Publicat pe Lasă un comentariu

Antrenament de viteză – Cum îl structurez?

Antrenament de viteză – Cum îl structurez?

Rutinele pe care le folosesc pentru maximizarea beneficiilor antrenamentelor de viteză.

Antrenamentele de viteză sunt esențiale. Atât pentru a crește anduranța, cât și pentru a parcurge mai rapid distanța dintre A și B. Chiar dacă aceste distanțe sunt de 3 kilometri sau de 180 kilometri, antrenametele de viteză sunt necesare. 

Ca atlet care s-a specializat în a alerga distanțe mai lungi de 42 de kilometri, pe munte, introduc în planul meu de antrenament sesiuni de viteză pentru creșterea VO2Max sau pentru îmbunătățirea tehnicii de alergare. Am făcut asta mai des  în ultimele 8 săptămâni, pentru că m-am pregătit pentru campionatul național de maraton (care s-a anulat) și campionatul național de semimaraton pe șosea (care, de asemenea, s-a anulat).

Era, deci, aproape obligatoriu ca planul să conțină antrenamente de repetări și intervale.

Chiar dacă antrenamentele de viteză par grele la început, corpul se va adapta ritmului,  respirației întretăiate, durerii din piept și a gândurilor care te fac să renunți. 

Dacă la primele antrenamente de viteză  îmi doream să se termine cât mai repede și îmi foloseam și ultimul strop de energie, după 8 săptămâni și vreo 12 antrenamente de intensitate,  termin antrenamentul energic, cu poftă de încă 2-3 intervale.

Dacă plănuiești să adaugi în planul tău de antrenament alergări de intensitate, te sfătuiesc să:

  • aloci 8-10 minute pentru activare musculară – rutină ce o poți face în casă sau la începutul alergării;
  • rezervi 10-15 minute pentru o alergare ușoară;
  • să aloci 10 minute exercițiilor pliometrice și exercițiilor din „școala alergării” pentru pregătirea musculaturii și a sistemului cardiac pentru efortul de intensitate;
  • în timpul antrenamentului să acorzi suficientă pauză între repetările de intensitate;
  • să îți temperezi ritmul primelor repetări;
  • să crești ritmul la ultimele 2 repetări;
  • să închei cu 8-10 minute de alergare ușoară;
  • să aloci 10-15 minute pentru stretching-ul de final.

Cum îmi planific antrenamentul de viteză

Antrenament Alergare Intensitate

Cum arată el de fapt:

Antrenament  Viteză Alergare

Acest articol este pentru a-ți aduce în vedere  rutinele pre-alergare care îți vor eficientiza și îți vor maximiza antrenamentul. 

În continuare, îți voi detalia rutinele de activare musculară pre-alergare și de exerciții de școala alergării.

Rutina Activare musculară Pre-Alergare

Tom Evans a făcut un video cu toate exercițiile pe care le face înainte de alergare. Le-am introdus și eu în rutina de dinainte de alergările de intensitate.

Rutina Exerciții „Școala Alergării”

Exercițiile de „Școala Alergării” sunt benefice atât pentru dezvoltarea musculaturii scheletice, cât și pentru îmbunătățirea tehnicii de alergare.

Stretching Post-Alergare

Relaxază-ți musculatura post alergare cu exerciții de stretching! Te vor ajuta să te simți mai light și să ai musculatura pregătită pentru următoarea sesiune de alergare.

Din punctul meu de vedere, rezultatul unei competiții prezintă diferența dintre capacitățile a doi atleți, dar și dintre rutinele lor pre și post alergare.

Cu cât un alergător are o rutină mai eficientă, mai atentă la detalii, axată pe îmbunătățirea fiecărui aspect, cu atât rezultatul obținut este mai satisfăcător. 

Dacă ai timp la dispoziție, îți recomand ca alergările tale să nu fie doar simple alergări, ci să aibă micro-obiective de îndeplinit, cum ar fi o încălzire ca la carte și o recuperare ca la carte. 

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Publicat pe 7 comentarii

Recorduri Naționale Alergare de la Maraton la 24 de ore

Recorduri Naționale Alergare

Recorduri Naționale Alergare de la Maraton la 24 de ore

Evidența de Recorduri Naționale de Alergare la competițiile mai lungi de 42.2 kilometri pe șosea, pistă de atletism sau bandă de alergare.
Recorduri Naționale Alergare

Alergam astăzi pe bandă și m-am gândit care sunt rezulatele, recordurile naționale la alergare pe distanțe mai lungi de 50 de kilometri pe pistă, șosea sau banda de alergare. Nu doar că mă interesează pentru cultura mea generală. În plus, mă gândesc care ar fi cel mai accesibil și care ar fi cel mai greu de doborât record de alergare.

Pentru distanțe mai scurte nici nu mă gândesc că aș putea să fac asta pentru că e foarte greu să alergi tare, pe distanțe scurte. Pentru distanțe mai lungi intervin și alți factori și poate compensez din strategie.

Recorduri Naționale Alergare Masculin

mARATON

Cătălin Andreica - 2h:12min:30

50 kilometri

Corneschi Alexandru - 2h:52min:27

6 ore

Iulian Filipov - 87,2- 4:08/km

100 kilometri

Iulian Filipov - 6h59:04- 4:11/km

12 ore

Florin Ioniță - 146,7- 4:55/km

24 ore

Florin Ioniță - 244,496- 5:53/km

48 ore

Daniel Trușcă - 370,121- 7:47/km

Cauți un plan de antrenament personalizat??

Las-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție

Află toate detaliile…

Cred că la recordurile naționale la masculin cel mai accesibil record de doborât este cel al lui Florin Ioniță la 12 ore. Nu doar că pace-ul mediu este destul de ridicat dar recordul la 12 ore l-a alergat în cursa când a stabilit și recordul național la 24 de ore. 

Cred că recordul național la 12 ore poate să fie apropiat de 150 kilometri și că acesta nu v-a rezista mai mult de doi ani. 

Mai cred că recordul la 6 ore poate să fie îmbunătățit, dacă se aleargă exclusiv această distanță. Iulian Filipov a reușit dubla în cursa din Germania, stabilind recordul și de 6 ore și de 100 de kilometri. Cred că în 6 ore se poate alerga 88,5 – 90 kilometri. 

L̶a̶ ̶p̶o̶l̶u̶l̶ ̶o̶p̶u̶s̶ ̶c̶r̶e̶d̶ ̶c̶ă̶ ̶r̶e̶z̶u̶l̶t̶a̶t̶u̶l̶ ̶l̶u̶i̶ ̶C̶r̶i̶s̶t̶i̶a̶n̶ ̶M̶o̶ș̶o̶i̶u̶ ̶o̶ ̶s̶ă̶ ̶d̶ă̶i̶n̶u̶i̶e̶ ̶c̶e̶v̶a̶ ̶t̶i̶m̶p̶.̶ ̶M̶a̶i̶ ̶a̶l̶e̶s̶ ̶c̶ă̶ ̶a̶c̶e̶s̶t̶a̶ ̶e̶s̶t̶e̶ ̶u̶n̶ ̶r̶e̶z̶u̶l̶t̶a̶t̶ ̶f̶o̶a̶r̶t̶e̶ ̶b̶u̶n̶,̶ ̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶r̶e̶a̶l̶i̶z̶a̶t̶ ̶î̶n̶ ̶B̶r̶a̶ș̶o̶v̶ ̶ș̶i̶ ̶s̶u̶n̶t̶ ̶f̶o̶a̶r̶t̶e̶ ̶r̶a̶r̶ ̶c̶o̶m̶p̶e̶t̶i̶ț̶i̶i̶ ̶d̶e̶ ̶5̶0̶ ̶d̶e̶ ̶k̶i̶l̶o̶m̶e̶t̶r̶i̶.̶ ̶E̶u̶ ̶c̶u̶n̶o̶s̶c̶ ̶o̶ ̶m̶â̶n̶ă̶ ̶d̶e̶ ̶o̶a̶m̶e̶n̶i̶ ̶c̶a̶r̶e̶ ̶a̶r̶ ̶p̶u̶t̶e̶a̶ ̶s̶ă̶ ̶b̶a̶t̶ă̶ ̶a̶c̶e̶s̶t̶ ̶r̶e̶c̶o̶r̶d̶ ̶ș̶i̶ ̶e̶i̶ ̶p̶r̶e̶f̶e̶r̶ă̶ ̶s̶ă̶ ̶s̶e̶ ̶f̶o̶c̶u̶s̶e̶z̶e̶ ̶p̶e̶ ̶m̶a̶r̶a̶t̶o̶n̶ ̶s̶a̶u̶ ̶d̶i̶s̶t̶a̶n̶ț̶e̶ ̶m̶a̶i̶ ̶s̶c̶u̶r̶t̶e̶.̶ ̶

Recordul la 50km a fost stabilit de Alexandru Corneschi la Campionatul național de 50km. 

Recorduri Naționale Alergare Feminin

Maraton

Constantina Diță-Tomescu - 2h:21:30

50 kilometri

Paula Todoran - 3h:28:08 - 4:10/km

6 ore

Mariana Nenu - 72, 65- 4:57/km

100 kilometri

-

12 ore

Mara Guler - 119,383- 6:02/km

24 ore

Mara Guler - 229,233- 6:17/km

48 ore

Gabriela Ianciu - 315- 9:09/km

Cred că și la feminin se pot îmbunătăți anumite recorduri. Te las pe tine să-mi spui care crezi că o să fie primul record doborât și pe ce distanță?

Ți-a plăcut? Distribuie!

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Banana Bread din Cartea Run Fast. Eat Slow

Banana Bread - Run Fast Eat Slow

Banana Bread din Cartea Run Fast. Eat Slow

Pentru o tavă ; Timp pregătire: 30 minute;

Cea mai bună Banana Bread am mâncat-o la LET’S COFFEE în Cluj-Napoca. Mai târziu am aflată că e pregătită de Peter.

Apoi am văzut o droaie de fotografii instagramabile, în carantină cu tot felul de rețete. Era ceva ce trebuia să bifezi în momentul când stai în casă. Ce altceva să și faci? Mi-am spus că e timpul perfect să-mi fac propria banana bread. Dacă nu atunci, niciodată.

INGREDIENTE:

1½ CANĂ FĂINĂ

1 linguriță scorțișoară

1 linguriță praf de copt

½ linguriță sare de mare

100 g de unt nesărat la temperatura camerei

¼ cană de zahăr de cocos

2 ouă

1½ căni de banane pisate  (cam 3-4 foarte coapte)

1 linguriță esență de vanilie

½ cană de alune / nuci tocate la cuțit (opțional)

½ cană de curmale sau stafide aurii (opțional)

 

METODĂ:

Această Banana Bread ar trebui să fie umedă și nu foarte dulce. Se combină perfect la cafea, dimineața sau înainte de o alergare mai lungă și solicitantă.


Am mai gătit și:  Minestrone

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Publicat pe Lasă un comentariu

Campionat Balcanic de Alergare Montană 2020-Rezultate

Campionatul Balcanic de alergare montană - Băieți Finish

Campionat Balcanic de Alergare Montană 2020-Rezultate

Stațiunea Poiana Brașov a găzduit în 24 octombrie 2020, ediția a 12-a a Campionatului Balcanic de alergare montană de seniori și juniori 1 (U20).
România a cucerit 9 medalii.
Campionatul Balcanic de alergare montană - Băieți Finish
Lotul României de alergare montană pentru Campionatul Balcanic, la senioria fost alcătit din
  • (f) Cristina Simion (1), Florea Monica Mădălina(2), Piscu Andreea Alina (3) și Mutter Ingrid (5);
  • (m) Zincă Ionuț Alin (2), Mitrică Leonard-Albert (3), Palici Viorel-Andrei (4), Preda Andrei Gabriel (6).

Lotul a fost stabilit în urma participării atleților la campionatul național de alergare montană din Câmpulung Moldovenesc de la începutul lunii.

Rezultate Campaionatul Balcanic:

La juniori feminin Laura Marina Corhana a fost cea mai bine plasată alergătoare a Romaniei. A terminat pe locul 5 in 37.18.10. Aici a caștigat Yasna Petrova din Bulgaria in 33.36.44.

La juniori masculin cel mai bine plasat român a fost Daniel Gheorghe Rus cu timpul 31.01.88 s-a clasat pe 4 la 48 de secunde în spatele câștigătorului Mehmet Vefa Aydemir . Turcul  a câșgat competiția în 30.13.52.

La seniori feminin s-a alergat incredibil de tare. A câștigat Cristina Simion în 1.06.45 iar un minut și 17 secunde după ea a sosit tot o atletă a României: Florea Mădălina. Pe locul 3 în 1.08.46 a venit Andreea Piscu care a recuperat o poziție pe ultimul kilometru jumătate.

La seniori masculin s-a dat o luptă strânsă între alergătorii româniei și cei ai turciei. În primii patru kilometri aceștia au alergat cot la cot. Pe prima coborâre turcul Cakir Abdullah s-a distanțat la un minut și a rămas cu aceast avans până la final, câștigând cursa în 59:06. Pe locul 2 a sosit Ionuț Zincă cu timpul de 1:00:33 secunde. Locul 3 a fost ocupat de Leonard Mitrică cu timpul de 1:00:43 secunde iar pe 4 a sosit Viorel Pălici în 1:01:54. Preda Andrei a sosit pe locul 6 în 1:02:18 la o secundă de locul 5.

Rezultate complete (click).

P.S.

Mă bucură atitudinea FRA-ului de a sprijini din ce în ce mai mult acestă ramură a alergării. Poate în viitor vor organiza și un Campionat balcanic de ultramaraton montan. Cine știe?!

Ți-a plăcut? Distribuie!

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn

Cauți un plan de antrenament personalizat??

Las-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție

Află toate detaliile…

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Apuseni Ultra Race – al 3-lea ultramaraton

Apuseni Ultra Race – al 3-lea ultramaraton

Apuseni Ultra Race este o competiție care se organizează în munții Apuseni. În cadrul evenimentului sunt 3 curse. Prima este și cea mai lungă are 180 km cu aprox 6800 m+ diferență de nivel,  a  2-a 100km cu 3300m+ și a 3-a 40 km lungime și  1550m+ diferență de nivel.

Poveste scrisă și trăită de: 

Fotografii: Dan Tăuțan

Având în vedere că s-a anulat cursa de la Transylvania 100, care trebuia să fie organizată  în weekend-ul 18-20 septembrie m-am hotărât să mă înscriu la cursa de 100 km din Apuseni. Mai mult decât atât mai mulți dintre colegii mei de la TrailRunning Academy au participat la cursele AUR.

Fiind traseul aproape de Cluj-Napoca, am zis că e oportun să facem o recunoaștere și să scoatem un timp bun la cursă. Așa cum îmi place mie, am pus în tabel caracteristicile cursei și am  împărțit-o în 3 etape:

  1. Start- Vlădeasa-Răchițele-Dealul Boti – Beliș: 42km cu 1200m+;
  2. Beliș – Mărișel – Măguri Racătău – 22km cu 435m+;
  3. Maguri Răcătău – Dobrin – Muntele Mare – Finish – 38km cu 1500m+;

După ce am discutat cu Alin și Gicu ne-am hotarat sa facem recunoaștera etapelor 1 și 3.

Recunoașterea

Apuseni Ultra Race-100km

Apuseni Ultra Race - Peter Schuller

Înainte cu 2 săptămani de cursă am facut recunoașterea cu Alin și Gicu la ultima parte din traseu.

Măguri Răcătău – Finish.

Traseul  începe cu o urcare susținută pe un drum forestier până la casele Dobrin: 11km cu 935m+ care ne-a luat, la ritm de cursă circa 2 ore. De aici începe o porțiune mai alergabilă cu urcări și coborâri, aproximativ 6km cu 120 m+ după care urma urcarea pe  Muntele Mare, care e o urcare alergabilă de 13km cu 410m+ care te consumă în cursă dacă nu știi să-ți dozezi energia. A urmat la Muntele Mare sa alergăm pe curbă de nivel, pe un fals plat, după care a fost o coborare și iar o urcare ușoară la Buscat, de acolo a urmat o coborare de 3km asfalt până la finish.

În total am facut 4h 40minute în ritm ușor și relaxant. Mi-am propus ca în cursă să scot 4h 30 minute pe acest segment.

TrailRunning Academy - logo

Elite membership

Articole, Vo2max Calculator,

Bursa TrailRunning Academy

Start Cabana Vlădeasa – Beliș 

Cu o saptamana înainte de cursă am parcurs cu Alin Voicu  prima partea a cursei, 42km cu o diferență de nivel de 1200m+ în mare parte pe dealul Boti. 

Traseul a început cu o urcare susținută dar nu foarte lungă pe vârful Vlădeasa, după care a urmat o coborare alergabilă care, după câțiva km s-a transformat în una puțin tehnică printr-o padure superbă, mi-a adus aminte de prima coborare de pe Rarău în Bucovina. 

După ce am ieșit din pădure a urmat o porțiune alergabilă până la cascada Valul Miresei, de acolo a început asfaltul până la ieșirea din Răchițele. 

A fost o portiune rapidă, dar care te consuma având în vedere porțiunea de asfalt destul de lungă.

La iesire din Răchițele, traseul a continuat cu o urcare susținuta pe un drum forestier, care ne ducea pe dealul Boti, de aici a început asfaltul până în Beliț. 

Am parcurs acest segment în 4h20min și am propus sa scot în 4h și 15 minute în cursă.

Pentru segmentul 2 din cursa, Belis-Mărisel-Maguri Răcătău – 22km – 435m+ am propus 2h 20minute

În total mi-a iesit un 11h și 26 minute.

După recunoașterea celor 2 etape din cursă și o discuție cu Robert, două lucruri mi-au fost foarte clare:

  1. Trebuie sa alerg în pantofi de asfalt pana în Măguri Racătau dacă nu vreau să am picioarele praf;
  2. Trebuie să-mi dozez foarte bine energia în cursă ca să reușesc să scot ultima parte în 4h30m și să am un finish bun.

 

Ziua cursei

Apuseni Ultra Race-100km

Startul a fost la ora 8:00. Ca să ajungem din Cluj la cabana Vlădeasa și să nu trebuiască să ne întoarcem după mașină,  am închiriat un microbuz care ne-a dus până acolo. 

Am pornit la 4:50 din Cluj și am ajuns la 7:00 la cabană, am prins un răsărit superb.

În cabană ne-au verificat echipamentele și cine a avut dropbag l-a predat organizatorilor. Dropbag-ul meu l-am lasat la Cristian, care nu a reusit sa participe la proba de 40km dar a venit sa ne susțină, el urma să ma aștepte și să mă ajute în CP – Măguri Răcătău.

Cum trecea timpul, cum am început să ne adunăm lângă cabana de unde se dădea startul. Fiecare alergător cu rutina lui de dinainte de cursă, eu încercam să recapitulez și să vizualizez ce am de făcut în fiecare porțiune în timp ce făceam câteva exerciții de încălzire.

Timpul a trecut atât de repede încât m-am trezit urcând către Vlădeasa, după cateva sute de metri am fost pe locul 4 după Cătălin, Andrei Sovereșan și Papp Csaba. În fiecare minut m-am uitat la puls să nu cumva sa fie ritmul prea ridicat, să nu cumva să mă consum prea tare de la începutul cursei, dar nu a fost, înainte de vârf m-au depasit 2 alergatori, dar nu m-a deranjat, mi-am văzut de treaba mea și de ritmul meu.

Prima partea a traseului am știut-o bine avand în vedere că am făcut recunoașterea cu o saptămână înainte, totul mi s-a părut că e în „fast forward” coborârea a mers excelent, la început mi-a fost puțin teamă de pantofii de asfalt, dar nu trebuia. La cascada Valul Miresei am prins viteză și am ajuns rapid la punctul de control, unde am spus numărul și am plecat mai departe, am știut că este un izvor pe urcare și am programat că iau apa de acolo. 

Am învațat de la Robert că cel mai bine este să nu mă bazez pe checkpointuri în afară de apă, maxim cola, toată nutriția necesară pentru cursă o aveam la mine și în dropbag.

Pe urcare am făcut power hike, nu avea sens să mă consum, numai bine am reușit să mănânc ceva solid și am luat apa de la izvor, după ce am ajuns sus am dat drumul la alergare și totul a mers conform planului.

Am ajuns la CP Dealul Boti cu un avantaj de timp de 15 minute față de cel propus, aici am luat apă și am băut puțină cola că știam că urmează o porțiune lungă de asfalt care o să mă consume.

Asa a și fost.

Înainte de Beliș alergam în spatele lui Csaba, și el și eu am fost sătui de urcări și coborâri de toate felurile. De pe Dealul Boti, abia am așteptat amândoi să ajungem la punctul de control.

CP Beliș

Am ajuns în 4 ore la Beliș față de 4h și 15 minute propuse.

„A trecut un maraton, mai avem încă unul și jumătate”, a răsunat în capul meu, când am conștientizat pe ce drum încearcă creierul meu sa ma ducă, l-am ignorat rapid și m-am gandit doar la ce am de făcut, „urmează o coborâre tot pe asfalt până la baraj și urcarea lângă partia de schi în Marișel, pe coborâre mănânc un gel și pe urcare un baton cu un piure de fructe”. I-am dat de lucru creierului ca să nu mai aibă timp de gânduri negative care să mă demoralizeze.

Urcarea a fost pe stilul meu, puțin tehnică și destul de abruptă. Nu am luat bețe. Aici simțeam puțin nevoia, dar stiam că nu e lungă și trece repede.

Am ajuns sus în Marișel, traseul a parcurs tot satul care se afla pe o curbă de nivel, bineînțeles că tot pe asfalt, cu 2km înainte de ieșirea din sat am ajuns la CP Mărișel. O doamnă mi-a oferit șnițele de pui și salată de cartofi, dar nu puteam să-mi imaginez cum să alerg mai departe după ce mănânc așa ceva 🙂 am luat apa și puțină cola și m-am dus mai departe. 

A urmat o coborare pe un drum de țară către Măguri Racătău, coborârea a fost alergabilă și spectaculoasă ca priveliște, se vedea valea unde trebuie să coborâm, mă dureau picioarele și fesierii de la cei 32 km de asfalt de pe Dealul Boti și Mărișel și mai aveam 4km în Măguri și inca 3,5km la finish, dar m-am bucurat că nu mai alergăm pe asfalt măcar până în Măguri. 

Am ajuns impreuna cu Csaba în CP Maguri Răcătău  unde m-a așteptat Cristian și soția lui. 

Schimbat pantofi, șosete, refill geluri, piureuri și batoane, apa și plecat mai departe, mai puțin de 3 minute și am ieșit din CP. Am avut un avantaj de 35 minute față de timpul propus.

Am știut că acum urmează greul. Urcarea de 10km pe drumul forestier până la casele Dobrin. Mi-am propus să fac 2h până sus, în ritm mai încet ca să mă odihnesc și sa mănânc. Trebuia să-mi ajungă 2 flaskuri de apă, unul aveam apă+ Iso și unul gol, am știut că este un izvor pe la jumătatea urcarii și mi-am propus să iau apă de acolo. 

Urcarea a mers în ritmul propus, problema a apărut că am ratat izvorul și nu am reușit să mănânc fără apă, am avut doar isotonic ca și „carburant” care parcă nu avea niciun efect, am început sa pierd din energie și abia am așteptat să ajung la casele Dobrin, parcă nu se mai termina urcarea, față de recunoaștere am simțit ca durează o eternitate.

CP casele Dobrin 

Am ajuns la CP în fix în 2 ore, cum mi-am propus. Am fost cam epuizat fără apă și fără să mănânc cât trebuie, am băut apă, cola și după ieșirea din CP am mancat un baton dar parcă tot nu aveam energie. Peste 20 minute am mâncat un gel, un piure de cartof dar nimic. Aici a fost greșeala…. într-o oră am reușit sa mananc prea multi carbohidrati și mi s-a făcut o bula de apa cu mancare în stomac, care înseamnă ca digestia s-a oprit și incet rămân fără energie.

Aveam doua opțiuni, ori scap de conținutul stomacului ori reduc pulsul și viteza și aștept să-mi revină digestia ca să am iar energia necesară pentru alergare.

Prima opțiune nu a mers, a ramas a doua, am redus viteza, (practic nici nu aveam energie sa alerg pe urcari) și am așteptat. Am avut un deja vu, am facut aceeași greșeală ca în Grecia, dar totuși bine ca am sesizat din timp ce s-a intamplat.

Au fost 2 ore destul de frustrante, am început să socotesc cât timp pierd, am început să citesc mesajele de susținere ale colegilor, dar degeaba, moralul meu a fost la pământ împreună cu digestia mea, ca cireașa de pe tort, intre timp m-a depășit un alergător. 

Prima oară de cand alerg.  M-a trecut gandul să mă opresc, că nu are rost, că nu o să reușesc să mă încadrez în timpul propus…. 

Creierul meu cu gandurile lui, a început să pună stăpânire pe mine, noroc ca mi-am dat seama ce se întamplă și rapid „i-am dat de lucru” înainte sa se concretizeze ceva din gândul de abandon.

Am început să calculez câți km mai am până la finish, cât timp îmi ia, când și ce o să mănânc până la capăt și am schițat planul B care mi-a arătat că am șanse mari să mă încadrez în 11h și 26 minute, ce mi-am propus înainte de start. 

Acest rezultat mi-a dat putere să alung gândurile negative, creierul meu avea iar de lucru și într-un final am simțit că digestia reîncepe să funcționeze. 

Am ajuns aproape de Muntele Mare, am început să alerg, picioarele mele au început să mă asculte și totul a reînceput să funcționeze! 

Mi-a rasunat în cap vorba lui Robert, „Te simti bine? Iti trece! Te simti rau? Iti trece!” Asa a și  fost 🙂

Am alergat cu zâmbetul pe buze, coborarea de pe Muntele Mare a mers perfect, am ajuns pe platoul de la Buscat de unde mai aveam aproximativ 3,5km coborâre pe asfalt până la finish. 

Pe coborarea pe asfalt m-a durut fiecare pas, parcă cineva infigea câte un cuțit în fesierele mele. Ca să mă încadrez în timpul propus, mai aveam 25 de minute la dispoziție, am mâncat ultimul gel, am băut ultima gură de apă din flask, am strâns din dinți și am alergat ignorand durerile provocate de combinatia dintre asfalt și pantofi de trail.

La Finish m-a așteptat Cristian, Adi Țap și colegii de la TrailRunning Academy: Lorin și Cosmina. Ca la fiecare cursa, pe  ultimul km  parcă cineva / ceva șterge toată durerea și oboseala adunată în cursă și alerg de parcă atunci am început ziua.

 

Finish

După ce am trecut finishul și am oprit ceasul am vazut timpul: 11h și 26 minute!

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 87 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe Lasă un comentariu

Apuseni Ultra Race – concursul cu mama la finish

Apuseni Ultra Race – concursul cu mama la finish

38km, 1500 m D+ , 19 septembrie 2020

Poveste trăită și scrisă de:

Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Fotografii: Dan Tăuțan, Iulia Zaharie, Inesa Cebanu;

Cu 3 zile înainte de cursă am bușit antrenamentele. Mai exact, miercuri și joi nu am reușit sa imi conectez mintea cu trupul, așa că am renunțat la alergări după doar 2-3km, iar vineri nu am alergat deloc. 

Sâmbătă avea să vină cursa, iar eu nu eram deloc în formă, nu eram nici prea odihnită.

Colac peste pupăză, mi s-a făcut foarte rău pe drumul spre zona de start (am rău de mașină) – am ajuns acolo cam „pleoștită”. Până să pornim pe traseu, mi-am mai revenit un pic, după care începe cursa și eu încep să mă conectez la ea. Spre deosebire de Făgăraș Rocks, pentru care m-am super focusat, am avut super mari emoții, aici nu m-a mai interesat ce și câte fete participă, eram oarecum relaxată că era cursa mai ușoară și resemnată că nu am avut o săptămână prea bună. 

Singurul lucru care m-a făcut să rămân în joc a fost faptul că a venit mama cu mine – era pentru prima dată când m-ar fi văzut la o cursă și m-ar fi așteptat la finish. După calculele mele ar fi trebuit să fac sub 6 ore. 

Contactul de dinainte de concurs cu munții apuseni

Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.

Cosmina Jelea.

Știam că primii 11 km aveau cea mai mare diferență de nivel, așa că am făcut tot posibilul să-mi dozez efortul. Evident că iar mi-au venit gândurile alea rele în minte…nu știam cum să fac să ajung mai repede la finish, de unde atâta energie și putere mentală? 

Cursa aceasta care trebuia să fie mai ușoară a devenit grea. 

Nu puteam concepe să renunț pentru că mama mă aștepta la finish, i-am spus că ar trebui să scot sub 6 ore sau pe acolo. Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.

Am luptat să rămân în horă și să dau tot ce am mai bun. 

Prea cunoscuta mea panică de a nu rămâne singură nu m-a abandonat :D. Eram mereu cu ochii pe alți alergători, din față, din spate…de unde se putea :)) Cred că până în primul checkpoint am reușit să mă „agăț” de un alt alergător alături de care aveam să termin cursa. 

Se instalase confortul ăla că nu sunt singură și am mai prins ceva putere.

Surpriza plăcută a fost că trecea timpul mai repede, în timp ce noi vorbeam și ne încurajam reciproc. Și uite așa am dus toată cursa, cu povești și sudoare. Ba chiar am reușit să facem poze, să admirăm priveliștea de vis, să simțim că nu am ajuns degeaba acolo.

Cred ca am consumat 4 litri de apă în total, un baton și vreo 2 geluri (nu mai știu exact, pentru că scriu la 12 zile distanță de cursă și deja am uitat din detalii). Știu doar că am consumat mai puțin decât am avut la mine și decât era plănuit, cam așa fac mereu.

A venit și momentul ăla în care ne-am trezit pe asfalt și simțeam cum ne apropiam de finish. 

Începeam parcă să prindem aripi, eram așa nerăbdători încât nu mai contau crampele musculare sau alte dureri și gânduri negative. Nimeni și nimic nu mai avea cum să ne strice cursa, eram prea aproape de momentul mult așteptat. 

 

Am sunat-o pe mama înainte cu cativa km și i-am aproximat în cât timp ajung. Abia așteptam! Și am ajuns la finish, mama era acolo, mă aștepta cu flori, mă filma și striga cu vocea tremurândă “Bravooo! Bravoooo!” Îmi dau lacrimile acum când scriu și retrăiesc…ce emoții! A fost așa frumos că prima persoană la care m-am dus după finish a fost mama! Am strâns-o în brațe și ne-am bucurat amândouă de încărcătura emoțională a cursei, a liniei de sosire! A fost o zi deosebita! M-am bucurat și de faptul că am întâlnit persoane faine (noi sau știute deja) + că mi-am cunoscut o bună parte din colegii de la Trail Running Academy 🙂 

Am prins și aici podiumul la categoria de vârstă 🙂 Inițial eram pe locul 2 (după calculele lor de la momentul ala), mai apoi să văd că de fapt eram pe 3 (asta la câteva zile diferență deja). Oricum ar fi, un rezultat foarte bun pentru mine! Iarăși top 10 la open – locul 7 din 21 de fete.

Cauți un plan de antrenament?

Cosmina este eleva TrailRunning Academy din Martie 2020. Printre cele mai bune rezultate se numără: 5km în 20:03, 10km în 43 minute 54 secunde și un loc 7 la Apuseni Ultra Race și 8 la Făgăraș Rocks.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Până să mă apuc serios de alergare eram o persoană destul de complicată. Acum tind să devin un om echilibrat, fericit și disciplinat datorită alergării.  
Publicat pe Lasă un comentariu

Minestrone Ca la Carte pentru Alergătorii Mâncăcioși

Minestrone - Run Fast, Eat Slow

Minestrone Ca la Carte pentru Alergătorii Mâncăcioși

Numă de porții: 6; 

Timp preparare: 30 minute

Este ora 16 și încă nu mi-am făcut alergarea. Pur și simplu nu s-au aliniat planetele”. Și când spun asta mă refer la faptul că trebuie să treacă suficient timp după micul dejun, să se digere, dar nu prea mult, încât să mi se facă iar foame. Astăzi mi-a fost foame (iar) toată ziua. Poate din cauza geneticii, poate din cauza celor 24 de kilometri alergați ieri.

Aproape că aș fi considerat-o o zi pierdută dacă nu aș fi gătit. Mi-a sunat ceasul la 07:45, dar m-am ridicat din pat la 08:30 și, având stock-ul deja pregătit, am gătit un minestrone la care am folosit stock-ul de legume dintr-o rețetă anterioară.

Am rețeta din cartea Run Fast. Eat Slow” de Shalane Flanagan & Elyse Kopecky. Dacă vrei să gătești pentru a-ți susține efortul, cu relativ puțină carne, sunt câteva rețete ce merită încercate. Eu mi-am propus să gătesc cam o dată pe săptămână, atât din cartea asta, cât și de prin alte părți.

INGREDIENTE:

1 CEAPĂ GALBENĂ, TĂIATĂ ÎN SFERTURI;

5 CĂȚEI DE USTUROI, MĂRUNȚIȚI;

3 MORCOVI TĂIAȚI RONDELE;

3 RAMURI DE APIO;

1 LINGURĂ DE OREGANO PROASPĂT, MĂRUNȚIT;

1 LINGURIȚĂ DE SARE DE MARE;

1L STOCK DE LEGUME;

3 ZUCCHINI TĂIAȚI CUBULEȚE;

1 CONSERVĂ DE ROȘII TĂIATE;

1 CONSERVĂ DE FASOLE ALBĂ;

100G DE PENE;

50g PARMEZAN;

50g UNT;

METODĂ:

E tare plăcut să te întorci după o alergare lungă în brațele cuiva, dar ce te faci când ești singur acasă? Eu zic că ajută să știi că ai pe aragaz o oală de minestrone și măcar să ai burta plină, dacă nu și sufletul. 

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Publicat pe Lasă un comentariu

Stock din Legume din cartea Run Fast. Eat Slow.

Stock din Legume din cartea Run Fast. Eat Slow.

Un maratonist bun se cunoaște după timpul pe care-l are pe maraton. Un bucătar bun se cunoaște după cât de bine știe să facă o supă. Nu mai multe feluri de mâncare pentru un ospăț, nu un sufleu, ci o simplă supă. Succesul stă în folosirea celor mai bune ingrediente și în combinarea lor potrivită, în asezonarea lor corectă și în gătirea lor atât cât trebuie pentru a le pune în valoare aromele de bază.

Numă de porții: 10; Timp preparare: 2 ore, Ușor

Este ora 16 și încă nu mi-am făcut alergarea. Pur și simplu nu s-au aliniat planetele”. Și când spun asta mă refer la faptul că trebuie să treacă suficient timp după micul dejun, să se digere, dar nu prea mult încât să mi se facă iar foame. Astăzi mi-a fost foame (iar) toată ziua. Poate din cauza geneticii, poate din cauza celor 24 de kilometri alergați ieri.

Aproape că aș fi considerat-o o zi pierdută dacă nu aș fi gătit. A sunat ceasul la 07:45, dar m-am ridicat din pat la 08:30 și, având stock-ul deja pregătit, am gătit un minestrone la care am folosit stock-ul de legume din rețeta de mai jos.

Am rețeta din cartea Run Fast. Eat Slow” de Shalane Flanagan & Elyse Kopecky. Dacă vrei să gătești pentru a-ți susține efortul, cu relativ puțină carne, sunt câteva rețete ce merită încercate. Eu mi-am propus să gătesc cam  1x/săptămână, atât din cartea asta, cât și de prin alte părți.

Shalane mi-a spus că, dacă ar fi să aleg o singură rețetă din cartea ei, să fac stock-ul acesta, pentru că este bogat în magneziu, potasiu, calciu – cam tot ce ai nevoie pentru o recuperare accelerată. Încă ceva: legumele sunt lăsate cu tot cu coajă, dar spălate bine pentru a obține cât mai mulți nutrienți din ele. 

INGREDIENTE:

1 CEAPĂ GALBENĂ, TĂIATĂ ÎN SFERTURI;

1 SFECLĂ ROȘIE, DECOJITĂ, TĂIATĂ ÎN SFERTURI;

3 MORCOVI TĂIAȚI ÎN TREI;

3 RAMURI DE APIO;

2 CARTOFI DULCI TĂIAȚI CUBURI;

1 LEGĂTURĂ DE PĂTRUNJEL VERDE;

1 BUCATĂ CÂT UNGHIA MARE DE GHIMBIR, TĂIAT FELII;

5 CĂȚEI DE USTUROI, ZDROBIȚI, NEDECOJIȚI;

6 BOABE DE PIPER NEGRU;

2 FOI DE ALGĂ KOMBU;

5 LITRI DE APĂ

METODĂ:

E tare plăcut să te întorci după o alergare lungă în brațele cuiva, dar ce te faci când ești singur acasă? Eu zic că ajută să știi că ai pe aragaz o oală de minestrone și măcar să ai burta plină, dacă nu și sufletul. 

Tu ce mănânci după o alergare lungă?

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Publicat pe Lasă un comentariu

De Ce Alerg. O mărturisire. Florin Alexandru

Florin Alexandru - De ce Alerg

De Ce Alerg. O mărturisire. Florin Alexandru

Alergarea este magică din toate punctele de vedere și spun asta pentru că inițial am început să alerg pentru a consuma emoția – Florin Alexandru

Eram frustrat, supărat, „învins”, dezamăgit de modul în care a decurs viața mea.

Dar prin decizia de a ieși din nou și din nou la alergat mi-am făcut un imens serviciu pentru că a început munca la ceea ce urma să devină o operă de artă, propriul meu comportament.

Era perioada când am înțeles că acest comportament al meu este o sumă de obiceiuri construite în timp de către un om fără prezență în propria viață.

Era ca și când trăiam viața altei persoane.
Eram total inconștient de efectele acțiunilor mele, nu îmi asumam comportamentul și eram imatur emoțional.

Un copil în corp de adult.

Așa că venise vremea să fac ceea ce trebuia.
Eram după o depresie cruntă în care apogeul a fost reprezentat de gândul simplu, dar puternic în care mi-am spus:
„Oare mai are sens să trăiesc?”

Și de acolo, de jos, a apărut de nicăieri speranța:
„Dacă emoțiile pot să mă doară în asemenea hal, oare în sens opus, ce ar putea să îmi ofere?”

Din acel moment a început totul și am conștientizat că luasem decizia de a-mi construi o operă de artă din propriul comportament.

Îmi doream ca fiul meu să fie mândru de mine.

M-am pus pe treabă numaidecât și printre primele informații găsite mi se spunea că ceea ce am de făcut este să muncesc, să tac și să mă joc cu ceea ce fac pentru că voi ajunge la succes într-o zi dacă fac „ceea ce trebuie”!

Un citat al lui Albert Eiinstein ce spunea ceva de genul:

Succes = Z + Y + X
Unde Z este muncă, Y este să tac ș X este joacă.

Ei, mi-am dat seama că tot ce am de făcut este să fac ceea ce trebuie.
Mi-am făcut pentru prima dată o practică zilnică ce includea activități pentru fiecare „corp” din ceea ce eram eu: fizic, rațional, emoțional și spiritual.

Pentru cel spiritual luasem decizia după lungi căutări să practic respirația conștientă și meditația, pentru cel emoțional să îmi dezvolt inteligența emoțională, pentru cel rațional să învăț ceva nou în fiecare zi, iar pentru cel fizic să fac sport, mai exact să alerg.

Așa a început cel mai durabil și important obicei al meu, alergarea.
La început alergam de circa 3 ori pe săptămâna, dar după ce începusem serios, alergam de 6 ori pe săptămână cu o singură zi în care nu alergam.

Am transformat alergatul în cel mai frumos mod de a-mi dezvolta reziliența, adică să îmi amân recompensa până la finalizarea sarcinii în care eram angrenat..

Iar a amâna recompensa presupune să fac ceea ce trebuie.

La început au fost 2 kilometri, apoi 3, apoi 4, apoi mai bine de un an am alergat 6 km.

Doar că de la un timp de 6 minute per kilometru, am început să alerg cu 4 minute și 20 de secunde.

Apoi am mărit distanța la 10 kilometri.
Și din vorbă în vorbă pe când mergeam pe Moldoveanu, un prieten mi-a spus că urmează un concurs la Bran în care se aleargă maratoane montane și că pot alerga distanțe lungi, de exemplu 50 de kilometri.

Imediat după ce am auzit de un asemenea concurs, m-am înscris., doar că au fost probleme pentru că nu aveam alte concursuri și a trebuit să mă rog de organizatori să mă lase să particip la un Ultramaraton de 50 de km.

Nici măcar nu știam că am ales de prima dată un Ultramaraton de 50 de kilometri, dar mi se părea o distanță bună de alergat.

L-am alergat pe tot și a fost ceva de vis, nu îmi venea să cred ce se întâmplase în timpul cursei.

Mintea mi-a spus de nu știu câte ori să renunț, corpul fizic suferea și mă îndemna să mă opresc, mă implora să nu îl mai chinui.

În schimb, emoțiile erau în echipă cu mine și mă ajutau clipă de clipă.
Poza este făcută într-un moment de extaz, un moment în care cu toate că totul era potrivnic, eu eram în inimă și mă bucuram de tot ceea ce se întâmpla acolo.

O atitudine ce o repet ori de câte ori alerg pentru că acesta este motivul pentru care reușesc să îmi cultiv reziliența și emoțiile sunt cele ce mă ajută de fiecare dată.

Între timp am învățat ce pot să îmi ofere emoțiile dacă sunt în cealaltă parte a depresiei.

Am învățat să trăiesc frumos și alergarea a fost tot timpul acolo să mă ajute.

Am ieșit la alergare indiferent de vreme, m-am bucurat de clipele de singurătate și am celebrat fiecare alergare ca pe o oportunitate să fac ceea ce trebuie.

Am lăsat corpul să îmi arate cum să alerg, am reușit astfel să îmi cunosc corpul fizic, să mă conectez cu el ori de câte ori terminam o alergare primeam un cadou sub forma unui cocktail de hormoni: serotonină, oxitocină, dopamină, șamd.

Alergarea este mult mai mult decât pare, este un instrument prin care eu îmi ofer mie însumi educație.

Este un instrument de așezare a emoților, este momentul în care stau cu mine în prezent fără niciun gând și pe deasupra, respir conștient, practică pentru corpul spiritual.

Mai știți vreo altă activitate ce să vă ofere atât de multe beneficii în același timp?

Ei, și dacă asta se întâmplă pe munte și lași muntele să fie în tine ș tu în munte reușind să te conectezi cu el, totul este minunat.

Simți cum te ia Dumnezeu în brațe.

Și când te gândeșt că totul a început cu doi kilometri într-un moment ce aveam nevoie să scot furia din mine.

Sunt recunoscător pentru tot ce am învățat datorită alergării.

Comportamentul meu astăzi?

O operă de artă prin care pot construi orice obicei îmi doresc pentru că știu cum să îmi amân recompensa datorită alergării.

Probabil cel mai bun mod de a-ți pune pofta în cui și a te îndestula la finalizarea oricărui proiect.

Iar viața se măsoară în proiecte realizate și finalizate.

Mai spun că primul Ultra a fost în anul 2018, iar în 2020 a fost prima calificare la UTMB, adică cel mai renumit Ultra din lume, un fel de Ligă a Campionilor la fotbal, acolo unde un român fain, Robert Hajnal a reuși să se claseze pe locul 2 în anul 2018, o performanță uluitoare pentru noi toți, alergătorii cu vise.

Hai la o alergare, trebuie doar să ieși și o să vezi cât de multe vei primi dacă observi cadoul stând în prezent.

Dă-mi un semn că poate ne vedem pe munte obosiți, dar fericiți că facem „ceea ce trebuie”.


Florin Alexandru

Analist comportamental, autor de bestseller și singurul român acreditat Paul Eckman International

Florin Alexandru - Transilvania 50km
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Un comentariu

Povestea Primului Podium

Cosmina Jelea - Făgăras Rocks

Povestea Primului Podium

După aproape 6 luni de antrenamente intense a fost prima cursă mult așteptată: Făgăraș Rocks.

Eram nerăbdătoare și curioasă să văd cum mă voi descurca. Povestea s-a încheiat neașteptat

Timp de citire:  17 minute;

 

Poveste trăită și scrisă de:

Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Înainte de cursă

M-au cuprins valuri de emoții când m-am trezit în săptămâna ”cea mare”. Ingredientele de bază ce făceau obiectul stărilor mele erau: nerăbdarea, curiozitatea, panica, gândurile și scenariile legate de ziua cursei. Era haos în mintea mea, trăirile alea diverse și intense mă cuprindeau pe rând ca și cum erau blocate într-un sens giratoriu și niciuna nu voia să-l părăsească. 

Mai erau câteva zile până plecam la drum, însă deja începusem să adorm greu noaptea, iar ziua tot nu reușeam să fur niște ore de odihnă chiar dacă îmi era somn. Într-una din nopți am visat că eram pe urcare pe traseu și nu aveam bețele, le uitasem! Asta m-a făcut să fiu foarte atentă să nu se întâmple și în realitate, pentru că pentru mine ele sunt baza pentru trail. Am mai avut și alte vise mărunte referitoare la ziua concursului, însă mi le amintesc foarte vag, așa că mă opresc aici cu ele. 

Noaptea cu visele, ziua cu gânduri și analize. Am aruncat o privire pe lista de participanți (participante, mai exact)…și mi-am dat seama care era nivelul. Din categoria mea de vârstă deja erau 3 fete foarte bune (din date rapide găsite pe net). Nu am mai căutat în rest, îmi era suficient ce aflasem. Eram conștientă că vor mai fi și alte fete foarte bine pregătite. Problema nu era asta, deoarece cu cât lupta e mai grea, cu atât satisfacția finish-ului este mai mare. Problema era presiunea pe care mi-am instalat-o în minte și care avea să mă urmărească aproximativ 14 km din cursă (cei de la început). Presiunea de a fi în jumătatea superioară a clasamentului. Așa mi-am dorit, într-o primă fază. Până la urmă cu toții cred că pornim la drum având un obiectiv. 

TrailRunning Academy - logo

Elite membership

Articole, Vo2max Calculator,

Bursa TrailRunning Academy

Ce mă amuză este felul în care analizam din ochi dificultatea traseului pus pe site de echipa Făgăraș Rocks – eram departe de realitate…cum că până la km 17 va fi destul de ușor (pentru mine), părea o urcare ușoară. Greul începea abia după km 17. Urma să rămân surprinsă. 

Până una alta, a început distracția. M-am pus pe făcut bagaje cu vreo 2 zile înainte….și când fac bagaje…nu mă încurc! Făceam ce făceam și mai adăugam câte ceva ce ”trebuia” să iau cu mine. ”Strictul necesar” în ceea ce privește bagajele reprezintă un studiu de caz pentru mine. Momentan nu l-am deslușit, însă uneori simt că fac progrese.  

La rucsacul de hidratare pe care aveam să-l car după mine pe traseu m-a ajutat Robert să renunț la ce nu era strict necesar, încât să nu îmi îngreunez alergarea. Am schițat împreună lista pentru echipament și nutriție, și fiecare cu ”pronosticul” lui legat de timpii pe care aș putea să îi scot: Robert a fost ceva mai optimist, eu un pic mai pesimistă. 

Cosmina Jelea - Făgăras Rocks - Before

Echipament făgăraș rocks

Toate bune și frumoase, planul de bătaie era gata, totul pus la punct. Mai aveam doar să îmi stăpânesc emoțiile și să intru într-o stare mai echilibrată, mai liniștită. S-a și întâmplat asta, chiar în ziua dinaintea cursei, când eram pe drum. Mai exact, când am început să zăresc munții. Bucegii stăteau să cadă pe mine și îmi furau privirile încât eram cu greu atentă la drum. M-am oprit de câteva ori ca să-i pot admira liniștită și să fac niște poze.

În apropiere de destinație, munții Făgăraș ofereau o altfel de priveliște, tot minunată, dar diferită. Scenariul cu opriri pentru a savura peisajele a fost la fel însă. Nu se poate reda în poze sau video realitatea magică ce o oferă natura. Și nici senzația trăită. Aia se simte atunci, pe moment, și e foarte fain să te încarci pozitiv din ea de câte ori ai ocazia.

 

Contactul de dinainte de concurs cu munții făgăraș

Momentele cursei

Mă trezesc dimineață pe la 6:15 (startul era la 8:30). Execut rutina de dimineață, îmi verific încă o dată bagajul și plec spre Recea. Am ajuns acolo la 7:30. Emoțiile și nerăbdarea erau intense, așteptam să vină momentul. Am dat o tură mică de încălzire, să mai treacă timpul.

Vine startul, iar eu plec în forță (cred că e una din greșelile pe care le fac frecvent și la antrenamente). Eram purtată de valul de emoții și energie. Pe la km 4-5 constat că alerg fix în spatele fetei care avea să iasă pe primul loc (la open) – Andreea Pîșcu, o atletă cu rezultate semnificative în acest domeniu. Știam deja că va scoate 4 ore și un pic, iar eu eram cu mult departe de ea. Începeam să conștientizez că am pornit prea tare, iar faptul că eram așa aproape de ea m-a făcut să îmi dau seama că ea își doza efortul, iar eu nu. Ne aflam pe partea ușoară a traseului, iar eu deja începeam să mă simt epuizată. Cred că pe la km 10 deja mi-am scos bețele, deși erau ”programate” pentru a fi scoase mult mai târziu.

Primii 14-15 km care aveau diferență mică de nivel m-au doborât. De fapt, eu m-am doborât singură, pentru că am început prea tare și apoi am lăsat gândurile negative să își facă loc în mintea mea. Aveau să mă urmărească toată cursa, chiar înainte de a începe greul: după km 17.

Dacă inițial am pornit cu gândul de a ajunge în jumătatea superioară a clasamentului, de pe la km 14 până la final am ajuns să mă gândesc doar la finish, să ajung neaccidentată și cu ceva noroc…nu singură.

Încă ne aflăm cu povestea pe drumul forestier, cu ceva km înainte de km 17 (unde urma să fie și primul punct de control) Deja nu mai pot vorbi concret de pauzele luate sau km la care mă aflam, ori alte detalii exacte, pentru că energia mea puțină era direcționată spre ”supraviețuire” până la finish.

Bun…eram praf cu alte cuvinte. Numai la gândul că încă nu începuse greul, iar eu nu știam cum să îmi păcălesc mintea sau să o încurajez. Eram sleită de puteri și pe lângă asta, super panicată să nu rămân singură pe traseu. Dacă mai vedeam câte-un alergător în fața mea, trebuia să țin ritmul lui încât să nu rămân singură. Dacă nu puteam ține ritmul cu el, trebuia să aștept pe cineva din urmă. Chiar și-așa era riscul să nu țin ritmul. Adică…eram așa de praf încât…așteptam să vină cineva din urmă, după care eram depășită și cam aia era. Tot ce îmi doream atunci era să vină finish-ul la mine, atunci! Și să găsesc pe cineva cu ritm apropiat de al meu…încât să terminăm împreună. Nu mai concepeam ideea de a continua singură traseul. Eram prea vulnerabilă la gânduri de a renunța și la frici. Trebuia să apară cineva! Și a apărut Simona. O tipă super faină care mi-a purtat noroc. Urma să parcurgem mai bine de jumătate de cursă (până la finish) împreună.

De aici începe partea cea mai grea a poveștii, dar și cea mai frumoasă. 

Simona a fost fix ce aveam nevoie la momentul ăla. Ambiția și cuvintele de încurajare cu care era dotată erau molipsitoare.

Simona a fost fix ce aveam nevoie la momentul ăla: aveam ritmul de alergare asemănător încât să nu ne ținem pe loc reciproc (deci panica de a fi singură dispăruse – un punct în plus pentru gânduri mai bune) + ambiția și cuvintele de încurajare cu care era dotată erau molipsitoare.

Cu chiu, cu vai am ajuns și eu să le absorb. Când vedeam atâta putere în ea, și în alți alergători care mai treceau pe lângă noi, îmi era efectiv rușine să mă opresc, deși îmi doream asta la fiecare pas. Cred că cel mai mult am suferit psihic. Fizic da….se vedea/auzea că mă chinui, că am respirația grea și toate cele, însă picioarele au ajuns să-mi tremure abia pe la ultimii 3 km (când deja eram foarte aproape de finish)…deci până atunci a fost îngrozitoare lupta mentală (”offfff„…în sus, ”offfff„ în jos, ”hai cu finish-ul”, ”haide!…..haide!….” – principalele vorbe de duh atunci când ne era urcarea mai grea) 

Ajunse în primul punct de control  la km 17.4 (cred că acolo am făcut cea mai lungă pauză), ne-am umplut recipientele cu apă și tras sufletul. Eu am avut ceva dificultăți în a pune înapoi în rucsac recipientul de hidratare cu 2 litri fresh de apă. Până aici cred că am consumat cam așa: 1 shot de magneziu, 2 litri de apă și un gel. Am făcut și vreo 2 opriri la râu, dar chiar nu mai știu pe la ce km. Ziceam ca idee de pauze si refresh.

Mergem mai departe, în călătoria lungă și grea ce bătea la ușă. Simona avea o „fițuică” pe care erau schițate momentele cheie ale traseului, deci ea era ”responsabilă” de a ne ține informate în legătură cu dificultatea traseului, iar eu eram cea care anunța când trecea fiecare km (ca la mijloacele de transport în comun: ”urmează stația x”; așa eram și eu: ”urmează km-ul y”).

Fițuica Simonei

Urmau vestita urcare abruptă până pe la km 21 (fie vorba între noi…cam toate urcările mi s-au părut ”abrupte” sau grele, cu mici excepții), apoi ceva urcări pe creastă care erau mai ”dulci”. Glumesc! nu a fost nimic dulce, nici măcar coborârile de la final :)).

Puncte cheie de pe durata urcărilor: vârfurile Pietrele Popii și Belia Mare. Peisajele…absolut superbe, ireale. Ne-am oprit de mai multe ori să facem niște poze și să filmăm un pic. Dar tot cu ochiul și sufletul se simțea mai bine magia oferită de munți. Iar noi eram fix acolo, în poveste. Cumva prindeam aripi, chiar dacă eram terminate de oboseală. Priveliștea minunată ne făcea să constatăm că merită efortul.

Analizând situația acum când scriu, eram chiar amuzante în suferința noastră. Am ajuns să ne încurajăm pe rând, la fel și cu demoralizatul. Era tot un sens giratoriu cu stări și acolo. Și așa a fost până la final, nu am avut stări constante, au alternat. Ba eram puternice, ba eram căzute. Partea bună a fost că ne completam. Le ”consumam” pe rând. 

Încă ceva amuzant de la urcări (amuzant acum, nu atunci :d), apoi trec la coborâre. De mai multe ori spuneam: ”asta cred că este ultima urcare, apoi …mai urma încă una, și încă una…” Și uite așa am ajuns la ultima urcare, spre refugiul Scoarța – ultimul punct de alimentare – km 28.65 

”Fițuica” Simonei ne anunța că urmează aproximativ 4 km de coborâre bruscă (pe Piciorul Bătrân), apoi coborâre lentă până la finish – km 37 (nu a fost nici lentă, nici dulce; așa simțeam noi atunci).

Eu îmi făceam planul în minte și îi spuneam Simonei că vom „rupe” pe coborâre, însă nu am avut cum. A trebuit să fim foarte atente cum călcăm, să nu ne accidentăm. Eu mi-am scrântit glezna dreaptă de vreo 4-5 ori și nu îmi permiteam să o mai fac încă o dată. Deja mă durea destul de tare. 

Simona era și ea atentă, așa că scopul nostru era clar: să terminăm cursa cu bine – nu ne mai gândeam nici la clasament, nici să scoatem sub 6 ore (la un moment dat ne-am gândit la asta, într-un moment al nostru de glorie și forță, nu mai știu de pe la ce km) 

Am avut mare noroc de bețe. Le-am folosit non-stop, de pe la km 10 până la final. Da, și pe coborâre. Mă sprijineam efectiv în ele când mă dezechilibram. Nu stau foarte bine la capitolul stabilitate și forță în picioare, deci bețele pentru mine sunt minunate, atât pe urcări (care mă rup), cât și pe coborâre (dacă e zona accidentată, cum a fost aici)  

Referitor la nutriție și hidratare, am consumat per total cam 5 litri și ceva de apă (am avut și 2 flask-uri de câte 500ml), 3 geluri, 1 shot de magneziu și 1 baton de cereale. Planul era de ceva mai mult, însă era un efort prea mare pentru mine să mă pot ține de el, așa că am dus-o și așa. 

După ce ne-am chinuit câțiva km buni pe coborâre, ne-am dat un refresh de apă (cred că era vorba de râul Berivoi), apoi am continuat traseul cu un fals plat pe drum forestier care ne-a terminat. Simțeam că nu mai puteam, dar mai aveam aproximativ 4 km până la finish. Dornice să ajungem mai repede am alergat km-ul 34 cam cu pace de 5 min/km, ceea ce era mult prea tare la momentul ăla pentru noi, așa că ne-am îngreunat și mai mult finalul de cursă.

Mai erau încă 3 de parcurs, eram atât de aproape de finish, și totuși atât de departe. Voiam să ne oprim. Ni se părea atât de greu să alergăm constant. Ne-am oprit cred ca 100 de metri, am constatat că mai rău facem (mie una îmi tremurau picioarele), așa că am decis să ne încurajăm, să tragem de noi și să alergăm făra alte opriri. 

Ultimul km până la finish l-am alergat iarăși un pic mai tare, cu ultimele forțe, iar când mai aveam cam 10 metri până la finish am schițat zambete de eliberare și fericire și ne-am luat de mână! 

A fost tare frumos! <3

După cursă

Imediat după ce am primit medalia de finisher, aud de pe fundal: „Ești pe locul 3!” – era prietena mea de la Cluj – Dana (era cu soțul ei – Marius, terminaseră înaintea mea cursa de 20km și mă așteptau la finish, dragii de ei) Nu îmi venea să cred! Eram pe locul 3 la categoria de vârstă. Mai bine de jumătate de cursă nu m-am mai gândit la niciun clasament, m-am gândit doar să termin și să am puterea să nu renunț, iar acum eram pe locul 8 la open, din 29 de fete (adică top 10, așa cum visam) – pentru mine este un rezultat excelent!

M-am trântit pe iarbă și mi-am tras puțin sufletul. Eram fericită, obosită, mulțumită. Am început să îmi revin și să dau semne. Vorbesc cu Robert și îi spun pe scurt cum a fost și cum mă simt. Eram euforică. Îi mulțumesc pentru toată susținerea de până acum și că a avut încredere în mine, a știut să mă îndrume mereu cu mult calm și profesionalism. E o persoană deosebită și un mare campion, așa că mă simt norocoasă că îmi este antrenor!

Am împărtășit bucuria și cu familia mea și câțiva prieteni, am mâncat ceva și am așteptat cu nerăbdare podiumul, care a fost și mai neașteptat, întrucât acolo am fost pe locul 1 la categoria de vârstă (nu știam de regula cum că participanții premiați la OPEN nu vor intra în clasamentul pentru categoriile de vârstă). Iar în cazul meu, cele 2 fete de pe locurile 1 și 2 (de la categoria mea de vârstă) erau premiate deja la open, așa că de pe locul 3, am ajuns pe podium pe locul 1! Oricum ar fi fost, eram pe podium, ceea ce este mare lucru pentru mine. Top 10 iarăși este un alt aspect foarte mulțumitor.

Rezultatul obținut a fost aproape de predicția lui Robert, și mult mai bun decât previziunea mea pesimistă.

Ca încheiere, mă bucur din plin de această experiență trăită la cote maxime, din care am de învățat, dar și de luat satisfacții și bucurii. Am întâlnit oameni tare faini și păstrez într-un colț de suflet fiecare amintire frumoasă.

A meritat tot efortul depus (atât la antrenamente, cât și în concurs) care acum face obiectul unei povești frumoase de care îmi voi aminti cu drag și care îmi dă aripi pentru viitoarele alergări.

Cauți un plan de antrenament?

Cosmina este eleva TrailRunning Academy din Martie 2020. Printre cele mai bune rezultate se numără: 5km în 20:03, 10km în 43 minute 54 secunde și un loc 8 la Făgăraș Rocks.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Până să mă apuc serios de alergare eram o persoană destul de complicată. Acum tind să devin un om echilibrat, fericit și disciplinat datorită alergării.  
Publicat pe 11 comentarii

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Peter Schuller - Bucovina UltraRocks4Summit

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Povestea celui de-al doilea ultramaraton. Traseul m-a dus pe cele mai înalte 3 vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosul Bistriței și Giumalău, traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

 

Timp de citire:  10 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică;

Poveste trăită și scrisă de:

În cursa ce urma să alerg, am dorit să aplic ce a mers bine la Olympus Mithical Trail (primul meu ultramaraton) și am dorit să pun în aplicare ce am învățat din greșelile făcute acolo. Mi-am propus să calculez mult mai atent nutriția și hidratarea din cursă. Pentru asta am apelat la Carmen să recapitulez ce am invățat de la ea în trecut.

Sunt un om al cifrelor. Ca să-mi fie ceva clar și logic, simt nevoia să pun într-un tabel. Așa am făcut și cu planul de cursă, inclusiv cu nutriția și hidratarea.

Am împărțit traseul în 9 părți, reprezentând distanțele dintre checkpointuri. Am calculat timpul de cursă pentru fiecare bucată, și apoi ce trebuie să mănânc și să beau pe fiecare segment, fără sa depășesc cele 60g de carbohidrați/oră.

Abia după ce am pus în tabel ce ar trebui să mănânc în cursă, am conștientizat mai bine ce am greșit la OMT. Mâncasem mai mult decât puteam să diger în prima parte a concursului, iar  după 50 km stomacul meu a refuzat orice mâncare. Așa că, de data asta, mi-am propus să acord o mai mare atenție și să nu mănânc în cursă nici prea mult, nici prea puțin. 

După ce a fost gata planul de bătaie, i-am trimis lui Robert să îl verifice. A făcut mici modificări, dar în rest am primit acceptul lui. Puteam sta liniștit din acest punct de vedere.

După OMT am avut o săptămână de recuperare, cu alergări ușoare de maxim 10 km, iar după ce am ajuns acasă, am început antrenamentele de tempo, pe trail. Având în vedere că Clubul Sportiv Rupicapra a organizat un concurs online, pe 3 trasee frumoase în pădurea Făget, am ales să fac antrenamentele de trail acolo.

La a doua alergare, în Făget, am reușit sa calc strâmb cu piciorul stâng, destul de urât. Am auzit cum pocnește piciorul, câteva minute bune nu am simțit aproape deloc glezna, dar după aceea am început sa alerg și, ca de obicei după ce calc strâmb, piciorul și-a revenit și alergarea aceea a mers bine, dar seara m-am trezit cu glezna umflată. Astfel m-am ales cu o entorsă frumoasă.

Am continuat antrenamentele, dar cu mai mare grijă. Așa cum mi-a zis și fizioterapeuta, Mădălina, este foarte mare riscul să fac o a doua entorsă, care ar putea fi mult mai urâtă decât prima.

Bucovina

Cu peripeții avute cu mașina pe drum, în loc de joi seara, am reușit să ajungem în Câmpulung Moldovenesc vineri după-amiază cu ajutorul unui prieten din Bistrița. Am mers către concurs cu soția mea, Irina, și cu băiatul nostru cel mic de 2 ani și jumătate. După ce ne-am cazat, m-am dus să ridic kitul, iar în drum spre zona de check-in, m-am întâlnit cu Robert, care tocmai se ducea să doarmă, fiindcă el avea startul la ora 00:00. 

L-am întrebat ce sfat îmi dă pentru cursă, iar el mi-a zis super calm: „Nu lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“. Prima mea reacție a fost să râd, după care i-am urat o cursă cât mai bună și l-am lăsat să mearga să doarmă.

După ce am ridicat kitul de participare, am pregătit repede drop-bag-ul, în care am pus și o pereche de pantofi de schimb, pentru orice eventualitate, după care m-am grăbit la ședința tehnică.

Seara, după cină, am continuat pregătirea echipamentului, mi-am recapitulat în gând ce am de făcut în fiecare oră, ce, unde, să pun în vestă. După vreo oră am fost gata și pe la 23:00 m-am pus în pat.

Aveam o stare ciudată, nu am avut emoții ca în alte dăți. Am fost calm, singura mea preocupare a rămas sa setez ceasul sa sune la 4:45. Am adormit cu gândul că Robert și ceilalți alergători din cursa de la cursa de 105k sunt deja la linia de start.

Cu Alin și Viorica înainte de start

Dimineața startului

La ora 5:30 am ajuns la punctul de start. L-am întrebat pe Paul până unde au ajuns Robert, Cristi și Cătălin. Îmi spunea cu entuziasm și mirare, că pe Pietrosul Bistriței. Nebunie. M-am uitat puțin pe live tracking și am văzut că cel care conduce cursa e Cristi. După el vine Robert și al treilea e Cătălin. Doamne, asta da cursa! 

Nu se plictisesc băieții!

După ce am schimbat cateva vorbe cu Alin și Gicu, colegii mei de la TrailRunning Academy, am început încălzirea și am așteptat startul.

Startul a fost făcut în ordinea punctajului ITRA și la interval de 15 secunde porneau cate 2 concurenți. Colegii mei au plecat mai repede, eu am fost al 40-lea.

Start Bucovina Ultra Rocks

Start-Rarău

Am început alergarea foarte relaxat și confortabil. Traseul ne ducea pe o potecă frumoasă de la marginea pădurii, în puțină coborâre. După primul km, am început să simt durerea în glezna stângă, dar am sperat că o să-mi treacă după ce se încălzesc musculatura și tendoanele .

L-am ajuns pe Gicu, am alergat împreună aproximativ 1 km, după care am început să mă îndepărtez de el. De la primul km, am început să depășesc concurenți,  în fiecare minut verificându-mi pulsul să nu fie ritmul prea tare. 

Am ajuns în primul checkpoint la ora 6:56, exact cum am calculat. Am fost în grafic, m-am oprit doar să fiu scanat și am plecat mai departe. Apa era programată pentru cel de-al doilea checkpoint, sus pe Rarău. 

A urmat o urcare de 7km cu o diferență de nivel de +740m, l-am ajuns pe Alin, am început să alerg cu el.  Având în vedere că aveam același timp în care doream să terminăm cursa, am stabilit că pe urcari merg eu în față, să dau ritmul, iar pe coborâri conduce el. A început să-mi fie foame, am mâncat primul baton pe urcare, care a intrat super bine. Ar mai fi intrat unul, dar nu am mâncat mai mult, ci m-am ținut de plan.

Urcare înainte de Rarău

Rarău - Slătioara

“Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”

Paul Smereciuc

Am ajuns pe Rarău la ora 8:03, cu 7 minute mai repede decât preconizasem, deci urcarea a mers foarte bine. Mi-am propus să nu pierd timpul în checkpointuri, am luat apă, electroliti și am plecat. A urmat o coborâre de 7.8 km, până la Moara Dracului. Alin s-a dus în față, am ținut greu pasul cu el din cauza gleznei. Am intrat într-o pădure, coborârea a fost destul de grea pentru glezna mea – multe rădăcini, pietre și noroi. Toate astea, împreună cu viteza ce o aveam și cu o clipă de neatenție, au adus „roade” și am reușit să calc strâmb din nou. M-a fulgerat durerea până în creier, mi-am adus aminte ce mi-a zis Paul în Grecia: “Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”. Așa că am redus viteza și mi-am propus să o iau mai încet pe coborâri.

Am ajuns împreuna cu Alin în cheile Moara Dracului, unde ne-a așteptat o priveliște unică. Am traversat cu grijă podulețele și am ajuns la ora 9:00 în checkpoint, cu 10 minute mai repede decât plănuisem. În checkpoint a urmat rutina: scanare, apă, electroliți și apoi am plecat mai departe către Slătioara. Planul de nutriție a funcționat perfect, dar nu am vrut să mă bucur prea repede, am zis că dupa 5-6 ore o să văd dacă chiar funcționează.

După o urcare scurtă, a urmat o porțiune alergabilă, cu o bucată de asfalt.  În timp ce alergam, i-am spus lui Alin: Parcă-i văd pe Robert, Cristi și Cătălin cum alergau aici cot la cot și încercam să ghicesc viteza lor.  Noi aveam un pace mediu de 5 minute/km.

Cheile Moara Dracului

Slătioara- Rarău

Am ajuns în Slătioara la ora 9:45. Am pierdut avansul de 10 minute, dar am ieșit repede din checkpoint. A început urcarea în Codru Secular, am luat-o în față, Alin a rămas în urmă să-și aranjeze ceva în vestă. De atunci l-am pierdut și am rămas singur.  Am mers în ritmul meu. Aveam de urcat 7.4 km înapoi pe Rarău. În timp ce mă minunam de frumusețea pădurii, am ronțăit încă un baton. Peste alte 30 minute, un piure de fructe și totul a funcționat cum trebuie.

Rarău - Zugreni

Am ajuns pe Rarău a 2-a oară la ora 11:17. Pe urcarea asta, am reușit să recuperez din timp. Se pare că partea de care îmi era teamă din alergarea montană îmi merge bine. Pe traseu am început să mă întâlnesc cu alergători de la cursele mai scurte, care mi-au dat un impuls pozitiv. 

A urmat coborârea până in Zugreni. Pe acest segment a trebuit să fiu mai atent decât oricând, fiecare pas greșit putea să mă coste mult. M-a durut glezna, dar deja mă obișnuisem cu durerea. Abia așteptam să ajung la Rusca să-mi schimb pantofii, dar până acolo mai aveam de urcat pe Pietrosul Bistriței – balaurul cursei.

Până in Zugreni, am avut o coborâre frumoasă și alergabilă prin pădure, după care, pe un drum forestier, am ajuns la checkpoint la 12:19. Asta însemna că aveam 15 minute întârziere față de plan, deci clar glezna făcea probleme pe porțiunile de coborâre și de plat. Dar m-am consolat că e mai bine așa decât să pățesc ceva și mai grav. 

Din cursa din Grecia, am invațat cât de importantă e apa. Mai ales pe urcarile lungi, în căldură. Așa că am luat 1.5l de apă din checkpoint, am băut prima dată în cursă cola și am pornit spre Pietrosul Bistriței.

Zugreni - Rusca

După ce am trecut barajul peste râul Bistrița, a început urcarea. Nu am scos bețele de la început, fiindcă am vrut să văd cât de abruptă este urcarea – 4 km cu o diferență de nivel de 932m. Pe primul km nici nu ar fi fost de ajutor bețele,  fiindcă în mare parte l-am făcut în patru labe. Planificasem că voi face 25 minute/km, ceea ce ar fi înseamnat că într-o oră și 40 de minute ar fi trebuit să ajung pe vârf. Primul km a fost în grafic, dar al doilea a trecut atât de greu că deja nu mai știam dacă s-a blocat ceasul sau dacă mă învârt pe loc. Am reușit să îl fac abia în 37 minute.

Era cald, vreo 30 de grade, ceea ce îmi amintea de urcarea către Livadaki din Grecia, care a fost de 10km lungime și unde m-am simțit atât de rău din cauza stomacului, că nu vedeam bine. Acolo au fost 36 de grade și umiditate la maxim, ca într-o saună imensă.  Mi-am spus în gând că acum e lux față de urcarea aia și că nu am de ce să mă plâng. Nutriția funcționează, glezna nu mă doare pe urcare, apă am. Deci nu am motive serioase pentru care să nu pot ține ritmul propus, așa că mi-am dat o resetare și am început să măresc ritmul.  Inspiram și expiram adânc, cum ne arătase Robert să facem pe urcări, și pas cu pas, am ajuns în vârf la ora 14:28. Cu 40 de minute peste ce era planificat.

În vârf era o priveliște de neuitat, se vedeau Rarăul, Pietrele Doamnei, o vale cu localități și următoarea destinație a cursei, vârful Giumalău, care părea a fi un deal înalt și lung. 

Mi-am verificat telefonul  și am văzut că am primit un mesaj de la Irina în care mi-a scris ca Robert a câștigat. M-am bucurat pentru el, simțeam că o sa câștige. Și mi-a mai scris că sunt pe locul 10-11. Până la acel moment, nu mă gândisem pe ce poziție sunt, dar gândul că aș putea să termin în top 10 mi-a dat un impuls de putere, un sentiment nou și foarte plăcut. Am făcut un bilanț rapid: trecuseră 8 ore și jumătate din cursă, nutriția funcționează, hidratarea merge exact cum trebuie, mușchii sunt în stare bună, de gleznă am grijă. De ce nu? 

Clar trebuie să termin în top 10!

A urmat o coborâre lungă către Rusca, acolo unde mă aștepta drop bag-ul. 

Prima partea a coborârii a fost puțin tehnică, dar după aceea marcajul ne ducea într-o pădure frumoasă. Parcă era ireală. Poteca șerpuia printre brazi și solul era atât de moale că simțeam că plutesc. La fiecare pas, corpul cerea să măresc ritmul, dar mintea îmi spunea că e mai bine să alerg mai încet decât să fac vreo minune cu glezna. A fost tare ciudat să alerg cu sentimentul acesta, de obicei este invers: mintea îmi spune că trebuie să alerg mai tare și corpul este cel care caută scuze. Pe coborâre m-a depășit o fată, care alerga rapid pe coborâri, dar pe care o depășeam tot timpul pe urcări.

Câteva momente înainte de Pietrosul Bistriței

Rusca - Runc

Am ajuns la Rusca, la drop bag, la ora 15:42, față de 15:05 planificat. În checkpoint, m-am întâlnit cu Viorica și cu alți  3 alergători ce stăteau pe scaune. 

Am luat drop bagul, iar în timp ce mă schimbam de pantofi și de tricou, a ajuns și a doua fată. Am văzut-o pe Viorica că împachetează rapid și pleacă, așa că am luat și eu 1,5l de apă, am băut 300ml Cola și am pornit.

Mi-a prins foarte bine refresh-ul cu șosete și pantofi noi, dar am început să am probleme cu nutriția, batonul nu mai intra, gel nici atât. Am spus că iau o pauză de la mâncare să-mi revin, am băut doar apă aproximativ 1 oră, am pierdut din ritm, dar simțeam că nu am de ales. După o oră, am mâncat un piure de cartofi dulci cu morcovi, care a intrat super bine și totul a revenit la normal.

Urcarea pe Giumalău a fost mai lungă decât am anticipat. Era cald, cu un soare foarte puternic, dar nu asta m-a deranjat, ci că nu am reușit să găsesc un ritm confortabil: când măream ritmul, simțeam cum consum mai multă energie, dar nu reușeam să aduc un beneficiu în viteză care să merite efortul. Până la urmă, am ajuns la 17:46 în varf față de 16:50 planificat.

Ca de obicei, nu am stat în checkpoint, am băut o gură de cola și electroliti, am luat apă și am plecat mai departe.

Am încercat să abordez coborârea cu un ritm mai mare, dar mi-a trecut repede acest gând, când am reușit iar să calc strâmb. 

A urmat o porțiune alergabilă, unde am tot depășit concurenți. Nu știu exact de la ce curse erau, cert este că unii dintre ei erau epuizați la maxim și cum se mai spune, „erau în filmul lor”. I-am întrebat pe câțiva dacă e totul ok, dar în afară de un da scurt, nu au schițat mare lucru, nu aveau niciun chef de vorbă. Cam așa fusesem și eu în a doua partea a concursului OMT, dar de data asta am fost mult mai atent la nutriție și hidratare. Mă simțeam în forță. 

Până la Stâna Muncei a fost de urcat un deal destul de abrupt, dar scurt, unde m-a prins ploaia. Pe urcare am depășit încă un grup de alergători de la cursa de 110km. 

După ce am ieșit din checkpoint, singurul lucru la care m-am gândit a fost ultima urcare înainte de finish, „surpriza BUR”.

Runc- Finish

Până acolo am mai avut de urcat câteva dealuri mai mici. Traseul ne ducea într-o zonă de unde se vedeau pădurile, dealurile verzi și văile superbe. 

Peisajul ce l-am văzut în acea seara, înainte de apus și după ploaie, când soarele încă încerca să iasă din spatele norilor, luminând într-o culoare cum nu mai văzusem, o sa îmi rămână în minte mult timp.

Am scos telefonul din buzunar și i-am scris Irinei un mesaj, că ajung pe la 20:45-21:00 la finish. Depindea de cât de lungă și de grea urma să fie ultima urcare.

Am ajuns la poalele Runcului după o coborâre ușoară pe un drum forestier. Am băut o gură de cola și mai aveam vreo 500ml de apă.

Am plecat să termin ce începusem dimineața la 6:05. 

M-am trezit cu un „zid” în față, o urcare de 1,5 km, cu o diferență de nivel de aproape 400m. În pădure era întuneric, dacă ajungeam cu 20 minute mai târziu, ar fi trebuit să scot frontala.

După vreo 800m urcare, am auzit ceva din tufișuri: erau 3 porci mistreți alergând către mine! M-am speriat puțin, dar am luat repede fluierul și după ce au auzit zgomotul, au schimbat direcția și au fugit înapoi în pădure. 

Am ajuns în vârf în aproximativ 27 minute, unde Mateo mă aștepta strigând că sunt în top 10. M-a scanat, l-am întrebat încotro trebuie sa merg, mi-a arătat drumul și am început să alerg de parcă atunci m-am trezit din pat. 

Am acest sentiment de fiecare dată când sunt pe ultimii kilometri. Parcă mă cuprinde un val de energie care îmi șterge toată oboseala și toată durerea adunate pe traseu.

Abia dacă am văzut pe unde calc în întuneric. M-am rugat să ajung cu bine la finish, unde era Irina cu cel mic. I-am strâns pe amândoi în brațe și am stat așa câteva secunde bune. Toată ziua am așteptat momentul acesta!!!

Mi-au revenit în minte cuvintele lui Robert dinainte de cursă: „Nu te lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“.

Până la urmă, exact asta am făcusem! M-am ținut de plan, am aplicat tot ce am învățat de la Robert și am ajuns pe locul 7, cu 1 oră si jumătate peste ce am planificasem de acasă, neștiind cu exactitate cât de brutală e urcarea pe Pietrosul Bistriței, cât de lungă e urcarea pe Giumalău, cat de abruptă e urcarea pe Runc și nici că urma să îmi revină entorsa nevindecată.

A fost o cursa bună, cu peisaje superbe, cu urcări care câteodată m-au stors de energie, cu coborâri în păduri ca scoase din poveste. 

Pot să spun că am învățat din greșelile pe care le-am făcut la OMT și că știu ce am de corectat la următorul ultramaraton. 

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller - Before

Peter Schuller, înainte de alergare

Peter Schuller, lighter, faster

Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe 24 comentarii

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Pietrele Doamnei - Bucovina Ultra Rock

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Bucovina Ultra Rocks este un ultramaraton de 108 kilometri cu 6500 +. Concursul are 5 urcări pe cele mai înalte 3 vârfuri ale Bucovinei: Rarău (1651m), Pietrosul Bistriței  (1791m), Giumalău (1858m). Citește cum am câștigat cursa în 13 ore 16, minute alergând cot la cot cu Cristi Manole, Cătălin Șorecău și Vocea din capul meu.

Timp de citire:  14 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică, Suceava.Media;

Fiecare dintre noi avem un zgomot de fundal, un ton înfipt între urechi, în mijlocul creierului. Dacă suntem norocoși, vocea conștiinței este identică cu vocea noastră. Altfel, avem o altă voce în cap care ne îndrumă către diverse acțiuni. La o competiție,  pe lângă ceilalți concurenți, e nevoie să alergi cu ea, indiferent că îți dorești sau nu asta.

Este ora 18:30, ziua competiției. Sunt în camera de la etaj din casa lui Costin, directorul de cursă. Geamul este deschis și aud un câine al cărui job full time pare a fi a lătra. Pare că nu ia nicio pauză de la asta, ba mai mult, face și ore suplimentare. Eu sunt cu planul de cursă pe ultima sută de metri. Gelurile sunt în pungi, pungile aranjate în ordinea check-point-urilor. Mă pregătesc de un power nap. Somnul ar trebui să dureze cel puțin două ore.

Închid geamul să dau volumul câinelui mai încet. Pâș-pâș mă pun în pat lângă M., care după un drum lung doarme neîntoarsă cu o pernă sub cap și alte două îmbrățișate.

În 30 de ani m-am învățat să mă adorm: îmi realizez un scenariu – o zi ce mi-ar plăcea să o (re)trăiesc, o rememorare a unei amintiri sau o reclădire a acesteia. În general, ating o stare de somn în scurt timp, dacă nu sunt distras de zgomot, căldură sau alte g̶â̶n̶d̶u̶r̶i̶ anxietăți. Dacă au trecut mai mult de 30 de minute și nu reușesc cele de mai sus, înseamnă că ceva mă neliniștește. Ceea ce nu m-ar lăsa să adorm înainte de o competiție ar putea fi un plan incomplet, neîncrederea în puterile mele sau Vocea ce-mi produce alte gânduri pe care nu le pot controla sau conștientiza.

Se face ora 20 și eu încă mă zvârcolesc. Am eșuat în a câștiga câteva ore de somn. Pulsul în repaus îmi este (prea) ridicat. Mă simt mai obosit decât aș vrea să fiu înainte de un concurs.

În capul meu a luat naștere o Voce ce nu-mi aparține. Vocea îmi spunea cât de mult s-au antrenat ceilalți și cât de concentrați au fost pentru acest concurs. „Le vei face față?”, „Vei ține pasul?”, „Te-ai antrenat suficient?”, „Te-ai antrenat prea mult?”, „Ai fost dedicat?”, „Ai băut prea multe beri / prea mult vin?”. 

Ar fi fost de ajutor un buton să o fac să tacă, un buton să mă facă să mă gândesc la altceva. 

De obicei, start-ul are puterea asta.

Start Bucovina Ultra Rocks,

KM O - cu Cristi manole

Start- Rarău (I)

km 0 – km 14, 1H33MIN,  1200 (+)

Îi urez succes lui Cristi care are #2, batem palma și plecăm cu 15 secunde înaintea tuturor într-o călătorie de 110 kilometri ce urma să dureze 13 ore. 

Am o atitudine antisocială, nu intru în conversație cu el în timp ce alergăm. Mă mai întreabă câte una-alta printre pașii de alergare, dar îi ofer tot ce am la dispoziție: răspunsuri scurte și tăioase. 

În schimb, port un dialog cu Vocea din capul meu, pe care în continuare mă străduiesc să o fac să tacă. Încerc să-mi răspund îndoielilor prin ritmul ce-l impun. 

Am alergat primii 7 kilometri cu dorință și frică. 

Am vrut să-mi arăt că pot ține ritmul, că sunt antrenat, că știu traseul și că sunt dispus să dau ce am mai bun. Că am #1 pe piept și că trebuie să mă comport ca atare, că nu e o coincidență că am cel mai mare punctaj ITRA. Voiam să arăt că sunt mai bun decât ceilalți, voiam să-mi fac Vocea din cap să tacă.

Sărim peste un gard prin care trece curent și-l anunț și pe Cristi de asta. În rest, alerg și mă hidratez. Sunt extra atent la porțiunile ce mi le amintesc a fi tehince. 

Mă simt cam balonat de la risotto-ul pe care l-am mâncat cu 2 ore înainte de start. Pentru  asta, în prima oră de alergare am băut doar apă. Zero geluri, zero calorii ingerate, peste 800 de calorii arse. Atipic pentru planul meu de cursă. Dacă o țineam încă vreo două ore așa, eram pe minus.

După primii 7 kilometri, ajungem în primul CP și suntem prinși din urmă de #5, Cătălin Șorecău. 

Întind mâna după o sticlă de apă de 0.5l, dar Vocea mă face să mă răstesc – „Dar desfă-i capacul!” – ca răspuns la faptul că voluntarii nu au desfăcut capacul bidoanelor cu apă de la kilometrul 7. 

Cu 3-4 metri în fața celor doi, Cristi și Cătălin, țin ritmul către primul vârf, Rarău I. 

Ajungem pe pârtia de schi. Lumina nocturnei arată 3 alergători, cu 3 voci din capul lor, cu 3 stiluri diferite de alergare. Cristi face powerhike cu bețele, Cătălin aleargă cu pas ușor și constant, iar eu încerc să combin hike-ul cu alergarea. 

Încă nu am scos bețele și pare că nu îmi găsesc ritmul. Se anunță o seară lungă în care nu-mi va fi la fel de ușor pe cât se aștepta majoritatea să-mi fie. 

Nu a fost nici măcar atât de ușor pe cât mă așteptam eu să-mi fie. 

KM 21, CHEILE MOara DRACULUI

Rarău (I)- Slătioara

km 14 – km 27, 2H38MIN, 1560 (+)

Punctele de alimentare în care ne așteaptă echipa de suport a fiecăruia sunt locuri de bătălii. Cine și-a planificat bine acest moment, cine știe ce are de făcut, cine iese primul din „zona roșie” câștigă câteva secunde prețioase. Acestea au un impact psihologic asupra adversarului la fel de mare ca puterea de a sprinta pe o urcare.

La kilometrul 14 avem prima șansă să arătăm cât de bine ne descurcăm cu asta.

Ajungem pe vârful Rarău, toți 3, cot la cot. Eu am portbagajul mașinii Mariei ce mă așteaptă fix cum am planificat cu câteva ore înainte. Cristi are portbagajul mașinii soției, iar Cătălin pare că primește gelurile și flask-urile „din aer” de la prietenii lui. 

Vocea preia comanda și-mi spune: „electroliți”, „suc de portocale”, „apă minerală”, „alergare”. 

E prima dată când Vocea mă îndrumă către ceva constructiv, când parcă realizează că este mai bine pentru amandoi să colaborăm. La kilometrul 14, încetează să-mi pună bețe-n roate și începem să conlucrăm pentru un rezultat cât mai bun. 

Îi respect instrucțiunile și ies primul din check-point cu moralul și pulsul ridicate. 

Prima urcare, primul check-point, prima coborâre – toate sunt de control. Stabilesc un baseline de ritm și de intensitate ce încerc să-l mențin pentru următoarele ore de alergare. 

Alergăm pe coborâre cu mușchii încălziți. Tălpile pantofilor de alergare nu fac față fricțiunii cu iarba și ritmului ce încercăm să-l avem. Fiecare dintre noi trei vrem să profităm de câte un dâmb, de câte o curbă bruscă pentru a câștiga un mic avantaj psihologic.

Să obținem câte o încurajare din partea Vocii. 

Din cauza ritmului și a nopții, am reușit să fiu la fel de împiedicat ca un puști ce are șireturile desfăcute. Am călcat strâmb, am căzut în fund, am alunecat și m-am afundat în noroi până la glezne. Am trecut prin tot atât de multe provocări ca Ulise în Odiseea.  

Ajungem în cheile Moara Dracului, trecem peste podul săltăreț, iau din zbor o sticlă cu apă și scot numărul ale cărui ace au cedat și pe care îl țin acum la piept.

Urmează o porțiune de alergare pe plat, prin Slătioara. O porțiune optimă în care pot verifica respirația celorlalți doi alergători. Cristi pare că respiră cam tare, dar pe Cătălin nu-l aud – fie pentru că e foarte fit, fie pentru că e prea în spate. 

Primesc indicații exacte: „Nu întoarce capul, că te arăți slab”. 

Slătioara-Zugreni

km 27- 43, 4H37MIN,  2400 (+)

Blitzgrieg. Acesta e cuvântul ce mi-a caracterizat atitudinea din punctele de control. În Slătioara, la fel ca la celelalte puncte, m-am rezumat la a-mi da numărul pentru a fi scanat, a pune mâna pe o sticlă cu apă și a pleca în trombă. Până ca ceilalți doi alergători să se prindă ce pun la cale, eu deja am un avans de 200 metri.

A funcționat, dar de fiecare dată ei au reușit să mărească ritmul și să mă ajungă din urmă. 

„Incredibil! E prima oară când alergi cu alți doi alergători din România, pentru atât de mult timp, la un ultra”  îmi zice Vocea, cu respect. Îi dau dreptate, și cu admirație pentru Cătălin și Cristi, îmi scot bețele pentru un efort cât mai eficient. 

Cătălin a reușit să-mi sufle în ceafă, fără efort, pe coborâri, iar Cristi se descurcă grozav la urcări. Asta a făcut ca pe urcarea către Rarău II să rămân alături de Cristi. Îl compătimesc pe Șorecău că nu și-a luat bețele, dar are timp suficient să recupereze.

Nutriția până în acest punct funcționează bine, dar nu grozav. Fiecare gel pare că mă umple și mă balonează, dar fac ce ar face fiecare alergător într-un punct ca ăsta: râgâi și mă debalonez. Cristi râde, nu doar în sinea lui, și încearcă să intre iar în vorbă cu mine, dar eu sunt prea concentrat pentru small talk. 

5 minute mai târziu, karma mă lovește și simt primul low al cursei. Picioarele îmi devin moi, brațele nu mai înfig bețele bine în pământ și îmi e greu să mențin un pas de alergare chiar și pe porțiuni de urcare ușoară.

Cristi simte sânge și ia avans. În nici 2 minute ajunge în CP, se alimentează și pleacă. Eu am 200 metri în spatele lui. Pare că totul din jur se desfășoară pe fast forward, în timp ce eu mă mișc în reluare. 

Fluier la M. să iasă din mașină și să-mi deschidă portbagajul să mă alimentez. Ea verifica online pe unde sunt în timp ce eu îi băteam în geam.

Beau un Red Bull din 3 înghițituri, cu electroliții regulamentari, îmi iau gelurile pentru următoarea secțiune și plec. Uit de bețe. Mă întorc după ele după câțiva zeci de metri și pierd circa 2 minute.

Îl pierd pe Cristi din câmpul vizual. 

Nu intru în panică, pentru că nu au trecut nici măcar 40 de kilometri. Încă se pot întâmpla foarte multe. 

Îmi mențin viteza de croazieră. Îmi vine o idee îndrăzneață să bag un baton. Încerc să îl îndes între obraz și măsele și să-l dizolv cu înghițituri mici de apă. Dar fie că ritmul e prea intens (aproximativ 04:30 min/km), fie că nu am de fapt nevoie, vomit batonul și câteva guri de Red Bull odată cu el. 

Pentru un moment, îmi trece prin minte că Manole poate s-a rătăcit și că sunt în fața lui – am avut timp să mă gândesc la asta pe forestierul care părea interminabil. Ajung totuși în CP-ul din Zugreni și voluntarii mă anunță că am 20 secunde în urma lui. 

„Începi să te aproii de el, continuă să faci ceea ce faci. Te sprijinim”. Vocea.

Urcare pietrosul Bistritei - Bucovina Ultra Rocks (3)

Pietrosul Bistriței, KM 50

Pietrosul Bistriței, KM 50

Zugreni-Rusca

km 43- 606H47MIN,  3400 (+)

Sunt pe cea mai dură urcare a cursei, către Pietrosul Bistriței. Urcarea asta e pe atât de abruptă pe cât pare din profil. Dacă te apleci către în față, dai cu nasul în rampă.

Pe prima porțiune bețele nu-și au rostul pentru că mergi oricum în patru labe. Mă ajut de mâini la fel de mult cât mă ajut de picioare. Ceasul îmi bipăie și îmi dau seama că ultimul kilometru l-am făcut în 24 de minute – cel mai lent kilometru de până acum.

Atunci când mergi încet, kilometrii trec tare greu. Am puțin sub 6 ore și mă apropii de jumătatea cursei. Atât ca distanță, cât și ca timp petrecut în efort.

Frumusețea răsăritului este ca un bandaj pe rana ego-ului meu. Cristi are cel puțin 5 minute avans. Tipul chiar urcă foarte bine. 

În mintea mea încep să se instaleze îndoielile. Nu mai cred că a fost o idee bună să fi făcut recunoașterea cu doar câteva zile în urmă. Dar hidratarea și alimentația funcționează, chiar tânjesc la un sandwich și la o Cola. 

Termin urcarea, iar peisajul de pe vârf este atât de frumos, încăt poate fi folosit ca răspuns la întrebarea „De ce alergi sute de kilometri pe munte?”. De la competiția asta voi folosi cele două fotografii, ca să arăt motivul.

Cea mai grea urcare este succedată de cea mai spectaculoasă coborâre. Pare că ești într-o simulare de jocuri video. Pășești pe poteci pavate cu mușchi și cu pini de brazi. Muscular, efortul pare inexistent. Singura ce mă oprește „să rup” este lipsa glicogenului și inima care continuă să bată nebunește. 

Hăpăi încă un gel cu maldodextrină și alt gel cu fructe. AMR 30 de minute până la sandwich. Înainte de asta încerc să consum ceva semi-solid (jeleu de la decathlon), pe care-l bag în fălci și îl „sting” cu apă. Intră de minune și-mi alimentează alergarea. 

Aud câinii de la stână care-l latră pe Cristi. Știu că urmează un punct delicat și o las mai moale. Îmi scot un băț ca măsură de siguranță. Câinii mă zăresc și încep să mă latre. Nu sunt agresivi, doar precauți. Mai nervoși decât ei se arată ciobanii care sunt supărați că nu închidem porțile. Nu deschisesem nicio poartă, nu știu despre ce vorbesc. 

Trec și de stână, ajung la asfaltul din sat și sunt întâmpinat de un voluntar cu vuvuzelă. Înainte de check-point, o caut din priviri pe Maria – echipa mea, șeful logisticii și al întregului staff. 

Primul lucru pe care îl fac e să o storc de informații despre Cristi: 

  • Eu: Cât timp are?
  • M.: A venit de 3 minute, dar stă să mănânce și se schimbă.
  • Eu:„A, nu a plecat încă?”, îl văd pe Cristi că se întoarce în CP;
Apoi cer mâncarea la care am visat pe ultima porțiune:
  • EU: Vreau un sandvwich și o Cola + o doză de Cola nedesfăcută să o iau cu mine!

M. îmi urmează instrucțiunile.

  • EU: umple buff-ul cu gheață, am să iau și ochelarii de soare.
  • TOT EU: cât are Șorecău în spate?
  • M.: avea 10 minute la ultimul CP!

Cristi Manole pe Giumalău, pe locul 1

„LA VÂNĂTOARE”

Rusca - Valea Putnei

km 60-79, 8H59MIN,  4550 (+)

Părăsesc punctul de control cu picioarele fresh și cu poftă de alergare. Mă îndrept către a doua jumătate a cursei. E momentul să cresc ritmul și să mă apropii de Cristi. Urcările sunt foarte diversificate, atât abrupte, cât și alergabile. 

„Dacă le abordezi corect, vei reuși să te apropii de Locul 1. Dacă nu, e bun și locul 2.”, îmi zice Vocea parcă în șoaptă. Obosise și ea sau nu voia să ne audă nimeni?

Cele 5 minute se transformă în 2 minute, iar pe Giumalău ajungem toți 3 – eu, Cristi și Vocea. Îmi umplu un flask cu apă și bag 2 felii de pepene. Toate astea în 35 secunde. 

„E obosit, a stat mai mult ca tine în CP”, Vocea.

Cu efort, îmi bag bețele în desagă și îl depășesc. Îmi doream asta de la kilometrul 33. După un minut de când l-am depășit, trag o trântă și mă duc de-a dura. 

Mă ridic, mă scutur de praf și încep să preiau frâiele cursei. Alerg fără să mă uit în urmă. Fără să văd dacă se ține după mine sau dacă are dificultăți. 

Se termină coborârea și ajungem pe o secțiune de plat. Îi aud respirația care pare că are nevoie de extra oxigen.

„Dacă îl forțezi acum, îl vei slăbi pe următoarele urcări” – astea au fost cuvintele ce m-au făcut să alerg cât pot de bine. 

Ajungem în Valea Putnei. Maria are mașina pe partea stângă a drumului, soția lui îl așteaptă pe partea opusă. Un alt loc de bătălie. 

Giumalău II, ultimul vârf îmi aduce locul 1

Toate pânzele sus către finish

Valea Putnei - Finish

km 79-110, 13H16MIN,  6450 (+)

Gheața, Red Bull-ul și picioarele fresh m-au făcut să pot alerga pe următoarea porțiune, către ultimul vârf al cursei. Am avut un puseu de mulțumire pentru că am facut recunoașterea traseului și am știut pe ce porțiuni să accelerez și pe ce porțiuni să o las moale. În plus, am avut confortul de a ști „cât mai durează urcarea”. 

Vocea zâmbește și-mi spune: 

În 5 kilometri ai reușit să câștigi cel puțin 7 minute. Dacă ții ritmul ăsta, ai șanse mari să câștigi! Mă bucura gândul că urma să trec primul linia de finish. Tot ce aveam de făcut este să mă hidratez și să mă alimentez

Ceasul mă anunță că au trecut 12 ore de cursă. Trecusem borna de 100 de kilometri. Îmi simt degetul mare al piciorului drept cum mi-a rupt șoseta, îmi e teamă să nu fac bășică. Gambele îmi sunt ca două bucăți de piatră, iar cvadricepșii par că au o mie și unu ace înfipte în ei. Căldura face ca efortul să fie mai greu, iar fiecare pas de alergare necesită extra putere. 

Dar mirosul de fân proaspăt cosit și peisajul verde al Bucovinei îmi fac viața (mai) ușoară. La fel și faptul că alerg alături de concurenții de la cursele mai scurte. Cristi nu mai este în raza vizuală, iar asta mă liniștește. 

Ajung la poalele urcării surpriză – Runc. Unul din bețe nu se deschide. Decid să fac urcarea în powerhike, cu mâinile pe genunchi. Am mers 1,5 kilometri în circa 30 de minute. În tot acest timp Vocea n-a spus nimic. 

Suportul lui Paul și al lui Mateo mă ajută să trec peste momentele de slăbiciune de pe urcare, în care picioarele merg mai mult în lateral decât înspre înainte. 

Împreună am făcut Vocea să tacă, având certitudinea că urmează să trec primul linia de sosire. 

Până la următorul concurs.

Finish - Bucovina Ultra Rocks

Finish Bucovina Ultra Rocks cu Paul și Mateo

MEDALIA ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.