilele pe tăblița din cameră pentru a bifa ziua de antrenament.
Un rol important îl au prietenii alergători, cu care reușești să faci antrenamentele mai lungi, care îți țin pace-ul la intervale și care mereu încearcă să te încurajeze atunci când ai nevoie.
Pe această cale îi mulțumesc lui Cristi Spoială, lui Marin, Ovidiu, lui Gabriel, care, chiar dacă nu alerga cu mine, mereu era atent la promoțiile produselor sport😅, prietenei mele Ancuța cu care reușesc să fac antrenamente de intensitate și lui Augustin. Fiecare a avut rolul lui 🙂.
Mereu am în minte, la ultramaraton, faptul că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, se poate.
Antrenamentele au un rol important în pregătirea pentru ultramaraton, dar când și oamenii din jur iți sunt alături, parcă totul devine mai realizabil.
Pentru mine, un rol important îl are și antrenorul, pentru că mereu am avut încredere în ceea ce mi-a spus să fac, cum să mă pregătesc, cum să îmi fac strategia de nutriție. Atunci când respecți un om foarte mult și apreciezi ceea ce face, te gândești că nu vrei să-l dezamăgești, ci vrei să se simtă mândru că toată munca a dat rezultate.
Un prieten căruia aș vrea să îi mulțumesc în mod deosebit este Ionuț Copp (băiatul de pe afișul Bucovina
ultra Rocks), care mereu m-a ajutat cu sfaturi utile, mereu m-a urmărit la curse, mereu mi-a preconziat timpul pe care îl voi scoate, iar când oamenii îți sunt alături, când tu ești implicat în ceea ce faci, mai devreme sau mai târziu rezultatele vor apărea, iar eu consider că încă sunt pe treptele de început a scării de alergare montană, care pare că urcă către cer și nu are un sfârșit.
La Bucovina Ultra Rocks am trăit momentele maxime de emoție și de bucurie.
Această cursă a fost pregătită minuțios cu foarte mult timp înainte prin antrenamente la sală, cu bicicleta, alergări pe stadion, pe șosea, de trail, pe malul mării, cât și prin numeroase recunoașteri de traseu.
De asemenea, și celelalte concursuri la care a participat au fost excelente examene de pregătire.
În toate aceste activități ale Irinei, familia îi acordă sprijin total și o susține cu toată căldura și încrederea.
În planificarea unui concurs punem accent pe odihna de înainte de cursă, pe condițiile meteo,pe echipamentul și alimentația aleasă, studierea traseului, a timpilor de concurs, check-point-uri, concurenți ș.a..
Îmi pare rău că nu sunt multe cursele în care reușim să facem echipă de suport, dar acolo unde Irina știe că este așteptată de familie cu exact ceea ce are nevoie, suntem siguri că ea se ambiționează să alerge mai tare și să ajungă mai repede.
Dacă la BUR 2020 scopul Irinei a fost de a termina cursa de 110k, la BUR 2021 țelul a fost de a scoate un timp mai bun și o clasare cât mai sus.
Mă bucur mult că tot ceea ce și-a planificat a fost realizat, ambiția și caracterul ei puternic ajutând-o foarte mult.
Asta facem cu toții, indiferent de nivel, ne antrenăm sperând că în ziua cursei vom avea cât mai mare încredere în noi și cât mai puține necunoscute.
Iar jumătatea noastră ne însoțește în zilele de „easy run” și, ca un fel de compensație pentru ajutorul primit, noi trebuie doar să facem suficient de multe poze. Un schimb decent, zic eu.
Dacă suntem puțin norocoși în ziua cursei, vom întâlni aceleași condiții întâlnite într-o zi sau în alta la antrenament. Dar în cele mai multe situații, concursul vine la pachet cu emoții, cu ore puține de somn, cu stres și cu prea puțină încredere în puterile proprii. Și toate astea pentru ambele „tabere” implicate în cadrul evenimentului. Unii cu alergarea, ceilalți cu suportul.
Alergarea este grea, însă făcută în echipă, efortul depus se înjumătățește, iar bucuriile se dublează.
Alergarea la nivel competitiv este grea. Este un proces mult mai complex decât îmi imaginam atunci când am început să particip la competiții.
După 8 luni de antrenamente organizate pot spune că nu știam mare lucru despre alergare. Acum pot spune că mai am multe de învățat iar acest lucru mă bucură.
Mă bucură să învăț, mă bucură să muncesc iar această bucurie este cu atât mai mare cu cât rezultatele antrenamentelor sunt din ce în ce mai vizibile.
Un rezultat de care să fiu mulțumit într-o cursă implică foarte multe ore de antrenament în fiecare lună. Ore în care depun efort fizic și mental, ore în care oricât de obosit aș fi după o zi lungă de muncă încerc să dau tot ce am mai bun exact ca și când aș fi odihnit. În timpul antrenamentelor am învățat totuși că uneori e bine să îți asculți corpul.
Unele dureri nu sunt doar mușchi obosiți ce au nevoie doar de puțin mai mult timp să se încălzească.
Antrenamentele m-au învățat importanța unei nutriții de calitate în fiecare zi, importanța hidratării în fiecare zi.
Un singur pahar de vin seara face ca antrenamentul de a doua zi să nu se mai simtă la fel de productiv.
Este nevoie de disciplină și consecvență.
Toate aceste lucruri nu se văd însă la start. În acel loc ești doar unul dintre alergătorii dornici să termine cât mai repede cursa și să îi depășească pe cei din fața lor.
Acesta este momentul în care toate antrenamentele și toată munca sunt puse în valoare dar toată pregătirea fizică ar fi în zadar fără un psihic puternic iar acesta este pregătit de oamenii de lânga tine, oamenii care cred în tine și te susțin necondiționat.
Indiferent de rezultat oameni precum Robert, Adelina și Silviu te vor încuraja, te vor susține, vor crede în tine și te vor face să muncești mai mult și mai bine. Oameni speciali ca ei te vor remonta după un eșec sau o accidentare și te vor face să fii mândru de tine.
Ei sunt oamenii care muncesc alături de tine, care suferă alături de tine și se sacrifică în același timp. Ei sunt oamenii minunați care, alături de voluntarii prezenți în cursă, vor aduce la suprafață tot ce e mai bun în tine.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Alergătorii favoriți ai The BEAST de la Bucovina Ultra Rocks 2021
Între 30 Iulie și 1 August mai mult de 1500 alergători vor lua startul la una din cele 6 probe de alergare de la Bucovina Ultra Rocks. Haide să vedem cine sunt favoriți la proba de 180 kilometri.
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Bucovina Ultra Rocks este la a doua ediție. Prima ediție a fost organizată într-un 2020 în care alergarea, ca orice sport, și-a pierdut popularitatea în rândul oamenilor pentru că a fost primul an de pandemie și „restricții peste restricții”.
Concursul este o competiție tânără, dar faptul că este organizată cu atenția la fiecare detaliu într-un cadru frumos face să aducă la start dublul numărului de participanți față de prima ediție.
În total, la această a doua ediție, în al doilea an de pandemie vor lua startul 1500 de alergători.
În mai puțin de 9 ore vor lua start-ul 52 de participanți la cel mai greu ultramaraton de la noi din țară.
THE BEAST pare un nume dintr-un roman al lui Conan Doyle dar este o aventură de 180 de kilometri cu 9600+ diferență de nivel pozitivă.
Traseul trece pe vârful Rarău (de două ori), Pietrosul Bistriței, Pietrosul Călimani, Giumalău și Runc.
Este un traseu ce un om normal l-ar parcurce în cel puțin 10 zile, la pas, iar un alergător l-ar alerga, pe bucăți în circa, 3 zile.
Cei 52 au termen 50 de ore, de vineri de la ora 0900 până duminică la 1100 să parcurgă toată distanța.
Distanța și diferența de nivel fac din concurs să fie cel mai dificil concurs de alergare din țară.
Din punctul meu de vedere este o drumeție foarte lungă în care planificarea, răbdarea sunt factorii ce vor face diferența între un atlet care termină cursa și unul care face doar o parte a traseului.
Cred că anul acesta nu se va coborî sub 28 de ore pe acest traseu iar pentru asta ai nevoie de răbdare, un stomac puternic, picioare tari și un buton să-ți pui mintea pe mute.
Aici găsești lista cu participanții în ordinea punctajelor ITRA.
La THE BEAST eu văd următorii 5 bărbați că se luptă pentru un loc pe podium:
Bartha Balint;
Toma Adrian;
Costică Anghel;
Ștefan Nicu Macarie;
Claudiu Belețoiu;
Fiecare dintre participanți pot să facă surpriza, din punctul meu de vedere, dacă sunt suficienți de răbădători și termină ce au început.
Vreau să-l menționez pe Robert Constantin Zamisnicu care a alergat 228,78 km la Campionatul Național de 24h din București de anul acesta. Sunt curios cum o să facă față efortului de anduranță, pe poteci de munte abrupte.
Alt nume de menționat este Gabriel Pelmuș, elev TrailRunning Academy, care este la prima provocare de acest fel. Dacă-l vor ține genunchii cred că va face o cursă bună.
La feminin sunt 6 participante și fiecare alergătoare merită menționată pentru efort și îndrăzneală:
Rodica Emilia Bogdan;
Alexandra Groza;
Mihaela Bodnariu
Mioara Miloș;
Ionela Iorga;
Adriana Anisia Cojocaru
Dintre fete o văd favorită pe Alexandra Groza să parcurgă distanța cel mai rapid, undeva la 32 de ore.
Este de admirat curajul fiecăruia de a înfrunta distanța, de a ignora vocile care deseori te fac să…
Robert Hajnal
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Antrenor de alergare?
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Înainte de a te apuca serios de un plan de antrenament este bine să cunoști aceste principii pe care le-a enunțat Jack Daniels în cartea lui Daniels Running Formula, una dintre cele mai populare cărți despre alergare, antrenamente și planuri de antrenament.
Jack Daniels este de două ori medaliat olimpic la Pentathlon Modern. Este om de știință de renume mondial în fiziologie. Numit „Cel mai bun antrenor de alergare din lume” de Runner’s World, a condus alergătorii Universității Cortland la opt campionate naționale NCAA Division III, 31 de titluri naționale individuale și peste 130 de premii All-America.
A antrenat șapte sportivi care au făcut parte din echipa olimpică a SUA și a consiliat zeci de olimpici și medaliați.
Este renumit în întreaga lume pentru că a scris Formula de alergare a lui Daniels, o carte din 1998 care prezintă filosofiile sale unice de antrenament.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
TOP 10 CĂRȚI DESPRE ALERGARE
Daniels Running Formula este una dintre cele mai bune cărți despre alergare. Principiile mai sus menționate sunt un capitol al cărții.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Jack Daniels și ingredientele succesului în alergare
Există patru ingrediente cheie pentru a atinge succesul în alergarea sau în orice altă direcție din viață, de altfel. În ordine, acestea sunt abilitățile înăscute, motivația, oportunitatea și direcția.
Jack Daniels este de două ori medaliat olimpic la Pentathlon Modern. Este om de știință de renume mondial în fiziologie. Numit „Cel mai bun antrenor de alergare din lume” de Runner’s World, a condus alergătorii Universității Cortland la opt campionate naționale NCAA Division III, 31 de titluri naționale individuale și peste 130 de premii All-America.
A antrenat șapte sportivi care au făcut parte din echipa olimpică a SUA și a consiliat zeci de olimpici și medaliați.
Este renumit în întreaga lume pentru că a scris Formula de alergare a lui Daniels, o carte din 1998 care prezintă filosofiile sale unice de antrenament.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
TOP 10 CĂRȚI DESPRE ALERGARE
Daniels Running Formula este una dintre cele mai bune cărți despre alergare. Principiile mai sus menționate sunt un capitol al cărții.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Cursa brutală Barkley Marathon a câștigat din nou în 2021. Nici la această ediție nu au fost finisheri.
Jared Campbell și Luke Nelson, singurii alergători rămași, după ce toți ceilalți au renunțat voluntar sau nu au reușit să facă buclele, s-au întors vineri în tabără la timp pentru a fi creditați cu „Fun Runs” (trei bucle în mai puțin de 40 de ore), dar nu suficient de devreme pentru a li se permite să încerce a patra buclă (36 de ore).
Ultima persoană care a reușit să termine Barkley Marathon a fost John Kelly, în 2017.
Anul acesta, Kelly a prezis (cu acuratețe) că nu vor exista finisheri, din mai multe motive.
Printre altele:
deplasarea internațională limitată, ceea ce a adus la o competitivitate scăzută;
concursul are secțiuni noi în fiecare an, cu care alergătorii nu sunt familiarizați (pentru a-l menține interesant);
iar startul pe timp de noapte combinat cu ceața și ploaia i-a pus pe alergători în dezavantaj încă de la începutul cursei.
Campbell a terminat de trei ori și, colaborând cu Nelson, a condus de la început. În ultima ediție a cursei, desfășurată în 2019 ( ediția din 2020 a fost anulată din cauza COVID), Campbell a început, dar și-a sucit rău glezna în prima buclă, ducând la un DNF timpuriu.
Șase alergători au marcat „Fun Runs” în 2019, dar nu au existat finisheri. (Kelly, s-a retras în 2019 după două ture, raportând că nu se distrează și că nu are rost să continue.)
Fanii care sperau să vadă prima femeie care a terminat cursa au fost dezamăgiți din nou anul acesta: alianța formată din Courtney Dauwalter, Liz Canty și Maggie Guterl a ratat timpul limită pentru startul buclei 3 cu 12 minute, ajungând în tabără după 26 de ore și 52 de minute pe parcurs (limita este 26:40.)
Jamil Coury a sosit în tabără la scurt timp după ele și a fost descalificată. Toți ceilalți care încă se aflau în bucla 2 au fost descalificați când s-au întors în tabără, ratând, de asemenea, limita.
Cu (ceva mai mult) noroc, 2022 va fi un an normal, cu o competiție mai mare, mai mulți concurenți internaționali și – sperăm – cel puțin un finisher al cursei.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Antrenor de alergare?
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Keith Dunn, care a fost mult timp singura sursă de informații fiabilă odată ce cursa a început, a postat pe Twitter următoarele:
„După un scurt memorial pentru membrii familiei Barkley care nu mai sunt alături de noi, țigara a fost aprinsă la 3:04 a.m.” (acum mai bine de 30 de ore).
After a brief memorial for the members of the Barkley family who no longer are with us, the cigarette was lit at 3:04am. The 2021 Barkley Marathons has begun. #BM100
Cursa începe „regulamentar” la 60 de minute după ce fondatorul Gary „Lazarus Lake” Cantrell a suflat în concă.
Concursul de +100 de kilometri prin Frozen Head State Park din nord-estul Tennessee a fost anulat în 2020 din cauza COVID, iar cursa din acest an este puțin diferită de cea din trecut, cu pașapoarte COVID, mască și distanțare la start.
Participanții ( limitați la un număr de 40 chiar și în perioadele normale) trebuie fie să fi fost vaccinați, fie să fi avut virusul și să se fi recuperat. Din motive evidente, aproape toți participanții provin din SUA și există mai multe „fecioare Barkley” (adică la prima participare).
Campioana UTMBului din 2019, Courtney Dauwalter, și de trei ori finalistul Barkley, Jared Campbell, sunt doi din cei 40 de participanți.
În 2019, Campbell și-a sucit glezna în prima buclă și a trebuit să strângă din dinți și să termine 2 din cele 3 bucle avariat.
La cinci ore și jumătate de cursă, Dunn a scris pe Twitter că cineva a căzut deja. În jurul orei 9:20 (ieri dimineață) el a scris pe Twitter numele alergătorului: Peter Mortimer.
Potrivit Ultrasignup.com, Mortimer are 39 de ani și a terminat pe locul doi atât la Elephant Mountain 50 Miler din Cave Creek, Arizona, în februarie, cât și la Lone Cactus, „Last man stanting”, în noiembrie 2020.
Cursa presupune parcurgerea a cinci bucle de 20 de mile (aproximativ 3 kilometri) pe teren tehnic și abrupt în mai puțin de 60 de ore. Competiția a văzut doar 15 finaliști în istoria sa de 35 de ani.
Cel mai recent este John Kelly în 2017, care a crescut în zonă și care a câștigat cursa Montane Spine Race, cursa de 429 km de-a lungul Pennine Way din Marea Britanie, în ianuarie 2020.
(Kelly încercase Barkley de două ori înainte de a termina definitiv; el a făcut echipă pentru alergătorul canadian Gary Robbins în 2018, care nu a terminat, și a intrat în cursă pentru a patra oară în 2019, șocând pe toată lumea abandonând după două bucle.)
Nicio femeie nu a terminat cursa vreodată. În 2019, fanii le-au urmărit cu înverșunare pe ultramaratonista britanică Nicky Spinks, canadianca Stephanie Case și alte câteva femei care au luat startul, dar nu au reușit să termine.
Fanii speră ca Dauwalter să fie prima femeia care termină competiția și că va scrie istorie.
Cursa este un amestec de ultratrail de +150 kilometri, provocatoare de orientare. Competiția are loc pe un traseu care nu este marcat, iar ceasurile GPS sunt interzise.
În trecut participanților li s-a oferit un ceas Casio ieftin pentru a-și monitoriza timpul în cursă (Dunn raportează că versiunea din acest an este „un ceas analogic de buzunar fără buzunare”) și își schimbă direcția după primele două bucle.
Alergătorii trebuie să găsească o serie de cărți, care servesc drept „puncte de control”. Pentru a dovedi că au trecut fiecare punct de control, trebuie să rupă paginile corespunzătoare numărului de concurs și să le aducă lui Laz în tabără după ce au terminat fiecare buclă.
Punctele de atracție ale concursului includ repere în teren cu nume precum „Rat Jaw” și „Spectacle Testicle” și ”Închisoarea abandonată Brushy State”, de la care James Earl Ray, condamnat pentru uciderea lui Martin Luther King, Jr., a încercat să evadeze în 1977.
Laz, însuși un fost ultramaratonist, a râs în sinea lui când a auzit că Ray a parcurs doar opt mile în 55 de ore). Astfel s-a născut ideea de Barkley Marathon.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Antrenor de alergare?
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Cel mai bun stretching și exerciții ale gambelor pentru a te ajuta să alergi rapid și să previi accidentările
Menținerea unui fitness ridicat al musculaturii gambelor îți va îmbunătăți performanța generală. În acest articol vei găsi exemple de exerciții pentru a te menține departe de accidentări și de tensiuni musculare.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Ingebrigtsen, Bol, Hodgkinson – numele ce mi-au rămas după europenele de indoor de la Torun
La doar 20 de ani Jakob Ingebrigtsen cucerește aurul la 1500m și la 3000m.
Atleta olandeză Bol, cucerește două medalii la 400m și 4x400m, Hodgkinson câștigă proba de 800m în fața atletelor din Polonia.
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
După Balcaniada din Turcia următorul popas al lotului de atletism al României a fost Campionatele Europene de sală de la Torun, Polonia. Sunt convins că atleții au făcut tot ce au putut, dar medaliile au fost câștigate de alte state.
Nu mai aveam nevoie de nicio dovadă că norvegianul Jakob Ingebrigtsen este unul dintre cei mai buni alergători în viață, dar ne-a confirmat asta cu o formă incredibilă la Campionatele Europene de sală.
Vineri, el a câștigat aurul la 1.500 m, (video) terminând în fața polonezului Marcin Lewandowski, care l-a învins pe Ingebrigtsen în același eveniment la campionatele Indoor 2019.
Ingebrigtsen a oprit cronometrul în 3:37.56 pentru a termina cu o jumătate de secundă în fața lui Lewandowski.
La scurt timp după cursă, totuși, Ingebrigtsen a fost descalificat pentru că a ieșit de pe pistă, iar medalia sa de aur i-a revenit campionului în exercițiu.
Cu toate acestea, echipa norvegiană a contestat hotărârea, afirmând că Ingebrigtsen a ieșit de pe pistă doar pentru că a fost împins.
Oficialii au urmărit caseta, iar în decurs de o oră Ingebrigtsen a fost repus în poziția de campion la 1500 m.
Doar câteva zile mai târziu, Ingebrigtsen a revenit în acțiune într-o altă finală, de data aceasta concurând pe cei 3000 de metri. Această cursă a fost mult mai puțin dramatică decât cea de 1500 m, iar Ingebrigtsen (campion european în exercițiu la eveniment) a trecut la o altă medalie de aur pentru a finaliza dubla de 1500 m – 3000 m.
Femke Bol din Olanda a avut o perioadă remarcabilă ultimă 12 luni.
În 2020, adolescenta de atunci a rămas neînvinsă în cursele de 400 m obstacole și a stabilit recordul național olandez la eveniment, în 53,79 în iulie.
Este doar martie, dar Bol a petrecut primele părți ale anului 2021 dovedind că sezonul ei de performană în pandemie a fost departe de a fi o întâmplare și că este neînvinsă în toate cursele (a alergat 200m, 400m și 400 metri garduri până acum în acest an).
Sâmbătă, la Torun, Bol a câștigat aurul la 400m, (video) câștigând cursa cu record național de indoor de 50,63 și terminând aproape cu o secundă completă înaintea medaliatei cu argint. La această probă am avut-o pe Andreea Mikloș care a terminat pe locul 6.
A doua zi, Bol a alergat iar, de data aceasta în ștafeta de 4 x 400 m, și a ajutat echipa olandeză să obțină aurul, asigurându-și a doua medalie a campionatelor.
Keely Hodgkinson din Marea Britanie este o altă tânără talentată (precum Ingebrigtsen și Bol, ea s-a născut în anii 2000) care a alergat pentru o medalie de aur la Torun.
Cu Ingebrigtsen care aleargă mult și Bol alergând la o cursă de sprint, Hodgkinson se potrivește perfect între cei doi ca un alergător de 800 de metri.
Hodgkinson a luat aur la 800m feminin după ce a alergat 2:03.88 (video). A terminat în fața a două sportive poloneze.
Acesta nu este primul rezultat uriaș din partea lui Hodgkinson în acest sezon, întrucât a obținut un record mondial U20 de 800 m indoor, cu 1:59,03 în ianuarie (deși aceasta a fost bătut de atunci de Athing Mu, care a alergat 1:58,40 în februarie).
Pentru rezultate complete de la Campioniatele Europei de sală, aici.
Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.
Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Antrenor de alergare?
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti